Capitolul doisprezece: 01.30 Jean-Claude Atkinson, îmbrăcat într-o uniformă purtând semnele unor asalturi şi retrageri succesive, o uniformă fără patrie sau pur şi simplu piemonteză, care ar putea sugera, cu puţină imaginaţie, încheierea dezastruoasă a primului război mondial, pilotează un bimotor cu aripi de pânză şi vorbeşte la telefonul mobil. Sub el, în întunericul relativ al nopţii polare, punctat de nenumăratele becuri ale lanternelor, farurilor şi proiectoarelor în mişcare browniană, peisajul arctic îşi desfăşoară întreaga splendoare, animat de o forfotă neobişnuită. Corturile cu cele mai ciudate forme şi de cele mai diverse dimensiuni, deasupra cărora flutură drapele naţionale indefinite sau simple cârpe decolorate, par a fi centrele de atracţie pentru sutele de peregrini băştinaşi sau poate de exploratori care străbat pârtiile bătătorite, unii pe jos şi alţii în săniile lor tradiţionale pline cu pachetele cu daruri cumpărate de la tarabele deschise peste tot, în preajma ciudatelor conglomeraţii umane. Este forfota dinaintea sărbătorilor. -Domnule Panaite, sunt în aer, spune domnul Atkinson. Contabilul şef m-a informat chiar acum că putem anunţa falimentul. Ultimul transport de Biofort Ursolan a fost sabotat, camionul distrus iar şoferul sfârtecat de animale. Nu, nu mai avem nimic în stoc... Numai cutiile pe care vi le-am oferit noi acum câteva zile... Păstraţi-mi şi mie vreo două, ca amintire... Dimineaţă voi convoca toată conducerea firmei pentru a lua o decizie, se pare că definitivă... Ce dacă este duminică? Nu mai am busolă, nu mai am combustibil şi habar n-am unde aş putea ateriza... spune el ciocănind aparatele de bord, toate cu indicatoarele pe roşu. Şi ştiţi care este cu adevărat marea mea dramă? Noile analize de laborator indică fără dubiu prezenţa în crema emolientă Biofort Ursolan a unei enzime cu efect miraculos. Da, revigorează sistemul imunitar, atacă substanţele toxice, restabileşte echilibrul bioenergetic şi creşte viteza proceselor raţionale de o sută de mii de ori. Doar după o singură frecţie omul întinereşte cu zece ani... Este într-adevăr ceva magic, inexplicabil..., dar pe noi ne aşteaptă sărăcia şi mizeria, nu mai putem produce şi nu mai putem demonstra nimic, urşii polari au devorat tot acest transport pe care îl efectuam într-un loc neştiut de nimeni, pentru a ne proteja descoperirea... -Înţeleg, dar nu este cazul să intraţi în panică. Relaxaţi-vă... Zburaţi în cerc... Nici noi nu stăm cu mâinile în sân, am lucrat toată noaptea, am pus la bătaie întreaga noastră capacitate profesională... Împreună vom găsi soluţii convenabile. Siberia Import Export suferă de o maladie organizaţională care se răspândeşte rapid şi poate deveni un flagel mondial... O pandemie... Se numeşte ABERAŢIA X. Boala debutează cu sindromul altruismului exclusivist de echipă. Mă auziţi?... Leşinul progresist... Mă înţelegeţi?... Am făcut nişte paşi. Vă sfătuiesc să nu luaţi hotărâri pripite, spune domnul Alec Panaite. Trimiteţi oamenii în vacanţă şi mai vorbim în ianuarie... trageţi de timp. -Cum să trag de timp, domnule? urlă disperat Jean-Claude Atkinson, privind cu ochii măriţi de groază spre àcele indicatoarelor de bord, înţepenite pentru totdeauna. Motoarele încep să dea rateuri, avionul pierde din înălţime şi în doar câteva clipe se prăbuşeşte în flăcări în mijlocul forfotei polare, iscând o panică indescriptibilă. Alec Panaite închide telefonul şi se ridică din faţa calculatorului. -Trebuie să ne grăbim, spune şeful zâmbind calm. O să terminăm jocul în altă seară. Clientul nostru a primit o lovitură puternică. Dacă şobolanul Tangshu există şi îşi manifestă prezenţa, atunci singura cantitate de cremă emolientă Biofort Ursolan cu puteri miraculoase din lume este la noi în birou. Suntem în pericol. -Cineva consideră că planeta nu este pregătită pentru o schimbare totală. Ce-ar fi să ne luăm un concediu? Să medităm la ABERAŢIA X... spune Irina Popescu ochind incert în bar o sticlă de... probabil de Lagavulin. -Să plecăm pe uşă? întreabă Titi Iancu. Am fost urmăriţi, poate că ni se pregăteşte o ambuscadă... -Ai dreptate, ca întotdeauna... De fapt ar fi mai bine să ieşim pe fereastră. Nu ştim ce ne aşteaptă în faţa blocului într-o asemenea noapte... Şi luaţi cu voi şi cutiile astea. Câte puteţi. Ca poliţă de asigurare. Bine că avem biroul la parter... În noaptea îngheţată de afară vântul urlă ca un câine turbat şi în birou, odată cu aerul rece ca o prevestire urâtă, pătrunde un vârtej de fulgi de zăpadă uriaşi şi roz. * Iar eu sunt tot aici lângă voi, urmărind fascinată beculeţele colorate care confirmă transferul de informaţii din uriaşul rezervor cibernetic al maşinii speciale a Agenţiei către minţile pregătite să prelucreze toate aceste frânturi de conversaţie într-un film cu final previzibil, în care voi înşivă aţi putea avea de jucat un rol, aţi putea avea de interpretat o eroică partitură, v-aţi putea manifesta cu fermitate atitudinea civică... Dragii mei embrioni, deşi probabil că nu sunteţi cele mai subtile persoane din lume ştiţi deja că vorbele mele ascund o ironie şi sugerează că, de fapt, nimic din tot ce povestesc eu despre acele două fantastice zile care au declanşat pasiunea mea fără saţiu pentru expertul în resurse umane al firmei EUROEST nu vă permite să speraţi într-o atât de intimă implicare a voastră într-o dramă ale cărei nenumărate iţe par a fi controlate de o mână sigură. De o misterioasă forţă din umbră. Ca deobicei, chibiţaţi de pe margine, vă umpleţi pieptul cu sentimente confuze şi creierele cu gânduri indescriptibile, articulaţi cu greu strigăte scurte, guturale, dar picioarele vă sunt de plumb şi voinţa vă este alcătuită din rumeguşul obişnuit al vieţilor voastre măcinate continuu între ispită şi îndoială, între cuminţenie şi ipocrizie... Cu toate astea eu, înainte de a ne despărţi, trebuie să vă spun câteva fraze esenţiale... Memorabile... Apoi veţi sparge membrana subţire şi veţi rămâne de capul vostru în apele învolburate şi reci ale marelui râu, să decifraţi singuri întâmplările poveştii de faţă... Vă este teamă? Atunci gândiţi-vă la Doru Banţu, un om capabil să evadeze în viitor... Spuneţi că l-am ajutat?... Asta spuneţi?... Dar nu am făcut oare acelaşi lucru şi pentru voi?... Spuneţi că el are câteva cutii de Biofort Ursolan?... Că e salvat?... Că, spre deosebire de voi, poate aspira la nemurire? Dar înainte de a lansa acuzaţii aţi verificat stocurile băcăniei de la colţul străzii?... În primul rând vă reamintesc că suntem în mijlocul unei metafore cu o autonomie neobişnuită, care se construieşte pe sine însăşi din substanţele cele mai banale, cele mai accesibile, aflate peste tot de jur-împrejur, de fapt nişte resturi, nişte frânturi inutile ale lumii noastre despre care putem afirma categoric că este o lume materială. În urma interacţiunii dintre ele şi sensibilitatea noastră catalitică, resturile astea capătă un sens metafizic, se îmbină, se atrag, se metamorfozează într-o dureroasă şi inexplicabilă alcătuire spirituală, în măsură să ne determine să privim spre adâncurile râului care ne poartă pe toţi deocamdată încă împreună, dar unde foarte curând ne vom regăsi atomizaţi, singuri, victime ale unor minuscule şi poate insignifiante sau absurde destine. Deşi fenomenul despre care vă vorbesc se petrece aievea, el nu are vreo semnificaţie anume. Este doar... (Vă plictisesc?) Iar în al doilea rînd, fără nici o supărare, de ce ar trebui să descoperiţi judecăţi solide, relevante, exemplare în rândurile de faţă? Unde aţi mai găsit aşa ceva în lecturile voastre recente? Cine mai pierde timpul redactând compuneri convenţionale? Ascultaţi-mă cu atenţie sau, şi mai bine, ascultaţi-vă bătăile inimii. Este singurul sunet din univers care înseamnă ceva, şi anume aşteptare şi teamă. Pot spune, în sfârşit, banalitatea aceasta, pentru că eu am privilegiul de a decide până unde pot forţa limitele povestirii de faţă. Şi trebuie să o fac pentru că... pentru că afară este noaptea pustie şi rece, infernală, strict delimitată de regulile luptei finale dintre sisteme, care nu mai poate fi amânată. Acum lucrurile cele mai obişnuite se petrec cumva anapoda, invers. Iar dacă din acest fenomen rarisim poate ieşi ceva, un câştig sau, mai probabil, o dureroasă sfâşiere personală, este copilăresc să speraţi că mai poate obţine vreunul dintre noi o amânare. Uitaţi pentru câteva clipe că sunteţi nişte oameni obişnuiţi şi nu vă mai ascundeţi în pieile voastre tăbăcite de mediocritate. Voi credeţi în lumile paralele? Dacă da, îmbrăţişaţi-vă şi spuneţi-vă adio. Orice se poate întâmpla atunci când, o dată la o mie de ani, ne disputăm nemurirea cu sferele înalte ale unei nesfârşite aspiraţii la întâietate universală. Şi citiţi mai departe, documentaţi-vă, căci textul meu este exact ce vă trebuie, adică o banală descriere de fapte concrete, un reportaj despre câteva - poate ultimele - clipe zguduite de fantastica încleştare (adică, o me... aforă ). Stau, aşadar, în maşina specială a Agenţiei, conştientă că din clipa în care voi părăsi Intercity-ul voi păşi într-o altă realitate, de unde întoarcerea nu mai este posibilă. Trăiesc despărţirea aceasta în felul meu, fără sentimentalisme, suflându-mi peste unghii ca să mi se usuce oja strălucitoare. În acest timp, prin nodul supertehnologizat al aparaturii de ascultare şi emisie continuă transferul de informaţii. Iar ceea ce se aude este respiraţia sacadată a maiorului Măcănici, de la judiciar (o îndepărtată maşinărie perfectă, un soldat sub acoperire aflat la datorie în slujba legilor şi ordinii umane) şi şuieratul anemic al lui Nelu, un subaltern oarecare. * Trans-sexualii înfruntă cu dârzenie stihiile ţinându-se de mână şi deplasându-se în formaţie. -Domnule maior, nu poate fi doar o coincidenţă... Să ne aflăm chiar aici lângă cuibul suspecţilor şi să le prindem toate mişcările. Ce intuiţie genială, să nu ne mişcăm din staţia de autobuz... Şi aveţi şi noroc... Degeaba eşti bun dacă nu ai o fărâmă de noroc. Acum toate firele se leagă. -Care toate firele, băi Nelule? Uiţi că l-am scăpat pe amorez? A ieşit ca din puşcă şi a demarat ca un nebun! -Ştim unde să-l găsim, ăsta nu contează... Firele, dom’ maior! Serviciile, chinezii, mai nou şi burghezii ăştia autohtoni... -Nu avem nimic împotriva lor, noi doar îi protejăm şi îi servim, sunt contribuabili... Mama lor! Dar sincer să fiu, mor de curiozitate să văd ce este în spatele acestor coincidenţe, cum spui tu atât de bine. Ca să nu avem probleme, la început doar ne băgăm puţin nasul, spunem că am văzut lumină şi le dăm câteva sfaturi vizând securitatea personală şi a bunurilor..., dar dacă mişcă ceva, punem laba pe ei. Avem motive... Delicte şi infracţiuni care ţin de circulaţie, tulburarea liniştii publice... Vedem noi... Pe ăştia toată lumea îi antipatizează... Ne distingem în acţiune... plănuieşte maiorul, pipăindu-şi pieptul dornic de o medalie. -Nu ştiu, zău... Chiar o să ne apucăm noi doi, singuri cuc în mijlocul iernii, să ne facem datoria?... -Ce, mă, ţi se pare imposibil? se miră moale maiorul. -Ziceam şi eu aşa, într-o doară... Mai bine ne întoarcem în centru şi bem un coniac, la ieşirea din tură. -E neregulamentar, Nelule, mi-e frică să nu dăm de belea. -Lăsaţi, că nu o să ne miroasă nimeni. Ştiţi ce? Mi-am amintit una tare, cu Bulă. Vreţi să v-o spun? -Hai, dar repede, că într-un minut ajungem la obiectiv. -Pe Bulă şi pe taică-su îi prinde un viscol baban şi îi îngheaţă. Sunt aproape morţi, abia mai respiră şi zăpada se aşează tot mai groasă pe feţele lor. Deodată simt că se mişcă ceva, zăpada se dă la o parte şi apare capul unui Saint-Bernard uriaş, cu un butoiaş de rom legat la gât. Cei doi îşi pierd cunoştinţa şi se trezesc la spital. “Băi tată, ai văzut cine ne-a salvat? Cel mai bun prieten al omului!” suspină Bulă. “Da, băi!” geme taică-su. “, dar ai văzut cine l-a adus?” “Nu, că am leşinat... “ horcăie băiatul. “Un câine, băi, un câine!...” -Hai, că eşti bun şi tu, râde maiorul. -La bancuri mă pricep, asta da, recunosc, mai compensez şi eu cu câte o glumă..., dar am stricat Motorola cu unghiera şi nu pot să mi-o iert! Bine că totuşi mai pârâie, spune inferiorul lovind staţia de şubă. Brusc, parcă pentru a-i confirma spusele, aparatul începe să bâzâie şi să toarcă, apoi să mormăie şi, deodată, din difuzor se aude o voce mai rece decât gheaţa: -Corbul, sunt Somonul! Recepţie! -Ordonaţi! răcnesc într-un glas trans-sexualii. -Sunteţi în Piaţa Aviatorilor? -Da, să trăiţi! -Ştiţi unde-i firma EUROEST? -Da, să trăiţi! -Intraţi acolo şi îi arestaţi pe toţi. -Da, să trăiţi! -Nu atingeţi nimic. Sunt nişte cutii cu cremă Biofort Ursolan. Foarte periculoase. Aşteptaţi să vină băieţii noştri. Aţi înţeles? -Da, să trăiţi! -Executarea! Ninge roz. După un timp în care Motorola mai ţiuie anemic doar de două-trei ori, Nelu reuşeşte să-şi desfacă fălcile încleştate. -Totuşi este ceva ce eu nu reuşesc să înţeleg... murmură el. -Ştiu, răspunde maiorul. Părerea mea e că noi suntem în continuare tot homosexuali. Cum dracu’ să fi devenit aşa, dintr-o dată, lesbiene? Nu te gândeşti? E imposibil! * Îmbrăcaţi în blănuri şi cu braţele pline de Biofort Ursolan, experţii încalecă pe rând pervazul ferestrei şi dispar în noapte. Irina Popescu scapă două cutii care se rostogolesc lent prin aerul dens, levitează, plutesc... Lumina din birou este stinsă, doar plasma pâlpâie albăstriu. Apoi curentul cade. Fulgii mari şi roz răspândiţi pe mobilier, pulsând ca nişte creaturi fosforescente, acvatice, fac vizibile tot felul de misterioase şi tainice contururi. Clanţa de la intrare se mişcă lent şi se aude scârţâitul unui pas uşor pe linoleum. În semiobscuritate, uşa se deschide foarte încet în timp ce fereastra se închide cu un pocnet discret în urma domnului Alec Panaite. Se zăresc siluetele unor luptători şi scânteiază lama unei săbii. Urmează câteva clipe ciudate, de linişte. Apoi o detunătură şi un scrâşnet insuportabil, care îţi strepezeşte dinţii. Linggong Wei a atins din greşeală o sticlă goală de Lagavulin de pe colţul unui birou şi acum calcă pe cioburi. -Hi-Ho-Hu! strigă luptătorul speriat. * Cei doi trans-sexuali bâjbâie cu lanternele aprinse şi luminează cutia de tablă cu siguranţe de pe hol, deschisă larg, patroanele împrăştiate pe jos apoi placa de bronz de pe uşa întredeschisă a firmei EUROEST. Dinăuntru se zăreşte o rază firavă de lumină roz şi se aud zgomote şi strigăte guturale. Nelu dă să fugă, dar maiorul Măcănici de la judiciar îl opreşte ferm. -Ce faci? Fii bărbat! La semnalul meu intervenim! Zgomotele din birou încetează. Trans-sexualii se reped în spaţiul întunecat. Calcă pe cioburi, trântesc la rândul lor bustul liderului liberal, urmărit parcă şi în eternitate de un ciudat dezechilibru, păşesc peste umbrele catifelate ale luptătorilor şi schiaună de spaimă. -Băi, care grijania mă-tii asculţi Metallica la ora asta? se aude strigătul indignat al unui vecin de la etaj. Domnul Lee şi Linggong Wei, îmbrăcaţi în costume tradiţionale de luptă, din mătase neagră, întorc capetele, surprinşi. -Aruncaţi armele! Poliţia! Încet! Mâinile sus! Sunteţi arestaţi! strigă maiorul Măcănici de la judiciar. * Salonul pentru micul dejun european al restaurantului Goumang este gol şi doar o lampă cu lumină minusculă pâlpâie aruncând un con fragil de lumină pe singura masă aflată în mijloc. Piatra verde de pe bolta cerească a dispărut, ceea ce, ţinând cont de maniera în care este construită, cu sprijinul vostru activ, această metaforă, nu vă poate surprinde mai mult decât cealaltă dispariţie, a lui Xi Wangmu, fiul natural al domnului Lee şi noul Mare Maestru al Frăţiei Dragonului. Ştim, de asemenea, că şobolanii Tangshu şi-au recâştigat libertatea. Domnul Lee vorbeşte cu sine însuşi. Vorbeşte singur... Sare de la una la alta... Are un ochi vânăt şi hainele sfâşiate, un picior ţeapăn, probabil rupt. -Asta a fost o figură nouă, foarte interesantă... Cum i-au spus? Parcă fentă, nu-i aşa? Linggong Wei, ar fi trebuit să iei notiţe! Ia vezi, nu mai găseşti nişte creveţi pe la bucătărie? strigă fostul Mare Maestru, decepţionat, dar cu pofta de mâncare încă intactă, ceea ce îl face să semene în oarecare măsură cu un poet fracturist... -Daaa... Încă nişte creveţi ar fi foarte buni... Foarte hrănitori pentru creier... Creveţii îi ajută pe chinezii nervoşi să gândească limpede. Nu eşti de acord? Pentru că, te rog să mă crezi, avem o problemă... Trebuie să vedem ce-i de făcut. Apare Linggong Wei cu un vas cu creveţi, dar şi cu alte aperitive şi le aşează pe masă, la îndemână. Domnul Lee gustă dând întruna din cap şi vorbind. -Nu ţi se pare ciudat cât îmi este de foame? Nimic nu a mers astazi cum trebuie, ba chiar aş putea spune că a fost o zi foarte rea... totuşi stranie, plină de surprize... Cine a crezut că Xi Wangmu îşi poate asuma o asemenea răspundere? Un copil mare, un artist, mereu cu nasul în desenele alea ale lui... Ai băgat de seamă cât de spectaculos a devenit stilul de luptă al românilor? Dacă nu aş fi luat bătaie, cu siguranţă că l-aş fi admirat... Cel mai ciudat este că şoferul surdo-mut a inceput sa vorbească, dar tot nu aude... Poate dacă i-aş fi dat şi lui ceva... Dacă l-aş fi sponsorizat... Of, ce mă doare! Mai sunt creveţi? Ia şi tu, fac bine la creier! Mare nenorocire, dar nu trebuie să disperăm, ne trebuie creveţi... Tu nu gândeşti niciodată? Ia şi gustă! Linggong Wei aduce alţi creveţi. Domnul Lee mănâncă şi vorbeşte. -Şi travestiţii ăia... poliţaii... Trebuia să-mi dau seama că este ceva în neregulă, parcă tu mi-ai spus că umblă bezmetici prin oraş... Oare de ce ne-au uns cu Biofort Ursolan? Pe urmă s-au aşezat ca nişte belferi pe fotolii, ţintindu-ne cu puşcoacele şi uitându-se la noi de parcă aşteptau să devenim invizibili! Mai miros şi acum a budincă de vanilie, ţie nu ţi se pare? Când au văzut că nu se întâmplă nimic, au ascuns cutiile în port-hart. Păcat, măcar cu atât să ne fi ales şi noi de pe urma colaborării cu Serviciile române... cu o cutie, două de unsoare! Pariez că i-a trimis Persoana Oficială ca să pună mâna pe alifie... Noi am fost mai rapizi, dar degeaba. Experţii s-au evaporat cu toată marfa. Ai avut dreptate, este o confuzie totală. Mamă, ce foame îmi este! Mi-e o foame de dragon! Aşa procedează şi românii când sunt nervoşi, mănâncă de sparg!... Extraordinară această similitudine culturală... Ştii ce? Adu-i pe toţi! Linggong Wei pleacă cu spatele, făcând două-trei plecăciuni destul de nereuşite. Ochelarii strâmbi şi cu ambele lentile crăpate sunt gata să-i cadă de pe nas. * Ar fi trebuit de mult să părăsesc maşina specială a Agenţiei şi să pornesc către casă, căci oja s-a uscat şi mi se pare că sunt ceasuri întregi de când mi-am îngrămădit în geantă... în geanta mea în care ar putea încăpea întreaga garderobă a regretatei prinţese Diana... toate obiectele personale, deloc puţine. Păpuşile de cârpă şi buftele care mi-au făcut serviciul suportabil sunt doar câteva dintre ele. Privesc în urmă, la cadranele şi becurile colorate, la indicatoarele de tot felul care vibrează neobosite şi, cu toate astea, altfel. Iau aminte pentru ultima oară la înregistrările grafice care au căpătat de câteva minute consistenţa echilibrată şi, în acelaşi timp, neliniştită a unor stampe orientale. Oraşul doarme. Poate că întârzii doar pentru că vreau eu însămi să înţeleg cum decurge bătălia finală dintre sisteme, să găsesc cuvintele necesare pentru a o descrie. Să caut informaţii concrete despre strategiile pe care le desfăşoară lumile paralele, la intersecţia cărora se conturează metafora noastră modernă, interactivă şi totuşi rebelă, cu o autonomie surprinzătoare... Ştiu că sunt momentele în care decid să scriu această carte şi îmi trece prin minte să o fac altfel decât ar proceda o brunetă de la filologie... Îmi reamintesc numele câtorva astfel de oribile autoare, dar nu e cazul să le fac eu publicitate, nici măcar negativă. Zâmbesc la gândul de a o scrie, de exemplu, cu ojă. Mi se pare frumos, avantgardist, dar un pic prea strident şi, desigur, o nebunie. Nu a mai făcut nimeni una ca asta în lume, cel puţin nu în ultimii o mie de ani. În paginile ei nu există bine şi rău, nu evoluează personaje pozitive şi personaje negative, nu se prefigurează un final care să ne înveţe, ca pe nişte căţeluşi care, din când în când, mai fac pipi pe mochetă, că nici lucrurile cele mai simple, fireşti, necesare, plăcute nu pot fi obţinute fără un dram de durere. Fără să mârâi de indignare. Fără să ţi se arate că trebuie, mai întâi, să te guduri... Cartea asta e altfel. Prezintă modul meu personal de a vedea şi de a interpreta lucrurile... Sunt blondă... Vă amintiţi?... Sunt perfectă şi dură. Aşa că, în cele din urmă şi fără vreo părere de rău, părăsesc maşina specială a Agenţiei, vagonul de Intercity încărcat cu tehnologie de ascultare ca un brad de Crăciun cu lumânărici colorate şi artificii umede, lăsând uşa larg deschisă, în bătaia crivăţului sălbatic... Şi iată-mă afară în noaptea de iarnă, sperând că voi zări cât mai curând farurile unui taxi în care să mă strecor în grabă, pentru a nu fi adulmecată şi ucisă de vreo fiară. Aşa se şi întâmplă şi nu mică îmi este mirarea când îl recunosc pe şofer, acelaşi care mă adusese în centrul oraşului. Figura lui săpată în gheaţă ar făcea orice altă femeie să leşine, dar eu îi zâmbesc larg cât tot bulevardul, ceea ce îl obligă să scrâşnească politicos: -Hai, urcă, mişcă-te mai repede, nu-i bine să te fâţâi pe aici singură. Aş putea să plec, pur şi simplu, spre cartierul meu, Pantelimon, şi să închei aici acest capitol aşteptând răbdătoare să se scurgă ultimele ore care mă despart de extraordinara mea poveste de dragoste, dar nu ar fi corect faţă de voi să nu fac o necesară clarificare, menită să demonstreze încă o dată că, deşi ne vom despărţi în curând, păstrez în mânecă, pentru orice eventualitate, o mulţime de atu-uri. Lucruri pe care numai eu le-aş putea cunoaşte, taine intime. Pentru viitor. Pentru eternitate. Este consecinţa faptului că am lucrat până acum cinci minute în Intercity. Bestia nocturnă, fratele mai vârstnic al lui Matusalem nu este nimeni altul decât tatăl lui Doru Banţu. El goneşte noaptea pe străzi pentru a strânge banii necesari finanţării unei expediţii în pustiurile arctice, muncind pentru asta clandestin şi pretându-se, în plus, unui inutil sacrificiu... Unei uzuri... unor pericole..., dar viaţa oricui este plină de lumini şi de umbre, de gesturi inutile... gratuite... sau costisitoare... de fragmente minuscule ale unei uriaşe metafore...