Capitolul şapte: 21.30 Noaptea aceea fu atât de adânc înecată în
zăpadă încât nu ştiu cum de reuşi totuşi Doru Banţu, cu cravata
strâmbã şi cãmaşa afarã din pantaloni, să îşi mai găsească... să
îşi găsească nava... automobilul în troienele uriaşe. Ningea
frumos, ningea invers şi totul părea de o puritate ireală, chiar şi
mâinile lui însângerate încercând sã deschidã portiera de parcă ar
fi mângâiat o femeie sub strălucirea pală a cristalelor roz. Ningea
roz în oraşul pustiu şi întunecat, ningea în liniştea moale. Ningea
roz, v-am spus, aşa cum va ninge aproape tot timpul în metafora
noastră, precum în lirica sălbatică a lui Marius Johanusz. Ningea
violent şi totuşi moale, astfel încât ideea unei perverse ispite
insinuată în fenomenul acesta, altfel banal, începu să plutească în
aerul rece, ceea ce ar trebui să vă semnaleze încă o dată că
istoria pe care o relatez nu este o poveste pentru copii, ci una
dintre acele desfăşurări de acţiuni aflată de la bun început sub
influenţă luciferică şi mai mult ca sigur lipsită de o morală
convenţională. Sau nu cumva, la început, am susţinut că există o
morală? Nu mai ştiu... Nu prea cred, dar dacă da, atunci m-am
referit cu siguranţă la ceea ce se mai poate găsi, printre altele,
în lumea paralelă... Doru Banţu râdea fericit. Bătaia din bar
fusese la înălţimea aşteptărilor sale. -Mi-a plăcut teribil...
mărturisi el. Nu m-am distrat de mult atât de bine. Scuzã-mã, dar
am uitat şi sã-ţi mulţumesc pentru ceai. Ne întoarcem la spital?
-De ce? l-am întrebat luându-i palmele în mâinile mele. Nu era
sângele lui şi i-am zâmbit promiţător. Cavalereşte ar fi sã mã
conduci acasã... Sã ştii unde sã mã gãseşti când mai simţi nevoia
de o schimbare în program... Ochii îi străluciră... Era domeniul
lui de expertiză... O schimbare... Am intrat în autoturism şi am
trântit portierele. Doru Banţu porni motorul, ştergãtoarele şi
aparatul de radio. Muzica ne învălui cu o prospeţime neobişnuită,
de parcă şi “Iarna” lui Vivaldi ar fi fost tot roz. Sunã telefonul
mobil iar expertul în resurse umane duse aparatul la ureche. -Da,
şefu, ştiu... Alec, ascultă-mă, e abia nouă şi jumătate... Am avut
un accident uşor, m-am împotmolit în zãpadã... vin cât pot de
repede. Doamne, Ana, ce mult urãsc viaţa asta modernã care ne
obligã sã facem totul pe apucate!... spuse el închizând telefonul.
Îl aruncă pe banchetă şi mă îmbrăţişă. Dacă aş fi fost brunetă aş
fi întors capul într-o parte şi l-aş fi respins uşor, împingându-l
cu palma, dar lucrurile nu merg aşa în această metaforă pentru
adulţi (sper că nu mă repet) în care ninge roz. Pentru că în clipa
aceea ne dezlănţuirăm amândoi de parcă am fi aşteptat toată viaţa
noastră modernă o inevitabilă, magică şi imprudentă clipă de
abandon, condensând timpul şi spaţiul astfel încât istoria însăşi
să ne pară o inepţie în raport cu gustul şi culoarea fericirii...
pinchepines... Fericirii carnale... * Prin parbrizul pe care
ştergătoarele întind zăpada lipicioasă Doru Banţu şi cu mine părem
două fiare acoperite de o blană încâlcită, două fiare... înlănţuite
într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ninge infernal. Catastrofal.
Apocaliptic. Cei doi trans-sexuali trec pe lângă autoturism. Se
opresc şi privesc cu palmele streaşină înăuntru. Maiorul scoate un
carnet şi îşi notează încântat numărul maşinii. -Băi Nelule, fii
atent aici că l-am prins. E ăla care era să ne calce. Cetăţeanul.
Îl arestez!... -El e, domnule maior, extraordinar!..., dar dacă nu
era craidonul ăsta, mai prindeam noi de veste că suntem
manipulaţi?... Daţi-l dracu’, vă daţi seama câte formulare trebuie
completate? E prea mare balamucul... Gândiţi-vă că e omeneşte, că
aşa se întâmplă când faci sex la volan... -Crezi că făcea sex în
timpul participării la traficul rutier? Pe o vreme ca asta?...
-Haideţi, şefu’, nu mai ştiţi de glumă? Domnu’ maior, vă rog să mă
scuzaţi, nu vreţi mai bine să vă spun una tare, cu Bulă, ca să ne
mai încălzim? -Ai dreptate, mă, sunt cam stresat... Spune, Nelule,
spune, că la bancuri nu te întrece nimeni! -Îl întreabă pe Bulă la
şcoală ce ar vrea el, cel mai mult şi mai mult, să aibă acum, în
mileniul trei, când se poate orice datorită progresului tehnologic.
Păi... păi... eu aş vrea să am, cel mai mult şi mai mult, domnule
profesor, o blană mare şi deasă pe tot corpul, ca ursul polar,
răspunde Bulă. De ce, mă, prostule, îl întreabă profesorul. Pentru
că soru-mea are numai un petic, pe care şi-l mai şi rade, şi habar
n-aveţi ce mulţi bani câştigă, fir-ar mama ei a dracului de curvă!
-Bă Nelule, nu te supăra, , dar unele dintre bancurile tale sunt
cam slăbuţe, ba chiar tâmpite de tot!... Mai bine hai să vorbim
despre literatură... spune maiorul apoi îşi prinde partenerul de
mână şi se retrag amândoi în umbra unui zid. * Respirăm ca doi
scufundători... ca doi pescuitori de perle în Groapa Marianelor...
fără speranţa de a mai ajunge la suprafaţă... şi ne mai sărutăm
încă o dată lung, cu lipici. Doru Banţu îşi aranjează cravata, se
uită în oglinda din buzunarul de la piept imitând fără să ştie un
gest inconştient al lui David Berkowitz... dacă sunteţi în temă...
şi demarează. Trans-sexualii, ascunşi vederii în întuneric, se
îmbrăţişează voluptuos şi sunt, pentru o clipă, surprinşi de
farurile automobilului. * De departe, o altă pereche de faruri mult
mai puternice se apropie cu repeziciune, aruncând prin pâsla
ninsorii lumini orbitoare. Este un camion uriaş, argintiu, cu o
viteză incalculabilă, silenţios, care lasă în urmă un vârtej de
zăpadă. Doru Banţu goneşte la rândul său, ca o nălucă, în direcţia
camionului. Din bar iese dansatoarea în pielea goală, dar îmbrăcată
acum... de data asta... într-o fastuoasă blană de vizon. -Poliţâia!
Poliţâia! strigă ea placidă, în limba română, complet
neconvingător, privind roată cu ochii-i mari ca două farfurioare de
cafea şi boiţi în culorile de luptă ale trupelor SEAL. Sau SWAT.
Maiorul răsare precipitat din umbra clădirii. -S-a întâmplat ceva,
doamnă? -Vai, şi m-ai spăriet... coliega! Un dimient i-o rupt
măxilarul vierişorului mieu... Trans-sexualul îşi scoate
legitimaţia la vedere. -Sunt maiorul Măcănici, de la judiciar... Nu
mă credeţi?... Lucrez sub acoperire. Haideţi înăuntru, să constatăm
infracţiunea. Cum se numeşte victima? -Liu Xiang... În timp ce
intră amândoi în bar, celălalt poliţist iese la rândul său din
umbră, vorbind cu glas scăzut la staţia radio, care fâşâie
dezgustător. -Bursucul, Bursucul, sunt Corbul. Răspunde, ce dracu’!
Bursucul, sunt eu, măi, Corbul... Fir-ar a morţii de tinichea, a
intrat zăpadă şi am pierdut legătura cu Comandamentul! Acum suntem,
vrem sau nu vrem, pe cont propriu!... Motorola mai fâşâie o dată,
pocneşte şi tace definitiv. Camionul trece ca o nălucă pe lângă
Nelu, făcându-l să sară surprins prin troienele enorme acoperind
homeric (se poate, oare, spune aşa? Voi ce credeţi?) trotuarele
bucureştene. * Bolidul circulă ameţitor prin oraş apoi pe
autostrada pustie, pe câmpul alb, înghiţind depărtările, din ce în
ce mai pierdut, mai rătăcit, mai singur, în peisajul tot mai
arctic, până când se împiedică precum un animal în alergare atins
de glonţul vânătorului, scrâşneşte cu toate cele douăzeci de tone
de oţel rănite fără veste, se răsuceşte în aer şi cade pe o parte,
scoate jerbe de scântei continuând să alunece ca o sanie enormă şi
se aşează de-a curmezişul, între gheţari. În jur, zăpadă neatinsă,
virgină. După un timp nu prea îndelungat, dar nici scurt, timizi,
doi... doi urşi polari se apropie de camion şi îl adulmecă din
toate părţile, găsesc o fisură şi încearcă să extragă mârâind
cadavrul şoferului din cabină , dar nu reuşesc decât să rupă bucăţi
din membrele însângerate ale acestuia. La un moment dat uşa din
spate, deteriorată în timpul accidentului, se desprinde cu zgomot
de fier vechi şi din camion se rostogolesc pe zăpadă cutii
cilindrice pe care mamiferele arctice (după ce, iniţial, s-au
retras speriate) încep să le cerceteze, să le lingă, să le spargă,
să le mănânce. Să le ronţăie... Să le mănânce... Să le spargă...
Sunt sute şi sute de cutii de Biofort Ursolan, o cremă emolientă pe
bază de hormoni şi grăsimi animale.