Capitolul opt: 22.00 Mă sprijin de umărul lui Doru Banţu. El conduce relaxat prin furtuna de zăpadă, pe şoseaua pustie. Navigă cu ochii spre Steaua Polară, precum un comandant încercat. Îmi aminteşte de Arthur Gordon Pym din cartea „Aventurile lui Gordon Pym”. E o carte pe care v-o recomand cu căldură. Ici-colo, în preajma pubelelor de pe trotuare, se întrezăreşte silueta masivă a câte unui urs polar. Sentimentul de încredere care îmi umple sufletul este dublat de ideea infantilă că, deşi bărcuţa lui e o coajă găurită şi şubredă, o epavă plutind numai datorită unui miracol (nava lui spaţială), pare mai sigură decât trans-oceanicul în care fusesem până nu de mult îmbarcată. Dar ce spun eu aici?... Ce spun?... Luasem o asemenea hotărâre?... Schimbasem deja tabăra sau era doar un fals sentiment?... Ce-ar fi să vă întreb şi pe voi?... Ce credeţi?... Greu de diagnosticat... Nu-i aşa?... În primul rând, habar nu aveam ce va face în continuare expertul în resurse umane. Va dejuca planurile urzite de Guvern şi de Frăţie sau va accepta ideea că adversarul său este prea puternic pentru a-şi încerca forţele cu acesta şi nu va risca să-şi rupă lancea donchişotescă şi să-şi compromită palmaresul?... N-ar fi fost o prostie? Sau va încerca să profite de pe urma întâmplării care l-a adus în preajma acestei operaţiuni secrete? V-aţi pus şi voi aceste întrebări?... A început să vă pese?... Dar... chiar credeţi că se poate construi o metaforă prin răspunsuri mai mult sau mai puţin logice, menite să clarifice nişte chestiuni profesionale oarecare?... Credeţi asta?... Eu, una, mă aud parcă vorbind şi spunând inepţiile de mai sus, inepţii de brunetă necoafată, şi mă bufneşte râsul. Mă strâng cât pot de mult lângă trupul puternic şi cald al bărbatului... Este frig, înţelegeţi?... E iarnă... şi mă gândesc: Până aici, femeie! Nu ţi se pare că ai luat-o razna? Ce vrei să creadă despre tine cititorii?... Păstrează-ţi farmecul!... Iniţiativa... ce naiba! Simţindu-mă lipită de umărul lui şi atât de neajutorată, Doru Banţu zâmbi. -Deci locuieşti chiar în Pantelimon, cartierul chinezesc!... Ştii ce-mi trece prin cap? Că tatuajul tău a fost conceput nu prea departe de aici. -Dacă vrei să ştii mi l-a desenat Xi Wangmu, un mare artist stabilit la noi nu de mult, dar un bărbat ca tine nu ar trebui să fie gelos!... Apropo, ştii de ce au emigrat atât de mulţi chinezi în România? -Lasă-mă să ghicesc... Din cauza căderii regimului de la Pecking? Din cauza recoltelor slabe de orez? -Eu vorbesc serios... Nu ai făcut niciodată legătura între imigranţi şi urşi? Xi Wangmu mi-a spus că la mijloc este o veche legendă. În timpul dinastiei Han, opt moşnegi, bagong, dascăli, l-au învăţat pe principele Liu An reţeta unei alifii fermecate care te face nemuritor. Din neglijenţă, Liu An a uitat un vas de lut cu produsul magic în curte, astfel încât câinii şi găinile, lupii, urşii şi veveriţele şi cine mai ştie ce alte lighioane s-au înfruptat pe săturate. Aceste animale au deveni nemuritoare. Au devenit blânde. Au căpătat expresii de o frumuseţe indescriptibilă. Apoi s-au urcat la cer însă o dată la o mie de ani coboară pe Pământ iar oamenii şi celelalte fiinţe beneficiază de grăsimea lor un întreg anotimp. Câteodată sunt vrăbiile... Alteori pot fi porcii sau peştii, leii sau antilopele... Cine gustă sau se unge cu substanţa încărcată de energie sacră va avea viaţă lungă, înţelepciune, frumuseţe şi bunătate. Ura este înlocuită de dragoste... Prostia dispare şi devine chiar inexplicabilă... -Şi unde s-au înregistrat vreodată pe planeta noastră asemenea fenomene? -Nicăieri... nu încă, pentru că animalele sfinte au un duşman de temut, pregătit oricând să le atace fără milă... fără cruţare... Este şobolanul Tangshu... -Înţeleg... Vrei să spui că urşii polari care bântuie prin oraşele noastre îngheţate sunt chiar aceste fiinţe nepreţuite din lumea de dincolo, râse Doru Banţu. Iar şobolanul Tangshu a rămas departe, în munţii Kunlun, ceea ce sporeşte mult interesul nebunilor care caută nemurirea... Mă crezi sau nu, eu aş fraterniza cu şobolanul, căci ideea de eternitate mi se pare greu de administrat de către instituţiile democratice. În fond, de ce este aşa de rău acest mic animal? Se spune că inteligenţa lui este aproape umană... -Din motivele obişnuite... Din ură, din invidie... ştii şi tu... Nu e decât un şobolan ca toţi şobolanii. Dormind, nu a mai apucat nimic din hrana fermecată şi nu s-a putut ridica la cer. Clocotind de furie, el a dat naştere unei seminţii de animale fioroase şi agere, motivate, care caută creaturile binecuvântate prin toată lumea, ca să le muşte şi să le îmbolnăvească de turbare... -Turbarea a fost eradicată. -Mai spune asta o dată, să te auzi şi tu!... Xi Wangmu susţine că lucrurile sunt mult mai complicate decât se arată în lengendă, unde anumite... aranjamente nu au mai fost puse în discuţie... Deoarece zeii nu au vrut ca oamenii şi animalele de pe Pământ să devină altceva decât sunt, au organizat păstrarea nealterată a urii şobolanului Tangshu dându-l în grija unei confrerii secrete, unor iniţiaţi cu o foarte mare influenţă, o adevărată masonerie cu datoria de a conserva puterile fiarei. Într-un fel, de a veghea asupra stării umanităţii, a condiţiei umane. Prietenul meu spune că, deşi nu este absolut sigur, s-ar putea ca şi şobolanul Tangshu să fie tot aici, împreună cu toată suita... Uite, am ajuns... Nu urci cinci minute? Am să-ţi arăt ceva. Mai sunteţi cu mine? Dacă nu aţi fost atenţi, aflaţi că tocmai debitasem dintr-o răsuflare o poveste ca într-o mie şi una de nopţi! Nu îmi venea să cred că fusesem în stare de aşa ceva, era... împotriva deontologiei profesionale! Şi nu îmi luasem nicio măsură de siguranţă... Nu mă gândisem nicio clipă cum aş putea să şterg fără urme această înregistrare de pe magnetofoanele din Intercity! Vă daţi seama? Ce aşteptam să primesc în schimb, premiul întâi cu coroniţă? Medalia de Merit? Să fiu citată prin ordin de zi pe unitate? Probabil că până şi ultima sârmuliţă oxidată din vagon se cutremurase de indignare! Şi cu toate astea mă bucur la gândul că extraordinara mea lipsă de prevedere vă poate oferi, totuşi, o oarecare sursă de inspiraţie pentru metafora pe care o construiţi fără preget, în timp ce eu mă scufund tot mai adânc în noaptea primei mele escapade romantice din acest mileniu, poate cel mai scurt din istoria umanităţii... Mă uitam în ochii lui şi clipeam plină de speranţe, pe care le afişasem în fiecare por al epidermei mele electrizate, mai obraznic şi mai provocator decât miliardarii de carton din reclamele luminoase ale băncilor populare! Comandantul Doru Banţu îşi trase nava la dană, pe trotuarul înecat în zăpadă... în zăpada roz... şi aruncă ancora... dacă este să păstrăm unitatea stilistică a relatării. În locul sirenei, se auzi ţârâitul enervant al telefonului mobil. Expertul în resurse umane răspunse. -Ce faci, mamă, nu te-ai culcat încă?... Adică, de ce să te culci?... Ai dreptate, nu este decât zece şi un sfert..., dar să ştii că la vârsta ta ar trebui să îţi economiseşti energia, mai ales când vrei să pleci în expediţie la Polul Nord şi să şi ajungi acolo! Acum nu îţi poţi permite prea multă libertate, ai nevoie de disciplină... Perfomerii nu pierd nopţile, ei îşi conservă o formă fizică perfectă... Îmi spun cu mult curaj că poate că nu sunt eu cea mai imprudentă femeie din lume şi mă gândesc că, oricât de precară ar fi fost prestaţia mea, metafora noastră se construieşte, totuşi, pe sine însăşi în continuare, din fiecare frază adăugată pe display. Aşa că faceţi la fel ca mine, uitaţi pentru o clipă de maşina specială a Agenţiei şi imaginaţi-vă o femeie în vârstă, incapabilă să îşi economisească energia cum trebuie, împleticindu-se în plină noapte prin troienele uriaşe din depărtările calotei polare şi vorbind la telefonul mobil. Zăpada străluceşte şi aruncă pe chipul ei lumini stranii. Fiinţe mici, cenuşii, foarte rapide, aleargă chiţăind în jurul doamnei Banţu. Par extrem de prietenoase, dar insistenţa lor o enervează vădit pe bătrâna exploratoare. -De fapt, într-un fel, mă culcasem... Mă uitam la televizor, la o telenovelă, şi am aţipit. Apoi am visat că ajunsesem la Pol cu o echipă de savanţi străluciţi: Coandă, Pippidi, Paleologu, oameni despre care am citit şi eu prin cărţi, şi sărbătoream, spărgeam cioburi dintr-o şampanie îngheţată, într-un fel repetam gesturile lui Publius Ovidiu Nasso la Tomis, decât că eu eram în culmea fericirii... sugeam cu poftă picurii ameţitori, de alcool... Şi chiar atunci, pe nepusă masă, dracu’ ştie de unde, ca o piază rea, apare un funcţionar de la Primărie cu un catastif şi mă întreabă: “Doamnă, dumneavoastră aveţi autorizaţie de la sector pentru explorarea zăpezilor nordice? Aţi plătit taxa? V-aţi făcut asigurare? Aţi donat sânge? Că nu vă văd trecută nicăieri!”. Crezi că înseamnă ceva? Nu-i aşa că e o prostie? Probabil că visul ăsta nu are nici o semnificaţie..., dar uite că m-am speriat rău, tremur toată... Ptiu, lovi-v-ar ciuma de şobolani!... Vii mâine să bem cafeaua aia împreună, nu-i aşa? Să nu întârzii, că am multă treabă, îţi povestesc eu când ne vedem... şi poate îţi aminteşti şi de afurisita de barcă pneumatică!... Şi de rachetele de semnalizare... Nici nu mai ştiu cum am ajuns în garsonieră! Am făcut dragoste. Mă simţeam... Mă simţeam bine goală (nu mă mai preocupa deloc propria mea lenjerie îmbrăcată pe dos şi purtată, un timp, cu fervoare), mă lăsam mângâiată cu ochii închişi, întinsă jos pe... în camera foarte curată, aproape moale ca un cuib căptuşit cu... căptuşită ca un cuib, aproape textilă, ca buzunarul unui mag bun, încărcată de tapiţerii, perne, bufte, goblenuri şi păpuşi de cârpă. Am făcut dragoste din nou, am aţipit, totul era un vis. Şi acum Doru Banţu stă turceşte şi se încălzeşte cu o cafea. În mâna dreaptă ţine un fel de reţea din fire colorate, împletite din blana urşilor polari de pe neprietenoasa banchiză, în ochiurile căreia sunt prinşi clopoţei minusculi de argint, de sticlă, de ceramică fină, aproape transparentă. -Să nu râzi, îi spun, dar eu cred că este încărcată cu o anumită vrajă... Auzi cum sună? Foarte liniştitor... A făcut-o Xi Wangmu, special. Spune că are puterea de a captura şobolanii, urmaşii ticălosului Tangshu, dacă, imprudenţi, s-ar apropia prea mult de mine... Ori, mie mi-e frică de şoareci, ca oricărei blonde... Odată încurcaţi în ochiurile capcanei, intruşii s-ar transforma pe loc în cuburi de gheaţă şi s-ar topi. Ar deveni lacrimi... -Îl invidiez pe Xi Wangmu, sunteţi foarte apropiaţi... Vă faceţi daruri... Vă istorisiţi poveşti antice... -Nu te prosti, mi-e ca un frate... Doru Banţu priveşte cu atenţie capcana fermecată. Face din ea un cilindru apoi o sferă şi în cele din urmă o piramidă. Clopoţeii scot sunete diafane. Produc şi scântei multicolore. Aerul miroase a budincă de vanilie. -Este o ţesătură foarte interesantă, poate lua orice formă... spune el. E încărcată cu muzică şi se mişcă... pare că se alintă... Pare vie! Ştii ce? Te cred, cred că funcţionează! Îşi culege sacoul de pe undeva din mijlocul camerei şi scoate din buzunarul de la piept câteva hârtii pe care sunt desenate pentagrame şi dragoni care se autodevoră. Evident că sunt nişte figuri foarte stilizate care doar cu multă bunăvoinţă pot fi comparate cu tatuajul meu... -Nu ţi-a arătat niciodată prietenul Xi Wangmu astfel de desene? E doar o curiozitate de-a mea, nu are nicio legătură cu relaţia noastră... Râd cu duioşie. Omul acesta vorbeşte deja despre o relaţie... Sau doar mi se pare? -Este sigla restaurantului Goumang, unde lucrează. El se ocupă de publicitate, face strategia de marketing, dar mai ajută şi la bucătă... la arta culinară. Şi artiştii trebuie să trăiască... Steluţele astea drăguţe sunt întipărite chiar şi pe hainele angajaţilor... Aşa mi-a zis Xi Wangmu... Ştii ce?... Nu vrei să rămâi peste noapte? Îl sun pe Xi să ne aducă pliculeţe de primăvară când iese din tură... sunt un deliciu, propun eu, deşi îmi dau prea bine seama că pe Doru Banţu îl scutură brusc frisonul obligaţiilor profesionale. -Poţi să fii sigură că aş rămâne... pentru pliculeţe... Dar, Dumnezeule, cât e ceasul? se preface el îngrozit. Trebuie neapărat să ajung la serviciu... -Stai, nu pleca!... Răspunde-mi la o întrebare... Tu nu ai vrea să fii nemuritor? -Poate... Când mă uit la tine aş spune că ştiu cum mi-aş petrece timpul în următoarele câteva mii de ani!...