Capitolul şapte: 21.30 Noaptea aceea fu atât de adânc înecată în zăpadă încât nu ştiu cum de reuşi totuşi Doru Banţu, cu cravata strâmbã şi cãmaşa afarã din pantaloni, să îşi mai găsească... să îşi găsească nava... automobilul în troienele uriaşe. Ningea frumos, ningea invers şi totul părea de o puritate ireală, chiar şi mâinile lui însângerate încercând sã deschidã portiera de parcă ar fi mângâiat o femeie sub strălucirea pală a cristalelor roz. Ningea roz în oraşul pustiu şi întunecat, ningea în liniştea moale. Ningea roz, v-am spus, aşa cum va ninge aproape tot timpul în metafora noastră, precum în lirica sălbatică a lui Marius Johanusz. Ningea violent şi totuşi moale, astfel încât ideea unei perverse ispite insinuată în fenomenul acesta, altfel banal, începu să plutească în aerul rece, ceea ce ar trebui să vă semnaleze încă o dată că istoria pe care o relatez nu este o poveste pentru copii, ci una dintr...