Partea a doua: Bătălia finală Motto: “ Ştii ce? Ia nu mai căuta cauza lucrurilor!” Manualul piemontez de supravieţuire Capitolul unsprezece: 00.30 Cei doi trans-sexuali se adăpostesc într-o staţie de autobuz ca două boabe într-o păstaie. Ninge infernal şi roz precum în lirica fracturistă a poetului Marius Johanusz. În jurul transparentei carapace de plexiglas, peticită cu afişe sfâşiate, becurile cu neon pâlpâie îndepărtat în oraşul pustiu şi sinistru. Sinistraţii, aşezaţi pe băncuţă, meşteresc la Motorola câteva clipe fiecare, până le îngheaţă degetele. La intervale regulate de timp Motorola trece din mână în mână. Atunci degetele lor se ating, transmiţând o undă de solidaritate profesională. -Dacă nu-i dăm de cap trebuie să mergem la sediu şi să raportăm. Până ajungem se face dimineaţă... şi ne trezim şi scoşi pe tuşă pentru că ne-am băgat unde nu ne fierbe oala. Mai mult, în lipsa noastră zona rămâne descoperită... Înseamnă să părăsim postul... Să dezertăm temporar... Şi mai avem o soluţie, cea mai proastă... Să luăm singuri o decizie... mormăie maiorul mai mult pentru sine însuşi... -Mai sunt şi altele! îndrăzneşte Nelu să întrerupă monologul şefului său... Am putea sta aici până la ziuă şi să murim de frig sau devoraţi de fiare... Sau aş putea să vă spun un banc din cartea renumitului scriitor armean de origine română din Brazilia, Şteman Carafanian, iar dumneavoastră, înveselit, să mă înjuraţi de mamă cu o tandreţe părintească... Bancurile braziliene ne-ar inspira, ne-ar pune sângele în mişcare şi ne-ar da, poate, o idee tehnică... Sau am putea vorbi, pur şi simplu, despre literatură... -Nu ştiu ce să zic. Pe mine m-au învăţat la şcoală să procedez sistematic. Ţine minte şi tu chestia asta, că în tot ce întreprinzi trebuie să urmăreşti o oarecare logică... Ca să poţi explica dacă te întreabă şefii. Dar dă-o dracului, că nu ne vede nimeni. Şi nici nu ne aude. Cum e cartea armeanului? -E o carte plină de vorbe de spirit şi de metafore. Cică brazilienii se calcă în picioare să o cumpere... Totuşi substratul e serios. -Raportează! Care e ideea?... -Ideea principală este aceea că democraţia suferă din cauza presiunilor presei, care introduce în conştiinţa colectivă, ca într-un recipient neacoperit bine, tot felul de gunoaie, de prejudecăţi, de viziuni simplificate asupra realităţii, de lucruri convenabile, de clişee anume chibzuite ca să uniformizeze gândirea şi gusturile artistice... Ştiţi dumneavoastră, de la şcoală... Sau incită. Sau deprimă. -Păi, nu-i peste tot la fel? -Ba da, dar brazilienilor nu prea le merge mintea... Ei nici nu bănuiesc că astfel oamenii ajung să se comporte previzibil şi că acţiunile lor devin pe cât de stupide, pe atât de dăunătoare iar instinctele sănătoase, primare, care le-ar folosi la o adică în lupta pentru existenţă, sunt înlocuite de un fel de surogate induse mediatic. -Săracii de ei! -Aşa zic şi eu, şefu’! Că doar mizeria asta mutilează fiinţa umană, iniţial armonios concepută. Virtuozul acordeonist din cartea lui Şteman Carafanian cântă singur, chiar dacă melodia lui este inspirată de divinitate. Săracul de el rămâne neauzit, deoarece organele de simţ brazilene au fost deja ajustate pe calapodul normelor mediocre ale societăţii, falsificate de te şi miri ce maimuţă analfabetă de la Ministerul Culturii... Oamenii inteligenţi se lasă treptat bântuiţi de confuzii, devin nesiguri pe judecăţile şi percepţiile lor... De parcă nu ar fi de ajuns că de o bună bucată de vreme ne hrănim cu alimente sintetice sau produse în sere şi că ne ameninţă clonarea umană... -Şi autorul foloseşte bancuri şi metafore pentru a explica ideile astea complicate? întreabă, uimit, maiorul. -Aşa face, pe cuvântul meu! Să vă dau un exemplu. Pe vremea când anotimpurile nu intraseră încă în cartea de istorie, un ţăran, un peon, nu mai ştiu cum le zice în Brazilia, se apucase foarte serios, scuzaţi expresia, de labă într-un lan de secară situat pe un podiş fertil. O freca intens de o bună bucată de vreme şi soarele îl bătea în cap iar transpiraţia îi curgea de-a lungul şirei spinării. Deodată personajul nostru, să-i spunem Juan, găseşte satisfacţia îndelung căutată. Stropeşte el ce stropeşte şi rămâne aşa, în extaz, privind apusul. Razele soarelui făceau ca macii răsăriţi ici şi colo prin cultură să strălucească extraordinar, roşii ca para focului, irizaţi în mii de nuanţe de o frumuseţe incredibilă. Inexorabilă. Cum admira Juan spectacolul de lumină şi poezie în pustiul agricol, i se aşează o muscă pe ceafă. Ţăranul, poc, o plesneşte şi o face terci. Brusc, peste imaginea superbă a realităţii frustre, campestre, naturiste, pe cortexul lui hiperexcitat se suprapune telejurnalul, prezentând imaginile care induc percepţia standard despre civilizaţie. Ţăranul, trăznit de potriveala evidentă dintre situaţia lui şi starea omenirii, meditează: băi frate, viaţa asta e numai sex, droguri şi violenţă! -Extraordinar de deprimant... râde maiorul. Nelule, tu pari câteodată mai deştept decât ai putea să fii în mod normal, în calitatea ta actuală, după normele îmbunătăţite ale societăţii noastre democratice..., dar mai citim şi noi cărţi... Nu-i aşa, răutate mică? Subalternul, când nu-l vede nimeni, se apucă de drăcii... De rămâi trăznit! Pornografie braziliană, conga intelectualistă... Nu pot să nu remarc, totuşi, că ideile expuse de tine frământă gânditorii de o sută de ani încoace şi nu sunt deloc originale. Bancul, însă, e mişto..., dar... ce faci? Bine, mă, nu ţi-am spus să nu mai umbli cu unghiera în aparat? Poţi să arzi procesorul, care e încărcat cu electricitate statică. De ce trebuie, măi Nelule, să îţi explic chiar totul? -Dacă îmi sunteţi superior!... Îmi pare sincer rău... Sper că nu am stricat nimic... Dumneavoastră, şefu’, ştiţi multe lucruri interesante. De-aia şi îndrăznesc să mai întreb şi eu, ca prostu’, câte o bazaconie... Pentru mine contează să mă lămurească o persoană cu şcoală, deschisă la minte. Am şi eu confuziile mele, o grămadă... -Întreabă, Nelule, întreabă!... -Aş vrea al dracului de mult să ştiu... Ce-am ajuns, până la urmă, noi doi, domnule maior? Homosexuali? Sau lesbiene? -Du-te, băi Nelule, în pizda mă-tii! mârâie vizibil enervat maiorul Măcănici. Motorola începe să pârâie. Nelu o înhaţă febril şi încearcă să restabilească legătura. -Bursucul! Bursucul! Aici Corbul! Recepţie! Staţia răspunde cu voce cazonă. -Spune, Corbul! Unde ai fost până acum? Te-a căutat Somonul două ore... -Raportez că am avut o defecţiune tehnică. Suntem în zona Piaţa Aviatorilor. Somonul mai este pe recepţie? * Miezul nopţii este întotdeauna momentul cel mai misterios al unei metafore precum cea a noastră, la construcţia căreia participăm fiecare cu ce avem, cu ce am fost blagosloviţi, cu ce ne prisoseşte, ca să ne rămână ceva şi pentru familie, iar în ceea ce mă priveşte pe mine credeţi-mă că am fost generos înzestrată. Sunt doar unele dintre gândurile mele înfiripate aici, în maşina specială a Agenţiei, în timp ce îmi fac còpii ale înregistrărilor, contribuind astfel la dezvoltarea impetuoasă a celei mai documentate proiecţii autonome a unui fior hibernal şi roz care îşi strigă încă neauzit disfoniile cosmice printre şirurile de note muzicale ale celei mai cunoscute platitudini semnată de un oarecare Vivaldi. În fond, poate că misterul tocmai în asta constă, în prudenţa cu care păşiţi prin gerul deplin şi definitiv al acestei istorii, convinşi că încă mai puteţi renunţa şi că vă puteţi retrage din combinaţie, că vă puteţi recupera nealterate simţurile şi judecăţile uzuale şi că atingerea cu poezia începutului, poate, al celui mai scurt mileniu din istoria umanităţii a fost doar o încercare ratată de a sta în mâini, de a clipi uimiţi de imaginea răsturnată, dar cu nimic mai puţin reală a unui univers pe cât de necuprins, pe atât de familiar unor aventurieri ca voi, gata oricând să mai răsfoiască o carte... Apoi îmi vin alte gânduri, într-un melanj răcoros cu miros de ojă şi acetonă, asemănător unei prize uşoare de opiu metafizic, unei beţii cu alcooluri din plante aromate, unei evadări în zona difuză a abandonului mental, a anulării imprudente a oricărei autocenzuri, ca o traversare pe roşu. Ceea ce mi se întâmplă imediat este să constat cu surprindere că şi aici există o noimă, structurându-mi rapid percepţiile şi ideile în înşiruiri armonice de forme abstracte, spre a fi decriptate cândva, poate într-o altă creaţie, în limbajul nostru obişnuit. Şi doar uneori, foarte rar, semnificaţiile se conturează subliminal, ca urzeala unei diafane ţesături care, atinsă, s-ar destrăma ca un vis. Înţelegeţi? Sunt sigură că, oricât aţi fi de nepregătiţi pentru trecerea încă şovăielnică în spaţiul ultimului strat accesibil al acestei lucrări interactive, mustos, generos, plăcut la pipăit şi la gust, gata de a fi molfăit între gingiile voastre pe care le credeaţi de mult văduvite de plăcerile hipersensibilităţii copilăriilor îndepărtate şi atât de receptive, cei care m-aţi însoţit până aici veţi găsi măcar o urmă de curiozitate pentru a merge mai departe. Unde curând, foarte curând, veţi rămâne, vă promit solemn, absolut singuri. Pentru că sunt o femeie cu instincte sănătoase, intacte, mă văd pe mine însămi ca pe un peşte uriaş, roşu, luptând împotriva curenţilor sălbatici în sus, pe râu. Vă port în pântec, sunt un somon femelă matur (dar asta este doar o coincidenţă, o banală întâmplare, un accident fără nici o legătură intenţionată cu numele unuia dintre cele mai neconturate dintre personajele noastre, crochiul de humă nefinisat de pe masa de lucru a unui artist neglijent şi apatic) ajuns la destinaţie şi transformarea mea, metamorfoza mea spectaculoasă şi poate înspăimântătoare vă va elibera. Vă plictisesc? Ca autoare, este lucrul de care ar trebui să mă feresc cu cerbicie, dar, din păcate pentru statutul meu de acum încolo atât de incert, povestea noastră începută totuşi promiţător nu mai poate respecta nicio regulă. Cred că simţiţi asta şi fără să mai încerc eu să vă spun că pe măsură ce personajele şi-au intrat în roluri, aşa cum şi voi aţi devenit cititori adevăraţi, bravo vouă, şi unii şi alţii v-aţi transformat în sfere fragile şi roz, în icre protejate încă de musculatura mea abdominală supusă presiunii indescriptibile a curenţilor acestui râu pe care urc şi pe care unii, în nesăbuinţa lor, l-ar putea numi literatură. În interiorul sferelor nu sunteţi decât embrionii mei identici şi fără memorie. Veţi ecloza curând şi numele de Ana Ipătescu nu vă va mai spune nimic. De ce? Pentru că eu însămi voi fi la sfârşit asemenea vouă... o icră... o icră lipicioasă... în supa literară... Relaţia noastră se va fi consumat, vom rămâne egali şi anonimi, dar..., dar... Totul pare absurd şi poate chiar aşa şi este. Cu toate astea, nu... nu ne putem reîntoarce în puhoiul haotic al marelui râu, ca o plasmă nedefinită, înainte de a fi purtat un nume. Şi, poate, un destin... Iată ce sunt în stare să gândesc prizând halucinogenul uşor, cu aromă de ojă şi acetonă, în timp ce secvenţele poveştii noastre sunt înregistrate pe benzi sau sunt semnalizate de àcele sensibile ale aparaturii sofisticate din Intercity. La doi paşi de mine Xi Wangmu, marele artist şi, dacă nu v-am spus până acum sau dacă nu v-aţi dat voi înşivă deja seama, fiul natural al domnului Lee, asumându-şi pe neaşteptate... şi fără să întrebe pe nimeni... cu un calm desăvârşit... premeditat... atribuţiile de nou Mare Maestru al Frăţiei Dragonului, înveleşte cu o pătură cutia de tablă cu găuri pentru aer în care chiţăie şobolanii Tangshu şi iese din restaurantul Goumang pentru a nu se mai întoarce aici niciodată. Se opreşte doar o clipă pe Calea Victoriei şi eliberează bietele animale în viscolul necruţător. În urma lui, pe pardoseala sacră, curenţii de aer rece împrăştie semnele de cerneală subţiri, indescifrabile (desenele invizibile şi literele unui alfabet secret, misterios şi capabil să alcătuiască fraze unice şi definitive), topite în cenuşa ultimei uimitoare opere de artă a pictorului, realizată pe o mătase atât de fină încât oricui, aşa cum i s-a întâmplat şi tatălui său, domnul Lee, i-ar fi părut un sul de hârtie termosensibilă, cum sunt cele utilizate de fax-machines. Şi spun că fusese o operă uimitoare pentru că, în artă, ceea ce contează este impresia de neuitat, emoţia copleşitoare. Este ceea ce au simţit cu nici cinci minute în urmă domnul Lee şi mâna lui dreaptă, Linggong Wei, când au părăsit imobilul hotărâţi să treacă la acţiune. Dacă le-ar fi cerut cineva să reproducă exact ce au citit pe peticul de mătase sunt sigură că s-ar fi bâlbâit, ar fi ridicat din umeri şi fiecare dintre ei ar fi dat un alt răspuns, privindu-se neîncrezători şi încercând să-şi justifice panica, reacţia prostească ce îi va face curând să comită marea lor greşeală; sau poate speranţa de a deveni nişte adevăraţi luptători, precum eroii din frumoasele legende ale îndepărtatei lor patrii; sau furia declanşată de ideea că au avut tot timpul în minte - şi nu au ştiut - adevăratul sens al istoriei: o luptă de milenii pentru idealul renăscut în crema emolientă Biofort Ursolan, deja dispărută fără urmă în noianul de zăpadă roz, fracturistă. În fond, lucrarea maestrului cuprindea doar cuvinte şi semne de punctuaţie inspirate din informaţiile care animă àcele cadranelor din Intercity! Dar cât de sugestive, cât de armonios aşezate în pagină în structuri capabile să sugereze ameninţări teribile, îndoială şi poate un strop de speranţă şi de nebunie!... O operă de artă transmite pentru fiecare un alt mesaj şi la treburi din astea nimeni nu se pricepe atât de bine precum marele artist Xi Wangmu! Eu însămi aş fi vrut să mai învăţ de la maestru măcar unele, cele mai simple dintre subtilele tehnici ale comunicării multiple, dar din păcate nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci, ceea ce explică şi slăbiciunile acestei scrieri. Totuşi artistul m-a ajutat nepreţuit, căci peste multe zile şi nopţi ale iernii noastre interminabile voi primi un pachet cu stenogramele înregistrărilor pe care Xi Wangmu le-a realizat cu ajutorul dispozitivului de mare performanţă fabricat în Hong Kong şi astfel voi reuşi să închei aceste pagini. Cu acelaşi prilej mi-a dezvăluit şi mica şmecherie tehnică a receptorului strecurat de mine în buzunarul hainei expertului în resurse umane: pe orice buton ai fi apăsat, aparatul continua să funcţioneze, aidoma unui perpetuum mobile. Ca în viaţă, ca atunci când prin acţiunile tale încerci să întorci roata destinului, implacabil pornită la vale. Păstrez şi azi biletul cu frumosul lui scris, în care îmi mulţumeşte încă o dată pentru tot ce am făcut pentru el... ce am făcut... şi îmi spune că s-a stabilit în ţara Zhouraoguo, unde oamenii sunt atât de mici încât, când ies la plimbare, se tem să nu fie ciuguliţi de corbi. Dar... i-am uitat pe poliţai. Ei bine, cei doi trans-sexuali aşteaptă înfriguraţi în staţia de autobuz să audă, printre pârâiturile Motorolei, vocea Somonului şi nu îşi închipuie nicio clipă că procesorul, atins de unghiera lui Nelu, a scăpărat în cele din urmă o minusculă scânteie albăstrie. Şi asta pentru că Bursucul a apucat totuşi să-i informeze, verificând numărul maşinii, că agresorul de la “Ochiul dracului” a fost cunoscutul expert în resurse umane. Când în sfârşit, ascultând mai multe minute în şir pârâiturile ilogice şi incoerente ale Motorolei, vor înţelege că au rămas din nou singuri, maiorul Măcănici de la judiciar va decide să facă o descindere la sediul firmei EUROEST, care se află chiar vis-à-vis de staţie şi ale cărei geamuri... ferestre... geamlâcuri... luminate într-un mod foarte evident şi suspect, poate chiar ilegal, îl atrag ca un magnet. Sau poate îl macină dorinţa irepresibilă de a-l amenda pe Doru Banţu, care şi-a parcat nava spaţială, o Dacie, pe trotuarul din faţa firmei.... Toate aceste întâmplări se derulează normal, previzibil, existând o idee atotcuprinzătoare care include posibilitatea unei epici coerente, antrenantă şi descriptibilă. Posibilitatea unei relaţii cauzale între evenimente, dar o metaforă este altceva. O metaforă se insinuează ca o părere, ca o obsesie, în pântecul marelui somon femelă roşu cu fălci arcuite luptând până la epuizare împotriva curenţilor reci, necruţători... Oh, embrionii mamii, aţi crezut că beneficiaţi de o poziţie confortabilă? Că staţi în lojă, ca la teatru, şi fluieraţi, tropăiţi, comentaţi răutăcioşi stângăciile autorului (autoarei)? Trezi-ţi-vă din visare căci, încet-încet, membrana comună se subţiază tot mai mult, se dizolvă în acidul roz al liricii imposibile din week-endul în care vieţuiţi inevitabil împreună cu mine şi tocmai fisurile, neglijenţele, omisiunile mai mult sau mai puţin întâmplătoare, identificate de voi cu satisfacţie, s-ar putea să ascundă sensul infernal al acestei frumoase poveşti de iarnă. Membrana subţire dintre două lumi paralele... Cum aţi făcut şi până acum pe parcursul textului de faţă, modern şi interactiv, puteţi să procedaţi şi în continuare, adică să încercaţi să completaţi singuri cu propriile voastre spaime, cu iubirile nedefinite, cu traumele de nemărturisit sau cu neruşinările voastre îndelung refulate locurile în care firul epic se scămoşează sau dispare, absorbit în volutele incontrolabile ale ceţii bântuind marile intersecţii dintre lumea voastră meschină şi uriaşa constelaţie a ideilor pure... a sentimentelor absolute... Sau, dacă încă vă mai temeţi, puteţi să vă continuaţi cercetarea asupra modului în care metafora noastră a devenit (eu, una, sunt sigură acum de asta) autonomă, obligîndu-ne la o mult mai profundă lectură a textului deja parcurs într-o manieră mai mult sau mai puţin frivolă de fiecare, capabil să îşi modifice, fie că suntem sau nu în stare să o percepem, în orice clipă, formele şi culorile, sub influenţa vânturilor astrale precum ar fi, spre o pildă, aurora boreală. V-aş sugera să repetaţi exerciţiul metatextual de mai înainte, din Capitolul zece şi dacă m-aţi întreba pe mine v-aş propune o întoarcere în Capitolul patru, la obsesia mea, la insaţiabila mea foame, enormă, exprimând un grav dezechilibru, o pierdere a simţului proporţiilor ca în marile opere literare, şi avându-l ca obiect pe expertul în resurse umane, magnificul personaj Doru Banţu. Nu aveţi decât să apăsaţi corect... tasta potrivită... şi să aflaţi ce nu aţi citit încă... ce v-au ascuns iniţial acele modeste rânduri... Hyperlink ... -Sunt doar de curând în branşă, fentez eu, nu fără a-i întinde, la propriu, o mână de ajutor. Mă cheamă Ana... Ipătescu, îi spun la repezeală, în lipsa unor informaţii mai solide cu privire la galeria româncelor celebre (scurt: deh, şcoala!). Doru Banţu nu pare surprins. Intuiesc că starea lui de spirit, asemănătoare cu a altor douăzeci de milioane de conaţionali, îi permite să înghită orice chiar dacă îngurgitarea nu este urmată în mod obligatoriu şi de digestie. În timp ce îmi răspunde îmi fac la repezeală socotelile. Misiunea mea este să întârzii cât mai mult întâlnirea dintre Doru Banţu şi ceilalţi experţi ai firmei EUROEST, pentru a da timp elaborării unor decizii corecte la nivel înalt. Mai mult, trebuie să îl orientez, dacă se poate, pe o pistă falsă. Pare uşor. Expertul se arată mult mai interesat de persoana mea decât de obligaţiile sale profesionale iar în ceea ce priveşte cea de-a doua parte a sarcinii ştiţi şi voi că ne mişcăm cu toţii într-o direcţie greşită încă de la impactul absurd al planetei noastre cu asteroidul care a transformat Pământul dintr-un ocean fierbinte într-o carapace crăpată, lăsând să iasă la suprafaţă fiinţele telurice născute din somnul cosmic al raţiunii. Cel puţin aşa văd eu lucrurile şi credeţi-mă că am acces la cele mai secrete şi primejdioase rapoarte, dar evident că nu trebuie să îi subapreciez expertului nici cinismul, nici motivaţia, nici spiritul de observaţie. Nenumăratele cazuri rezolvate îl recomandă pe bărbatul din faţa mea ca pe o ţintă greu de manipulat. Îmi amintesc cu claritate unul îndelung comentat de presă şi anume acela în care expertul a coordonat recrutarea şi selecţia inspectorilor Oficiului naţional pentru protecţia consumatorilor, adică a exact acelor persoane care, de când toate obiectele de consum au fost standardizate, şi-au orientat activitatea spre muzică, literatură, pictură, unde încă mai domneşte haosul indus de personalităţile puternice ale artiştilor, oameni predispuşi la nevroze generatoare de viziuni absurde sau sfidătoare. Ei, inspectorii, trebuiau să se asigure că tot ceea ce privim, ascultăm sau citim este decent, armonios, liniştitor sau, măcar, plictisitor şi incomprehensibil. Ei trebuiau, astfel, să fie primii critici ai imixtiunilor unor imaginaţii incontrolabile în viaţa noastră zbuciumată şi gri. Şi să corecteze exagerările, inspiraţia, geniul chiar, adaptându-le standardelor înalte şi lipsite de har stabilite de legislaţie. De aceea, chiar dacă ar fi fost nişte bieţi/ biete fii/ fice ai unei educaţii simplificate, era obligatoriu ca persoanele acestea să inspire cultură şi echilibru, să fie graşi/ slabe, bărboşi/ păroase, fumători/ fumătoare de pipă/ ţigarete mototolite, fără filtru, şi să graseieze. Să poarte ginşi. Să mănânce sendvişuri. Să pară nervoşi, nemulţumiţi, plictisiţi, iritaţi, absconşi, certaţi cu moda. Ideea originală a lui Doru Banţu a fost aceea că este suficient ca, indiferent cât de stângaci s-ar fi simţit în lumea muzicii, literaturii sau picturii, odată aleşi, să se înfigă ca nişte ancore în nămolul fanteziei şi să vulgarizeze astfel, prin simpla lor prezenţă, abracadabranta depunere de iluzii de pe fundul mării sociale. Ce contează este imaginea lor, a spus el decretând narcisismul ca forţă spirituală a românilor din preistorie şi până mai încoace. A sugerat apoi că ar fi de dorit ca înalţii funcţionari să poarte nume bizantine. Doru Banţu a condus el însuşi primele interviuri şi primele probe de lucru în care solicitanţii se adresau unii altora sau manechinelor purtând cărţi sub braţ, pe o scenă, cu expresiile: “Execrabil!”, “Jignitor!”, “Penibil!”, “Ce vrei, dragă, de la unul care a învăţat să scrie la Bacău?”... De atunci putem întâlni tot mai des, mai ales aici în capitală, oameni cu priviri evazive şi zâmbet neliniştitor. Sunt inspectorii. Dar ce vină au? Ei nu îşi fac decât datoria de a vă proteja împotriva artiştilor (cum sunteţi pe cale de a deveni spre final chiar şi voi) care uită pe ce lume sunt şi ating uneori din greşeală senzorii invizibili ai unor periculoase fantasme pe cale de a se alcătui din neantul înconjurător... Vă daţi seama ce teribil conflict se naşte acum între autorităţile culturale ale Oficiului şi părintele lor, Doru Banţu, care trece graniţa invizibilă dintre viaţă şi artă pe măsură ce eu îi aştern, rând după rând, povestea în metafora noastră? Oare cum se vor descurca inspectorii cu această nouă şi angoasantă realitate? * Doru Banţu şi-a întins în faţă, pe un birou, câteva coli pe care a lipit cu clei fâşii înguste de hârtie scoase din tocătorul de documente. Ceilalţi experţi privesc curioşi peste umărul său. -Un lucru mi-a atras atenţia de la bun-început, spune el. Culoarea. Cineva a distrus còpii ale unor documente foarte vechi, îngălbenite, care nu puteau fi ale unei firme înfiinţate doar de câţiva ani. Aşa că, Alec, scenariul tău mi se pare romantic sau măcar incomplet... Iar pentagrama... sigla restaurantului Goumang... sugerează, indiferent de ce alte ipoteze ne-ar trece prin cap, o legătură între Guvern şi cercurile chineze de afaceri... -Ne întoarcem deci la dosarele securităţii, la rapoartele despre şarjele politice ale domnului Atkinson... Nu ştim totuşi dacă le putem asocia vreun rol în declanşarea ABERAŢIEI X. Ar fi mai prudent să nu le punem, măcar deocamdată, în discuţie şi să aşteptăm reacţia celor interesaţi de primele noastre descoperiri... -Ce dacă avem propria noastră teorie, nu-i aşa? Vorbim despre ea, dar aplicăm învăţămintele Manualului piemontez de supravieţuire... Să nu căutăm cauza lucrurilor... meditează cu voce tare Titi Iancu. Povestea noastră, aidoma vieţii, este plină de stereotipii. Singura mea speranţă este că, pe măsură ce acestea sunt tot mai evidente, ritmul acţiunii se înteţeşte. Înţelegeţi? Oricum, chiar dacă aveţi sentimentul că nu vă pricepeţi la literatură, vă puteţi gândi că seamănă cu muzica. De exemplu, piesele lui Vivaldi sunt celebre tocmai pentru tehnica repetării obsesive a unor, altfel, banale fraze ritmate. În cazul nostru, când ne e lumea mai dragă şi începe să ni se pară că am prins sensul promis al metaforei noastre autonome, dar şi interactive, de obicei sună telefonul mobil al lui Doru Banţu. Aşa se întâmplă şi acum. Aşa se întâmplă şi acum... Expertul se retrage într-un colţ al camerei, pentru a avea mai multă intimitate în timpul convorbirii. Alec Panaite şi Irina Popescu studiază în continuare documentele. Titi Iancu ia ziarul lui Doru Banţu şi exclamă surprins: -Ia te uită, expediţia noastră la Pol a fost devorată de ursuleţul Fram! Este a doua oară când se întâmplă... Se caută voluntari pentru a treia încercare... Hrană vie... -Da, Maria... Sigur că îmi ţin promisiunea, suspină expertul în resurse umane, acoperind receptorul cu palma. Vrei să-ţi fac rost de o cremă emolientă foarte căutată? Biofort Ursolan, de import, dar se fabrică şi în România... ai auzit de ea? Spune-mi, cum e la tine la serviciu? Totul e ochei? Că era mare balamuc aseară... Ştiţi ce urmează, nu-i aşa? Ştiţi ce urmează, chiar dacă, aşa cum am promis, nu voi mai folosi italicele în această compoziţie modernă... Maria vorbeşte la telefonul mobil plimbându-se pe buza ameninţătoare şi subţire, transparentă ca sticla, a unei crevase. Din când în când se apără de vânt cu braţul liber. În spatele ei, în viforniţă, la mare distanţă, se zăresc doi urşi polari devorând un cadavru. -Am avut un caz foarte interesant... La o nuntă, într-un sat din Oltenia, mirele a deschis focul asupra nuntaşilor cu o armă militară. O găsise într-o ladă în pământ, când a săpat pentru pivniţă. Cartuşele erau fără glonţ, oarbe, omul băuse un pahar şi a vrut doar să se distreze... I-a speriat atât de tare pe toţi, încât nuntaşii, de frică, după cum declară ei, au sărit asupra lui şi l-au luat la bătaie... O nenorocire. I-au sfărâmat oasele. Oltenii sunt oameni hotărâţi, îţi dai seama... Profesorul... profesorii... alţi chirurgi... au cusut la el trei ore... Şi copilul, dacă-ţi aduci aminte... Pe care l-am dus eu cu targa în sala de operaţie... Era tot de acolo, de la nuntă... A înghiţit de spaimă un capac de termos. Copilul miresei, din prima căsătorie... Nu, evident, ea nu era fată mare, cum naiba să fie?... N-a mai putut fi salvat. A murit. Organele lui vor fi folosite pentru mai multe transplanturi: de ficat, de rinichi, de splină, de cristalin, de apendice şi de inimă... femeia a fost de acord, dar tot a făcut un scandal monstruos. Vrea să îi dăm dopul de la termos înapoi... Sau să îi cumpărăm un termos nou..., dar dopul a fost luat de procuror ca probă... Iar spitalul nu are fonduri pentru investiţii... Ţiganca a zis că, dacă nu i se respectă dreptul la proprietate, îşi dă foc în faţa Primăriei. Au sedat-o şi au dus-o la balamuc... Tu cu ce crezi că trebuie să mă îmbrac mâine, pentru că să ştii că aş vrea să-i fac o impresie cât mai bună mamei tale... Cum de ce? Pentru că te iubesc. Şi vreau să îi cumpărăm şi flori. Scumpe. Ninsoarea încetează brusc. Deasupra banchizei se întrezăreşte, ca un germene al unui fenomen fascinant şi inexplicabil (o metaforă) perdeaua încă subţire şi fragilă a aurorei boreale. Se aud motoarele unui avion şi o mulţime de paraşute colorate de care atârnă zâmbitori ursuleţi polari, ţinând stângaci în lăbuţe cutii de cremă emolientă, coboară lin în jurul femeii. Ea are întipărită pe chip o expresie de fericire. Urşii adulţi şi feroci din spatele Mariei, intrigaţi de zgomotul produs de avion sau poate de aurora boreală, abandonează cadavrul şi se ridică pe picioarele din spate privind către cer. Apoi se îndreaptă cu salturi mari spre femeia în extaz, care încă nu-i observă. -Vreau să-i arăt cumva cât sunt de fericită cu tine. Uite ce uşor îmi vine să zic lucrurile astea la telefon!... Nu, iubitule, nu mă aude nimeni... Nimeni altcineva. Sunt singură... şi vroiam să îţi mai spun şi ce idee mi-a venit în sala de operaţie... Când îl coseau pe mire... Gândindu-mă la mireasă şi la cât e de important să-i pese cuiva de tine... Mai bine aşează-te pe un scaun... Alo!... Alo!... Alo!... Mă auzi? Nu ar fi grozav dacă ne-am căsători în iarna asta? Urşii sunt în spatele Mariei, dar mormăitul lor înfometat este acoperit de motoarele avionului, solicitate de fantasticele figuri acrobatice desenate pe cerul rece şi tulbure. De sus, crevasa foarte îngustă şi lungă, precum rânjetul motanului din Cheshire, pare infinit de adâncă. Doru Banţu decuplează telefonul mobil. Figura lui nu prevesteşte nimic bun. Se îndreaptă spre uşa biroului şi îşi îmbracă blana. Se balansează de pe un picior pe altul, aranjează o scrumieră, câteva hârtii. Simte nevoia de ordine. Poate că dacă ar fi ceva mai relaxat şi-ar aşeza pedant o şuviţă de păr, privindu-se în mica oglindă de la piept cu un gest reflex ca al lui David Berkowitz. Dacă sunteţi în temă... Alec Panaite se ridică de la birou. Încheieturile degetelor nervoase ale lui Doru Banţu sunt când albe, când roz... -Ce nenorocire!... Şi doar pe femeia asta chiar o iubesc! -Ce faci, pleci? întreabă Alec Panaite. Titi Iancu citeşte un poem din lirica schizoidă a lui Marius Iohanusz, găsit într-unul din ziarele lui Doru Banţu: -„Imaginează-ţi iubito c-am fi împreună un cocteil molotov eu cârpa tu benzina care îmbibă hermina auctorială prin închisoarea visului ne luptăm cu adrenalina militanţilor pentru pace dintr-un roman de Sholohov cu submarinul roz cu Gelsomina şi mă iau la trântă cu albăstrimea gheţii din pletele tale confecţionate din stofe celeste la uzina Femina suntem legaţi prin nesfîrşite şi contorsionate canale subterane ca nişte subtitluri ale iubirii noastre atemporale şi sufocată de mituri, dar adu-mi adu-mi aminte să organizez un import în sfârşit inflamabil de chibrituri din tărâmul de moarte al realităţii mâine dimineaţă la poarta cetăţii...” -Ochei. Romantism, poezie!... E bună poanta, mormăie şi mai nervos Doru Banţu. O să am o zi grea. Alec, poţi să-mi dai o sută? Trebuie să-i cumpăr maică-mi ceva... -Sigur. Ar trebui să ne vedem şi mâine. Adică azi... Poate ne facem un plan de acţiune... -Vorbim pe mobil... Expertul bagă banii mototoliţi pe care i-i întinde Alec Panaite în buzunarul sacoului, sub haina de blană, şi rămâne nemişcat. Degetele lui pipăie formele unui obiect necunoscut. Scoate dispozitivul de ascultare de înaltă performanţă fabricat în Hong Kong... o părticică poate neînsemnată... din meta... (dar nu cumva vă plictisesc?) şi îl studiază o secundă. Surâde, îl arată colegilor şi îl introduce la loc. Este gata să părăsească încăperea. -Ce este? întreabă Alec Panaite. -Nimic... Suntem ascultaţi. Vă salut, atreizilor! Figurile experţilor devin impenetrabile. Uşa se închide în spatele lui Doru Banţu care, înainte de a ieşi, şi-a umplut braţele de cutii cu cremă emolientă Biofort Ursolan. Linişte. Se butonează... În timp ce Harkonnenii se năpustesc cu o poftă de omor ieşită din comun asupra atreizilor, sună telefonul mobil al şefului firmei EUROEST. -Bună seara, domnule Atkinson... Vă ascult, şopteşte acesta pe un ton condescendent.