Capitolul nouă: 23.30 Înţelegeţi cum este acest om? Acum, că am rămas singură, pot să enumăr câteva dintre marile lui calităţi: insistent, discret, sclipitor, urmărindu-şi necruţător ţinta, urmându-şi principiile, lăsându-se condus de obsesiile sale, neobosit, neînfricat, tandru, plin de umor..., dar... Nu vreţi să participaţi şi voi? Nu vreţi să mă ajutaţi să completez lista? Că doar de-asta scrierea pe care o parcurgeţi face parte din categoria rară, modernă, a literaturii interactive! Şi, ar trebui să adaug, multimedia... (Dacă reuşiţi, veţi primi un CD cu Dune I şi o casetă video cu mânăstirile din Moldova...) Nu trebuie să uitaţi nici o secundă că aici, în cartea asta, regula de bază e alta decât etalarea măreţiei şi talentului autorului şi anume trebuie să vă mai puneţi şi voi din când în când mintea la contribuţie, să exersaţi, să vă oferiţi puţină gimnastică intelectuală, ca să nu vă facă inteligenţa burtă, dacă ştiţi ce e aia inteligenţă, că burtă ştie toată lumea!... Şi asta pentru că eu sunt atât de tulburată, de copleşită de sentimentele mele ameţitoare, încât aş fi în stare să abandonez chiar acum metafora noastră complicată şi subtilă şi să mă scufund în reverii fără întoarcere, ca într-un noian de ninsoare roz. Să nu mai intervin nici atâtica, sperând că, în continuare, totul va merge de la sine şi că expunerea despre cele două zile în care viaţa mea a cunoscut o adevărată întoarcere la o sută optzeci de grade, invers de tot, de-a-ndăratelea şi dimpotrivă (ceea ce poate să mărturisească ceva esenţial şi despre evenimentele care au zguduit întreaga capitală) îşi va trăi propria ei viaţă, va curge ca un râu pentru a se vărsa în oceanul... în oceanul literaturii, ca faldurile fascinante, armonioase, surprinzătoare, misterioase ale unei aurore boreale în abisurile polare. Însă mi-e teamă că deocamdată, măcar pe ici pe colo şi anume prin punctele esenţiale, s-ar putea să nu vă descurcaţi fără mine... Aşa că oricât ar fi de deprimant (şi pentru voi? Ah, nu! Era doar o glumă...), cât timp voi vă folosiţi rămăşiţele scămoşate ale intelectului şi vă roadeţi creionul cu gumă măzgălind la inepuizabila listă a calităţilor lui Doru Banţu, eu îmi arunc blana pe umeri şi cobor scările, ieşind în ninsoarea şfichiuitoare care îngroapă sub valurile ei antiseptice, undeva în centrul oraşului, trupul dormitând abandonat, ca al unei insecte surprinse de o timpurie metamorfoză, al maşinii speciale a agenţiei... Sper să găsesc un taxi care nu şi-a făcut chilometrajul pe ziua de azi şi un taximetrist pe măsură, blazat, morocănos, nesociabil... De ce plec de-acasă pe o vreme ca asta? Vreau să particip chiar şi indirect la derularea evenimentelor... cum o faceţi şi voi, până la urmă, dacă încă nu v-aţi dat seama !... * Doru Banţu intră tropăind pentru a scutura zăpada şi îşi lasă blana pe tăblia din lemn de nuc a unui birou de lângă uşă. În buzunarul interior al hainei dospeşte mirosul de iarnă al ziarelor ude. Cei trei colegi ai săi din cadrul firmei EUROEST îşi întrerup discuţia despre nemernicia incalificabilă a baronului Harkonnen şi îl urmăresc cu privirea fără un cuvânt, ca pe o apariţie stranie, ca pe Yeti, omul zăpezilor. Expertul înhaţă telecomanda şi porneşte monitorul enorm, lăsându-se cu un geamăt satisfăcut într-un scaun ergonomic şi lansându-şi picioarele pe o tastatură Logitech. Paharele goale zăngănesc. Câteva cutii cu alifie din piramida instabilă construită de experţi lângă uşă îşi modifică, discret, poziţiile. Expertul îşi priveşte cu dragoste camarazii, le zâmbeşte apoi îşi întoarce privirea către imaginile de pe sticlă. -Salut, atreizilor! Mamă, ce ninge! şopteşte el calm şi bine dispus. -Uite că ai venit şi tu pe Arrakis, spune Alec Panaite. Cuvintele lui blajine sugerează, nu se ştie de ce, rânjetul unui rechin înfometat. (Iar eu mă întreb dacă mai aveţi pe-aproape pateticele voastre creioane cu gumă. Dacă da şi aţi completat deja lista calităţilor expertului în resurse umane, exersaţi-vă în continuare talentul enumerând o sută de creaturi recunoscute pentru ferocitatea lor perversă.) Tăcere semnificativă. Pe plasmă, Euronews, No Comments, un reportaj din Oltenia al cineaştilor de la Buftea (un loc absolut necunoscut de pe harta cinematografiei). Primele scene sunt recoltate vara la seceriş şi următoarele sunt secerate toamna la recoltat, fiind însoţite de muzica adecvată, Vivaldi. Ce vreţi, imagini de arhivă... Apoi, ca de obicei, intră în cadru instantaneele pitoreşti dintr-o gospodărie ţărănească aflată în sărbătoare, ceva tradiţional, nunta la români, împodobită cu brazi ofiliţi şi ghirlande de hârtie creponată. Iarnă, frig uscat, nasuri vinete... gheaţă la mal. Curtea e asfaltată, un câine se zbate furios în lanţ urlând dement. Unul dintre participanţii la petrecere îi trage un şut şi câinele dispare în coteţ, unde schelălăie interminabil. Oamenii se distrează. -Ei, dacă a venit, a venit!... constată şi Titi Iancu. Frig din belşug, sek, aprig, ka într-o kameră frigorifikă enormă şi plină ku karne... Ţiganka în rochie de mireasă de la Spitalul de urgenţă, zgribulită, ku termosul, kare are dop, în mână, zdupăie dezordonat în mijlokul sitului arhaik. Săteni, kopii în kostume de sport, ku adidaşi în picioare şi kaskete Nike pe kap, plus kâţiva kinezi ku şube şi kăciuliţe kroşetate învârtesk o horă în bătătură. Într-o margine, un akordeonist beat vomită peste cei optzeci de başi ai instrumentului său. Imaginile sunt foarte neklare sau... foarte klare, luate de un amator. Din spatele kasei apare mirele înarmat ku un akaem în poziţie de tragere. Urlă apukat de streke. Exekută fok de avertisment, fok ku fok, fok automat şi kurtea se umple de fum şi de ţipete disperate. Bărbatul înjură şi rîde. Kamera video eksplodează lovindu-se de cimentul rural. -Greu, dar până la urmă, jupânul... murmură şi Irina Popescu, cu genele fâlfând în lumina albăstruie aruncată de ecranul pe care ea tocmai îl devoră din priviri cu o curiozitate blândă şi ceţoasă. Urmează buletinului meteorologic, adică exact acea emisiune care, după cum bine ştiţi, că doar trăiţi totuşi pe această planetă şi nu în Lună, este în topul celor mai deprimante, mai necruţătoare transmisii, pentru că este mereu aceeaşi: nori şi zăpadă în toată lumea, temperaturi sub minus douăzeci, inclusiv la tropice. Planiglobul este acoperit de bumbacul norilor, fiind ici şi colo, colo, colo... colorat de cerneala unor furtuni nimicitoare. Irina Popescu sare în cele din urmă, uimită cu întârziere, de pe scaun. -Extraordinar! Era Georgescu!... Băieţi, l-au dat pe Georgescu, pe colegul meu, la Euronews!... Latino-americanul! Florescu, adică! Ăla cu mitraliera, mirele... Einstein! Ăla cu găurile din hârdaie, de care v-am spus... S-a însurat, măi! Dar nu se poate... Cu o femeie!... -Ce tot spui!? se miră Doru Banţu. Îl cunoaşteţi pe ăla? Ar fi culmea pentru că, uite ce curiozitate!... într-un fel o cunosc şi eu pe ea. Mireasa era la spital. Să vă povestesc... Am condus-o pe prietena mea, Maria, sora medicală... Asta, balaoacheşa, a încercat să flirteze cu mine... Mi s-a părut un gest deplasat pentru o femeie proaspăt măritată, dar acum înţeleg, tocmai trăsese bărbatu-său în ea cu automatul!... N-a nimerit-o, spunea că e fată-mare... Ce-or căuta nenorociţii la Bucureşti? N-au spital în Craiova? -N-ai văzut, domnule, reportajul? A fost un masacru. Mulţi morţi, o grămadă de răniţi... Pun pariu că în momentul ăsta le prelevează organe pentru transplanturi... spune Titi Iancu, pragmatic. -Aşa e... Totul e aiurea. Totul e invers. Lumea s-a dus dracului. Numai aberaţii... Cele mai frumoase momente din viaţa unui om sunt transformate într-un măcel... Tu întârzii la serviciu, iar mie... Mie, de exemplu, mi-au mâncat Harkonnenii mirodenia!... Sau mi-au băut-o... Au băut-o..., dar poate că nu este prea târziu... poate că ai venit, ca un cavaler pe un cal alb, să ne dai o veste bună, intervine Alec Panaite. -S-ar putea... răspunde Doru Banţu. E amuzant, dar tocmai pentru asta sunt aici... Să definesc... să definim împreună acest nou model cultural prezent deja şi în sudul ţării... modelul unei lumi care funcţionează, deodată, invers, după reguli noi, neobişnuite... Pentru că este o situaţie cu tendinţe de generalizare... Lucrurile astea se întâmplă şi pe stradă şi în organizaţii..., dar mai întâi să-i dăm porcăriei un nume. Unul care să rămână în manuale. Zici că-i o aberaţie?... Hai să-i spunem ABERAŢIA X... -Sună destul de bine... excelent... Şi care ar fi elementele cheie? Care ar fi cauza? Mutaţiile meteorologice? întreabă cu oarecare grosolănie sceptică Titi Iancu. -Ei, aşi! Ia spuneţi... Chiar nu mai aveţi băutură? Am îngheţat ca dracu’! -Resursele noastre sunt inepuizabile... Nu-i aşa, Alec? se alintă Irina, aflată încă sub impresia nunţii din Oltenia. Că doar nu trăim doar în realitatea virtuală... Plasma inundă încăperea cu scene de pe mapamond ilustrând dramele, blocajele, catastrofele provocate de zăpada căzută... căzută... moale şi roz... Situaţiile de criză afectează întreaga planetă. Atena: sănii trase de câini depăşesc tramvaiele abandonate în troiene. Roma: Fontana di Trevi a devenit în sfârşit un patinoar public pe care alunecă fericiţi carabinierii... -Eu zic să procedăm ca de obicei, ştiinţific... rupe tăcerea Alec Panaite. Să recapitulăm cazul cu care ne confruntăm, firma Siberia Import Export S.A., şi să tragem de capătul ăsta de aţă până ne lămurim cum se reflectă ABERAŢIA X, noua cultură, în situaţia noastră. Titi ne poate face un rezumat. Îmi pare că Doru are şi el propria lui poveste... -Doamne, ce mai îmi plac jocurile spiritului stropite cu alcooluri occidentale! murmură, brusc copleşită de o oboseală creatoare, Irina Popescu. Eu am să torn în pahare... -Ochei, spune Titi Iancu în timp ce Alec Panaite face să apară o sticlă proaspătă de... poate de... Lagavulin. Firma asta are o istorie obişnuită. Ne lămurim imediat folosind câteva slide-uri, cifre, tot tacâmul... Mirodenia picură în pahare... -Fără cifre. E târziu. Fii scurt de tot, spune Alec. -Domnul Jean-Claude Atkinson a înfiinţat această afacere cu mai bine de zece ani în urmă, adică odată întors din Belgia, unde căpătase azil politic. Este cunoscut ca o persoană blândă şi inofensivă, dar pe vremuri nu se putea abţine să nu-şi dea în petic imitând oamenii zilei, membrii Comitetului Central, alte oficialităţi... Avea un talent aparte când era vorba de ministrul culturii, un tip care nu te prea făcea să zâmbeşti... La întoarcerea din exil, cu banii de la ciorap s-a gândit să organizeze distribuţia în România pentru crema emolientă Biofort Ursolan, o unsoare obişnuită, dar frumos ambalată pe care o vânduse cu succes şi la Bruxelles, ca şef de raion de cosmetice într-un supermarket. L-au ajutat foştii lui colegi de facultate, Santoria Dima şi Silviu Docan... Ăştia nu au emigrat chiar dacă, poate, ar fi vrut.... Filozofia lor a fost şi a rămas simplă... simplă şi se regăseşte şi în LOGO-ul firmei: “Ei sunt fericiţi. Ce ne împiedică să fim şi noi?”. -Îmi place clipul lor publicitar, cu ursuleţii: “Şi cei mici şi cei mari şi cei slabi şi cei tari folosesc după baie crema emolientă Biofort Ursolan.” -Avem clipul, spune Titi Iancu manevrând tastatura. E destul de haios, urşii seamănă cu patronii, mai puţin în ceea ce priveşte expresia de ură pe care hominizii o poartă pe chipuri de la o vreme... Se mai uită cineva la meteorologie? -Numai puţin... Sahara: picioarele goale ale localnicilor, chircite ca ghearele unor păsări de pradă pe gheaţa acoperind nisipurile; cămile fornăind şi scuturându-se de zăpadă; ţurţuri în curmali. Insula Kalimantan: un avion Boeing 747 iese de pe pista de aterizare şi alunecă pe zăpadă. O aripă loveşte solul şi motorul explodează. Maşinile de intervenţie pornesc în viteză şi se blochează în troiene. Viena: o paradă a modei prezintă costume de baie confecţionate din blană miţoasă, de oaie. Autorul colecţiei este încărcat de pilozităţi excesive, evidente pe braţele goale şi pe umerii musculoşi care i se iţesc obscen de sub tricoul şifonat; apoi planeta noastră... cândva albastră... acum roz, aproape roz... văzută din satelit într-o proiecţie accelerată a dezvoltării rapide a calotei polare, care uneşte progresiv Europa cu America. Din nou pe gheaţă, la Bruxelles, se derulează secvenţe comice cu comisari ai Uniunii, cu bărbaţi şi femei cenuşii care alunecă şi se bulgăresc. Romano Prodi poartă uriaşe mănuşi cu un singur deget şi se sprijină de portiera maşinii, gata să cadă. Imaginea este reluată cu efect umoristic de câteva ori. La Moscova, beţivii stau la coadă la votcă. Poartă aceleaşi mănuşi. -Speram să-l mai dea pe Georgescu o dată, spune dezamăgită Irina Popescu, în timp ce Titi Iancu îşi pregăteşte slide-urile. În câteva clipe în locul meteorologiei se succed pe ecran mai multe figuri de bărbaţi şi femei. Sub fiecare este scris numele angajatului. Printre portrete, cu muşchii feţei schimonosiţi de rictusuri îngrozitoare, ca la un concurs de strâmbături, Jean-Claude Atkinson şi Santoria Dima. Silviu Docan este un individ neidentificabil, cu trăsăturile neprecizate; figura lui pare un mulaj din humă aflat în lucru... -Mie îmi place femeia, e tare... Mutrişoara asta fardată cu acid sulfuric şi tratată cu ultimele combinaţii de cianuri e plină de vino-ncoa’! exclamă Doru Banţu. -Să vă arăt şi clipul! Câţiva urşi albi asemănători cu angajaţii firmei Siberia Import Export, mai puţin expresia criminală întipărită pe figuri, aşteaptă în cadrul imaculat al imensităţilor polare coletul paraşutat dintr-un avion cu elice. Pe colet scrie: Biofort Ursolan. Un alt urs, echipat cu ochelari de protecţie şi cască din piele, adică domnul Atkinson, le face din carlingă semne prieteneşti cu laba înmănuşată. Banda sonoră susură lin (desigur, Vivaldi). -Din cauza etichetei străine desfacerea cremei a mers bine, ceea ce le-a permis antreprenorilor noştri să cumpere o mică linie de producţie. Au obţinut licenţa şi au început să prepare o primă cantitate de unsoare folosind materie primă autohtonă: grăsime de urs polar. Vânzările au crescut spectaculos. Au urmat testele şi... surpriză! -Hai, nu ne fierbe, zice Doru Banţu luând în mână una dintre cutii. Miroase a căcat? Ca să nu-i mai scot capacul... -Poate că ar fi fost mai bine... Poate că viaţa lor ar fi continuat normal..., dar, din păcate, s-a dovedit că dohotul românesc, spre deosebire de produsul original, are exact proprietăţile scrise pe cutie. Odată cu succesul neaşteptat s-au declanşat şi toate nenorocirile. -Fir-ar să fie! exclamă Doru Banţu examinând eticheta. Adică ăsta chiar este un preparat cosmetic pe bază de hormoni şi grăsimi animale care sporeşte rezistenţa epidermei la frig, creşte potenţa sexuală şi restabileşte în mod miraculos echilibrul psihic al persoanelor cu afecţiuni uşoare?... Nu are contraindicaţii... Pot să iau şi eu una sau două? Pentru bătrânii mei... -Nici o problemă, răspunde Alec Panaite în timp ce Irina Popescu îşi umple numai ei paharul pentru a treia oară. După cum vezi, avem o grămadă... Deşi, te asigur, în zilele noastre crema asta este o raritate. Oficiul pentru protecţia consumatorilor a retras produsul de pe piaţă şi a cerut distrugerea stocurilor sub pretextul că avizul de mediu a expirat. -Evident, era o minciună, gândeşte Doru Banţu cu voce tare. -Rămânea doar ca firma să inunde piaţa internă şi să lanseze exportul, când iată că în locul confirmării previziunilor s-a produs mutaţia misterioasă, ABERAŢIA X, cum sugeraţi voi că ar trebui să-i spunem... -Ceea ce pare curios este că, în loc să îşi unească forţele şi să îşi apere interesele, de atunci încoace angajaţii încearcă să se distrugă unii pe alţii, ba şi mai mult, să compromită organizaţia. Domnul Atkinson crede că din depozite s-au sustras mari cantităţi de osânză... Au apărut delapidări, hărţuiri sexuale, articole defăimătoare în presă. Din cauza pierderilor financiare vor fi făcute disponibilizări. Dacă situaţia nu se reglementează, Siberia Import Export S.A. va da faliment. -E tare... Nu cumva e Lagavulin?... întreabă cu o oarecare dificultate Irina Popescu. * Am avut noroc şi iată că totul s-a petrecut aşa cum mi-am dorit. Taximetristul era o figură atât de antisocială încât aproape că m-a înjurat când am îndrăznit să-i zâmbesc, deşi am făcut-o numai pe jumătate. În plus, deşi fibros şi agil şi cu o căutătură piezişă absolut diabolică, dacă l-ai fi datat cu carbon paisprezece probabil că s-ar fi dovedit a fi fratele mai vârstnic al lui Matusalem. Onoarea mea nu părea a fi în pericol, aşa că tot drumul am fredonat arii din opere, partitura baritonului. La urma-urmei, după cum v-am lăsat tot timpul să înţelegeţi, a fost un week-end destul de reuşit... Voi cum v-aţi descurcat? Aţi enumerat o sută de creaturi recunoscute pentru ferocitatea lor perversă? Dacă da, am să vă explic chiar acum ce este cu dispozitivul de ascultare de înaltă performanţă fabricat în Hong Kong. Vă daţi seama că genul ăsta de jucărie nu seamănă deloc cu tehnologia din Intercity pentru că, în afară de faptul că emite pe o altă frecvenţă, are şi o funcţie de încriptare a semnalului extrem de sofisticată. Poate că unii dintre voi s-au şi gândit deja, ceea ce eu sugerasem, că introducerea în povestea noastră a unui astfel de obiect este una dintre obişnuitele mele licenţe sau chiar o manifestare spontană a autonomiei metaforei imaginată de noi împreună, dar care, uneori, o ia razna şi se comportă într-o manieră aflată dincolo de capacitatea noastră de construcţie lirică. E adevărat. În plus, Xi Wangmu mă rugase să îl plantez cât mai aproape de miezul acţiunii şi, dacă mă gândesc bine, poate că ar fi trebuit să nu mă grăbesc, pentru a nu vă face să bănuiţi că aş fi lipsită de orice urmă de pudoare... Dar nu l-aş fi putut refuza şi i-am îndeplinit dorinţa fără să anticipez chiar toate consecinţele. Blondele îşi onorează întotdeauna pornirile sentimentale... Măcar atât, dacă tot nu pot schimba istoria omenirii... Deşi totuşi nu sunt genul care să stea deoparte, dacă înţelegeţi ce vreau să spun... În Intercity am făcut ceva cu siguranţă izvorât dintr-o pură feminitate... Am falsificat banda cu înregistrarea discuţiei dintre mine şi Doru Banţu. Oh, nu a fost mare lucru, doar un fleac, o cochetărie, o glumă nevinovată... am tăiat cu forfecuţa de unghii o bucăţică din înregistrarea originală şi am lipit cu ojă o singură replică, ultima, mixând cuvintele aşa cum scrii o scrisoare de ameninţare cu litere decupate din ziar. Pentru asta am folosit câteva fraze înşirate ici-colo pe bandă. E drept că înregistrările vor părea trunchiate, dar ăsta este un defect acceptabil, face parte din viaţă şi nu din extraordinara noastră metaforă! Aş fi putut să folosesc tehnologia avansată a Intercity-ului, însă mie îmi place grozav să îmi pun la lucru abilităţile naturale, înnăscute, în replică la metodele impersonale ale brunetelor lipsite de calităţi fizice şi de imaginaţie. Ceea ce urma să audă cândva Bărbatul Necunoscut sau Persoana Oficială interesată de înregistrările mele suna acum astfel: “-Stai, nu pleca!... Răspunde-mi la o întrebare... Tu nu ai vrea să fii nemuritor? -Pe planeta noastră, unde îmi ascultă ăştia de la deszăpezire telefonul? Vrei să omor un rozător? Eu nu pot suporta nici măcar violenţa de sâmbătă seara... Iar şobolanul Tangshu este chiar aspirina de care are lumea nevoie ca să nu-şi mai poarte lenjeria pe dos!„ Puteţi bănui că n-ar fi de mirare ca prin astfel de manopere să fi declanşat eu însămi valul de evenimente care a urmat, dar cine poate şti care a fost cu adevărat rolul meu în această istorie? Cum pot fi interpretate gesturile mele altfel decât ca nişte mici accente presărate într-un tablou în care se interferă nenumărate alte influenţe? Pot doar să recunosc că am pus uneori câte o tuşă mai hotărâtă, câte o pată de culoare, la fel ca atunci când am expediat, cu câteva zile în urmă, pe adresa lui Doru Banţu, plicul cu desene ale pentagramei împodobite cu dragoni sau şerpi încolăciţi în fiecare dintre colţuri..., dar la o analiză mai atentă veţi recunoaşte şi voi că tot ce am făcut demonstrează o abordare mai degrabă poetică decât una realistă, pragmatică, pământeană... Consecventă, am legat mereu aceleaşi fire despre care vă tot vorbesc... nu atât ale întâmplărilor din acel week-end însângerat, cât ale unei complicate metafore... infinit de subtilă... fragilă... ca o construcţie cu turnuri subţiri, de nisip, înălţată prea aproape de ţărmul frământat de furtună... Apropo... apropo de furtună... voi ştiţi teoria haosului? Că nici nu v-am întrebat... Mie mi-a explicat-o înaltul şi frumosul Xi Wangmu, un artist foarte mare... În grădina regelui un fluture se aşează pe o floare de myosotis. De picioarele lui chitinoase, subţirele şi păroase se prind, lipicioase, granule de polen. Apoi insecta zboară purtată de o pală de vânt tocmai în camera prinţesei şi se opreşte pe batista ei de roşie mătase. Fata duce ţesătura la nas. E alergică... e alergică numai la polenul acelei flori. Faţa începe să i se umfle, tânăra se sufocă, se umple de edeme şi moare în câteva minute în chinuri groaznice. În ziua aceea trebuia să călătorească în regatul vecin şi să se mărite cu un prinţ care o iubea cu disperare, iar astfel să pună capăt conflictului neîntrerupt de mai mulţi ani. Regele, considerând că şambelanul şi-a neglijat sarcinile, îi taie capul. Fiii şambelanului pornesc o răzmeriţă de succes, după care declară război şi prinţului, aliat acum al bătrânului rege. Prinţul îndurerat se luptă eroic, dar este ucis. Ura dintre cele două tabere atinge apogeul. Toate mamele sunt îndoliate, toţi adolescenţii care au rămas în viaţă sunt schilozi. Toate satele ard... Toate oraşele sunt în ruină... Ciuma decimează copiii şi bătrânii... numai pentru că un fluture s-a aşezat pe o floare de myosotis... Dar nu se poate să nu ştiţi şi voi această teorie...