Capitolul treisprezece: 09.00 Un copil gol, foarte mic, atât de mic încât faptul că îşi foloseşte propriile picioare pare aproape imposibil, aleargă pe trotuarul inundat de zăpadă. Aleargă cu disperare, înfricoşat. Din când în când priveşte peste umăr fără să se oprească. Nu îl urmăreşte nimeni. În mână un ţine un dop de la un termos. Ninge uşor, apoi din ce în ce mai tare, viscolit, cu ace de gheaţă şfichiuitoare. La început strigătul copilului nu se aude, apoi poate fi perceput ca o vibraţie secretă, ca o senzaţie de nelinişte întipărită în formele sticloase şi nesigure ale dimineţii, ca un ţiuit al unei ţevi îndepărtate, într-un zid dintr-unul din blocurile aflate în apropiere. Pe măsură ce oboseşte, picioarele i se împleticesc, mâinile îi bat dezordonat prin vârtejurile alburii, încercând să se agaţe neputincioase de ceva, de orice, poate de gâtul nevăzut al unei doici, poate de alte mâini care îi fac semne, vin...