Capitolul zece: 00.00 Am ajuns până aici destul de uşor, construindu-ne linear, pas după pas, metafora noastră interactivă, iluzia unei aventuri spirituale în care am putea avea fiecare o contribuţie, căci păşim pe banchiza îngheţată fără a ne teme de valurile de zăpadă acoperindu-ne urmele, aşa cum ne lăsăm învăluiţi de cuvintele înşelătoare ale unei legende antice, între reperele ei arhicunoscute şi totuşi încărcate de... de misterul amintirilor... In tot acest timp i-am lăsat poeziei - o fiinţă complexă născută din supa primordială a cuvintelor - şansa de a se exprima autonom faţă de eforturile noastre..., dar asta să fie tot? Şi care este rolul meu, în afara intervenţiilor destul de banale, mai degrabă amuzante, sunt sigură, decât tulburătoare, în măsură să vă trezească spiritul critic, nu însă şi dorinţa de introspecţie, capabile să vă încerce răbdarea, dar nu să vă forţeze limitele propriilor căderi în abisul înspăimântător al eu-lui mutilat de ancora în aparenţă fragilă a obligatoriilor ieşiri la suprafaţă, pentru o gură de aer, în oxigenul otrăvitor al existenţei cotidiene, dar întotdeauna şi fatal mai puternică decât fascinaţia adâncurilor?... Eu însămi, credeţi-mă, sunt victima aceleiaşi frustrări. Cum vă pot eu ajuta să descoperiţi adevărul din aur masiv ascuns probabil dincolo de logica relatării şi de aceea teribil de greu de relevat? Cum am putea depăşi împreună, ca o adevărată echipă, constrângerile impuse de convenţiile unanim acceptate ale unui text bine articulat, logic, convingător, în care suntem deja în punctul imposibilei întoarceri şi de unde totul se va derula previzibil în paginile rămase din ce în ce mai puţine? Cum să schimb sensul povestirii sau, mai exact, să îl încarc de metafizica pătimirilor noastre... sau cum să-i asigur o proiecţie tridimensională dacă trebuie să mă întorc, iar şi iar, în acelaşi unic şi inevitabil punct: Doru Banţu? Chiar dacă el este, din fericire, o fiinţă desăvârşită, un brunet rasat, un meloman, un fără de cusur, un cruciat într-o lume nebună!... Cum să evit capcana pe care, din dorinţa de a exprima cât mai exact sensul întâmplărilor de faţă, mi-au întins-o chiar benzile înregistrate din Intercity, singura mea sursă de informare... susurul izvorului artificial al inspiraţiei mele, încărcat de atmosfera coclită a scenariilor radiofonice (întotdeauna de proastă calitate)? Dacă aş fi procedat altfel, voi aţi fi crezut în tribulaţiile secretate de subiectivitatea unei blonde ale cărei percepţii sunt, inevitabil, minate de sensibilităţi şi de sublime tertipuri feminine? Şi atunci vă reamintesc (punându-mi astfel în ordine şi propriile mele nelinişti) atitudinea pe care am avut-o noi toţi, de la bun început, faţă de această scriere. Faptul că poate singura bucurie pe care ne-a oferit-o mileniul trei... probabil cel mai scurt din istoria omenirii... este democraţia iluziei... Că doar atât ne-a mai rămas, participarea publică la sensul himericei fericiri a literaturii avantgardiste, metatextuale... Nu v-am spus până acum că opera noastră comună este un metatext? Oh, ce eroare infantilă! Mi-e teamă că am ratat totul! Ce ne facem? Dragi cititori (vorba vine), ne putem opri aici. Spre odihnă. Dacă imaginaţia noastră a obosit, putem renunţa. Putem popula, ca nişte Robinsoni fără speranţă, insula lucrurilor făcute doar pe jumătate, privind cum se evaporă ideile noastre promiţătoare, dar incerte, nesigure, instabile, dacă ni se pare că mai departe sunt ţărmuri deja cucerite. Dar nu ar fi păcat? Sunt sigură că încă mai putem descoperi sensuri ascunse, invizibile, în spatele mereu aceloraşi cuvinte! Însă pentru asta trebuie să ne întoarcem... în trecut... desigur... de exemplu la primul capitol, unde, cu un mic efort, nu ar fi chiar imposibil să descoperim un amănunt nebăgat în seamă până acum, o nouă trăsură de penel care să complice, să adâncească jocul acceptat al aventurii, dacă nu o ditamai poartă deschisă spre lumea de dincolo, lumea lui Alice din cartea lui Lewis Carroll – alisinuandărlend. Ne-am putea da întâlnire în dreptul vizuinii de iepure şi să demonstrăm că orice intrare e la fel de bună..., dar pentru voi... care nu vă mai deslipiţi din faţa calculatorului, fascinaţi de lectură... este chiar mult mai simplu, fiind suficientă o simplă apăsare de tastă. Deci avem acum o primă şi binemeritată şansă, o opţiune pe care nu am mai avut-o nicicând, în nicio altă compunere literară, şi anume de a relua bucla creaţiei împreună... Hyperlink ... În după-amiaza aceea, Doru Banţu, expertul în managementul resurselor umane al firmei de consultanţă EUROEST, stătea întins gol puşcă pe patul uriaş care ocupa jumătate din spaţiul garsonierei sale dintr-o liniştită, ba chiar patriarhală/matriarhală mahala a metropolei. Era înconjurat de harababura casnică cea mai insipidă, semn clar al alienării omului modern. Decorul cuprindea o combină muzicală, două computere de ultimă generaţie, imprimante şi scanere, lămpi fluorescente, scaune ergonomice, câteva aeroterme duduind încinse şi rafturi încărcate de documente, cărţi tehnice şi reviste. Nimic cu o amprentă personală nu părea să îşi fi găsit locul în aglomeraţia de tehnologie standard şi hârţoage aseptice. Te puteai întreba pe bună dreptate cum de a ajuns el acolo, o piesă rară, un bărbat atletic, un brunet pur-sânge şi meloman pe deasupra, atât de nepotrivit cu restul inventarului, dirijând umbrele din încăpere cu căştile pe urechi, lângă bruneţica de producţie în serie, mai mult descoperită decât ascunsă de enorma ei blană de vulpe argintie, la fel de decorativă şi ea precum un monitor Hewlett Packard. Şi doar dacă ai fi scormonit sub vraful de documente aruncate de-a valma în cel mai îndepărtat şi întunecat ungher al vizuinii şi ţi-ar fi atras atenţia caietul şcolăresc, scris de mână, înnegrit de minuscule virgule vii ale gândirii lui avântate, poate că ai fi înţeles o fărâmă din straşnicul mister. Căci Doru Banţu, când era cu adevărat conectat la tainele lumii, încerca să descifreze sensurile obscure ale ideologiei care guverna de o bună bucată de vreme gesturile cotidiene ale concetăţenilor, încriptate în regulile umblând din gură în gură şi îndeobşte universal recunoscute ale Manualului piemontez de supravieţuire, această filozofie pură, populară, cu origini pierdute în negurile istoriei... (Şi unde în altă parte ar fi putut să facă asta dacă nu într-o garsonieră?) Deschis la întâmplare, caietul expertului în resurse umane te-ar fi uimit cu note eliptice şi stranii precum următoarea: “Preţul alimentelor proteice a crescut cu optsprezece la sută. Statisticile arată, în aceste condiţii, o dublare a consumului de legume din import, care sunt cu patruzeci la sută mai scumpe. Un litru de vin costă mai puţin decât o bere... Consumul de vin în podgorii, în zonele producătoare deci, a scăzut, totuşi, surprinzător, în favoarea consumului de răcoritoare şi de băuturi slab alcoolizate.“ Sau: “Vecinii mei au adoptat un copil din Senegal. În Senegal există un trib ai cărui nou născuţi sunt albi, înţelepţi şi porcoşi la gură şi se nasc atât de bătrâni şi de plini de boli, cele cardio-vasculare fiind cele mai uşoare, încât nu supravieţuiesc mai mult de o sută de zile, exact atâtea câte sunt necesare aranjamentelor pentru o înmormântare ritualică. Ar trebui să încerc să vorbesc cu copilul despre lumea de dincolo. Ar fi oare considerat acesta un gest pervers?...” ... Iar mai jos, subliniată cu roşu, într-o redare aproximativă, dar fidelă sensului îndeobşte acceptat, regula numărul patrusprezece: “Nu căuta cauza lucrurilor. Se va crede despre tine că eşti rău intenţionat, răzbunător, încurcă-lume, că îţi filează o lampă, că eşti cusurgiu, că ai pierdut la cărţi, că ai o femeie beţivă, că auzi voci, că te-ai lepădat de credinţă, că munceşti la negru, că mănânci rahat unde nu trebuie şi, mai rău decât toate celelalte, că îţi put picioarele. Acceptă viaţa aşa cum este ea, o povară.” * -Cam asta e tot ce vă pot povesti. Dacă nu aş fi primit plicul cu pentagrame şi dragoni aş fi putut crede că istoria e simplă, spuse Doru Banţu..., dar sunt mai mulţi jucători necunoscuţi în combinaţie. Cineva care ne arată cu degetul implicarea masoneriei chineze, oricum evidentă: “Vedeţi că aici lucrurile se complică! Atenţie la faţă galbenă!”, cam aşa pare să sune mesajul... Sau pur şi simplu ni se dovedeşte faptul că ecuaţia clasică este imposibilă! -Deci o firmă oarecare din România, aflată în posesia reţetei unui elixir magic şi a tuturor drepturilor de producţie şi desfacere, se trezeşte administrând unul dintre visele imposibile ale omenirii... Viaţa veşnică... Pentru onorabilii noştri guvernanţi, mereu pe locul doi, este o ocară prea mare. De aceea ei decid să ia caimacul, uzând de toate porcăriile aflate la îndemână. Este o atitudine cât se poate de legitimă, sunt puse la bătaie avantaje de importanţă naţională. De ce să complicăm? îşi arătă nedumerirea Alec Panaite. -La o primă vedere, da, aşa ar fi, acceptă Titi Iancu ideea şefului său, nu fără o grimasă hazlie, ireverenţioasă, datorată probabil faptului că tocmai se scărpina în urechi cu un creion chinezesc cu gumă. Trebuie, însă, să luăm în considerare mai multe ipoteze. Chinezii sunt şi ei aici şi sunt puşi pe rele. Ei au antidotul nemuriririi, şobolanul Tangshu. Putem presupune că liderul Frăţiei este mai interesat să se aleagă cu ceva decât să rămână o anonimă forţă din umbră luptând pentru idealuri nepopulare. Sună normal. Şi atunci avem doi perdanţi, Siberia Import Export şi o misterioasă confrerie trădată de către propriul lider în chiar sensul ei de a fi. Interesele ambelor organizaţii sunt grav afectate. Ce se întâmplă acum? Se coalizează sau fiecare luptă cu fiecare, cum este obiceiul la noi, unde haosul este la el acasă? Şi de ce Siberia îşi dă singură cu dreptul în stângul? Sau poate că şi guvernul? Şi poate că şi Frăţia?... -Încep să înţeleg mult mai bine ABERAŢIA X, ideea lui Doru... Lucrurile nu se explică pe cale logică, trebuie acceptată apariţia unor comportamente iraţionale şi perverse care se manifestă cu deplină naturaleţe, înlocuind decis şi imediat vechile deprinderi. Fără avertismente, fără nici un fel de timp necesar instalării noii stări de fapt. Mişto de tot! Şi cel mai mişto este că nici nu ne interesează de ce. Ca într-o metaforă. Mai avem Lagavulin? interveni Irina. -Ăsta-i conceptul, v-aţi prins! Toarnă-mi şi mie un pic, că mai am puţin şi termin. Să punem cazul că greşim şi că nu e vorba de nicio metaforă. Pur şi simplu Siberia Import Export, aşteptându-se la ce este mai rău, se conformează uneia dintre regulile Manualului piemontez de supravieţuire, care spune că dacă plouă e recomandabil să te uzi la picioare înainte de a ieşi din casă, astfel încât să porneşti la drum adaptat deja la starea deplorabilă care îi stresează pe ceilalţi pietoni. Cu cât ei se simt mai mizerabil cu atât începe să fie mai bine pentru tine! -Hai să combinăm elementele. China şi-a schimbat politica economică. Ambasadorii noii politici sunt membrii Frăţiei. Ei ascund în mânecă un atu important, şobolanul Tangshu, pe care îl folosesc în negociere. Urmăresc să preia producţia de Biofort Ursolan împreună cu Guvernul şi s-o dezvolte în baza unei viziuni mult mai vaste asupra pieţei. Ştim că s-au promis o sută de mii de noi locuri de muncă în zootehnie... Noua industrie ar absorbi şi o parte din imigranţi..., dar de ce este ascunsă cu atâta grijă implicarea părţii chineze? Şi de ce se teme guvernul de o firmă amărâtă, cum este Siberia Import Export? se minună Alec Panaite. -Românii vor să-i scoată pe chinezi din joc iar în spatele Siberiei este o puternică agenţie occidentală, pară Doru Banţu. N-ar fi imposibil. -Şi apoi, clientul nostru pare oricum să se îndrepte spre faliment! Este lovit din toate părţile, dar mai ales dinăuntru. Poate că povestea asta are o explicaţie de o cu totul altă natură, cum ar fi mâna lungă a securităţii. Se aude insistent că au început să cam circule nişte dosare. Ne amintim că domnul Atkinson a fugit din ţară pentru că era urmărit, ameninţat cu puşcăria sau chiar cu moartea fiindcă îl imita la chefuri pe ministrul culturii. Cineva îl turna la organe... probabil, chiar unul dintre prietenii care, mai târziu, au devenit manageri ai firmei... Lucrurile urâte de pe vremuri trebuie ascunse sub mizeria zilelor noastre, este strategia cea mai funcţională. Nu credeţi? Intrebă Titi Iancu. -Nu cred. Are sens ce spuneţi voi, dar din câte ştiu eu, în mileniul ăsta nu mai avem securitate, ci doar două-trei servicii anemice de informaţii. Mult mai puternică, în opinia mea, este mâna lungă a specificului naţional, asta e ceea ce contează, spuse Irina lingându-şi suav şi savant degetul înmuiat în... înmuiat în... poate... în Lagavulin... Cazul lui Einstein... În cea mai frumoasă zi a vieţii lui pune mâna pe armă şi trage, rămânând la erotismul lui primitiv şi agricol atât de special. A avut o şansă şi i-a dat cu piciorul. Noi, românii, am avut multe şanse cărora le-am dat cu piciorul... Ăsta este specificul naţional. Noi suntem prin definiţie, iubiţilor, un popor retrograd!... Nu cred că vrem să transformăm planeta într-un Eden fericit. Dacă am fi nemuritori am fi nişte alienaţi nemuritori... Aşa că, mai bine... Dă-i în pizda mă-sii, băi Moromete, cu nemorirea lor! Nu vezi că e proşti? -Atunci poate chiar asta este ABERAŢIA X, zise Titi Iancu. Cocoşilă, specificul naţional... -Specificul naţional e proză, spuse gânditor Alec Panaite. Are o noimă. Iar ABERAŢIA X e poezie, cum a observat atât de bine Irina... -Staţi că mai am un scenariu! interveni iar Titi Iancu. Absolut plauzibil, dacă încercăm măcar o clipă să nu-i subapreciem pe guvernanţi. Şobolanul Tangshu este mort de mult, otrăvit cu şoricioaica amestecată din greşeală în făina pentru chifle cumpărată zilnic de membrii Frăţiei de la un magazin de stat. Sau din alte motive. Oricum, nu contează, pentru că urşii polari vor contacta din cauza rozătoarelor autohtone, care nu se spală niciodată pe lăbuţe, mai devreme sau mai târziu, diverse boli şi atunci grăsimea lor va deveni toxică. Producţia va fi orientată spre uleiurile fine folosite la motoarele săniilor şi afacerile vor înflori. Probabil că unii dintre miniştri deja pregătesc economia pentru această acţiune. Este o situaţie care îi scoate din joc pe chinezi şi ne obligă să analizăm fenomenele cu care se confruntă Siberia Import Export strict la nivelul organizaţiei, care a pierdut oricum partida. În acest caz relaţia dintre grupul chinez ocult şi guvern este simplă diplomaţie... -S-ar putea să fie din toate câte puţin. Asta e situaţia care ne-ar conveni cel mai mult. Am putea exploata ABERAŢIA X ca pe un fenomen inedit, o premieră culturală. Un produs nou al gândirii manageriale şi simţirii româneşti. O ameninţare la adresa oricărei firme de succes. Ar fi interesant dacă am identifica intoxicaţii incipiente cu acest misterios factor şi în câteva instituţii publice, la poşta militară şi la gară de exemplu. Politeţe exagerată, promptitudine, preţ scăzut... Lucruri de care nu s-a mai auzit până în prezent. Am putea spune că faza incubaţiei se numeşte... se numeşte... -Leşinul progresist... propuse Irina Popescu, amintindu-şi probabil ceva dintr-o lectură mai veche... -Bine. Iar după alţi autori, printre care Kotler şi Ciapaev, şi altruismul exclusivist de echipă, continuă Alec Panaite. Dar că până acuma nu există niciun studiu complet, doar articole foarte sumare... Le-am putea scrie chiar noi, articolele... Ciapaev n-ar avea nimic împotrivă... Şi le-am lansa pe Internet... Le-am lega de gândirea chineză despre răul absolut, despre şobolanul Tangshu... Am construi o metaforă. Ar fi un mare şoc pentru lumea managerială... pentru teoreticienii care se cred tari pentru că încearcă să aplice peste tot regulile din manualul piemontez de supravieţuire! EUROEST ar intra în rândul marilor reformatori!... -Am un exemplu de altruism exclusivist de echipă din natură, ceea ce ne-ar putea permite chiar şi să afirmăm că trecem printr-o nouă etapă a evoluţiei sociale a speciilor, cum anticipau Darwin şi Petrucciani. Exemplul meu este simpaticul urs Panda. Pentru a-şi proteja puii de conjunctivita indusă de bliţurile fotografilor gălbejiţi, el nu se mai reproduce nici în sălbăticie, nici în captivitatea democratică a parcurilor naţionale. Pare un lucru tâmpit, dar e demonstrat ştiinţific. Cum ţi se pare, Dorule, ideea asta? întrebă Titi Iancu. -Nu e rea , dar putem propune chiar şi o explicaţie metafizică, spuse Doru Banţu melancolic. Gândiţi-vă că există mai multe lumi paralele, traversate brusc de acelaşi fior mistic. Sau poetic... Lumea noastră meschină pe de o parte, iar pe de cealaltă parte o lume a ideilor pure... A sentimentelor absolute. Deodată ele se intersectează, se ating, se... preling una pe lângă cealaltă... Ce rezultă? Răbufniri violente ale unor frustrări refulate... modificări ale ordinii divine, destratificări ale ierarhiei cereşti, prilej pentru omenirea aflată aparent în declin să îşi negocieze o nouă poziţie... Apar fenomene tranzitorii rarisime. Se produc revelaţii. Lumile paralele se confruntă, se amestecă devenind una şi aceeaşi. Noi viziuni înlocuiesc prăfuitele visuri ale omenirii. Toate femeile încalţă pantofi roşii şi inundă bulevardele... -Auzi, Doru, nu-i aşa că atunci când erai tu mic mama ta nu te lăsa să mergi la discotecă? întrebă cu infinită blândeţe Irina Popescu, sorbind ultimii stropi din pahar. Poate că zărise şi ea în eter... în Lagavulin... o minusculă scânteiere din extraordinar de complicata noastră metaforă, dar cred că nu era încă pregătită să înţeleagă ideea aceasta atât de subtilă a expertului în resurse umane, în opinia mea o idee concentrând sintetic inevitabila realitate... Închipuiţi-vă aşadar... că bătrânul din Spitalul de urgenţă, cel care ştergea inscripţia “Muie DINAMO” cu o perie şi făcea mult praf, îşi continuă acţiunea lustruind versantul vertical al unui gheţar perfect transparent. În apropiere, doamna Banţu dansează cu urşii în timp ce o mână înmănuşată, strecurându-se din zăpadă spre gleznele femeii, este atacată de un mic dinozaur roz, foarte gras. Ceasul Rolex solidgolduatărrezistănt al acelei mâini arată douăzecişipatru de minute şi lampioanele se sting măturate de furtună... * Domnul Lee şi Linggong Wei spală vasele cu mişcări rapide, spectaculoase. Sunetele înregistrate de magnetofoanele din Intercity sugerează o scenă de luptă sau un exerciţiu de antrenament Kung-Fu în care cele mai banale instrumente, precum polonicul, castronul şi şervetul de bucătărie, dezvăluie secrete nebănuite referitoare la potenţialul militar tradiţional chinez. Cei doi vorbesc în limba maternă, de aceea următorul dialog este o traducere aproximativă. Numai imaginaţia noastră poate pune accentele subtile ale prozei între semnele bizarei stenograme. La fiecare trei-patru cuvinte protagoniştii emit binecunoscutele strigăte de luptă: Hi, Ho şi Hu, uşor de interpretat chiar şi pentru nişte novici în artele marţiale, cum sunteţi voi, dragii mei cititori (vorba vine), precum şi diferite combinaţii ale acestora. -Important este ce vrea Bărbatul Necunoscut... Poziţia lui este foarte alunecoasă. Un patriot adevărat nu ar trebui să irosească această şansă unică a românilor, Ho. Dacă joacă singur, Hi-Hu, va fi acuzat de trădare... -Ho-Hu. Ho-Hu, aprobă meditativ Linggong Wei. Intră Xi Wangmu, atletic şi demn. Poartă pe o tavă un petic de hîrtie răsucit ca un papirus. Activitatea domestică încetează. -Hu-Hi! Ce s-a întâmplat? -Un fax de la Guvern. -Ce spune? Ho? -Nu înţeleg prea bine... Schimbări la vârf, toţi directorii din Servicii... Bărbatul Necunoscut... Nu-mi dau seama de ce ministrul ne mulţumeşte tocmai nouă... Domnul Lee derulează mesajul şi citeşte. Linggong Wei priveşte peste umăr. Pe figurile lor de obicei indescifrabile se succed cu rapiditate expresii sugerând cele mai diverse stări de spirit. -Şi crema emolientă Biofort Ursolan cui îi rămâne? întreabă Linggong Wei. -Trebuie să plecăm. Xi Wangmu, rămâi aici să speli vasele şi să păstrezi legătura cu autorităţile naţionale. Hu? -Am înţeles, domnule Lee, spune umil marele artist Xi Wangmu suflecându-şi mânecile până la coate, gata de acţiune.