Capitolul treisprezece: 09.00 Un copil gol, foarte mic, atât de mic încât faptul că îşi foloseşte propriile picioare pare aproape imposibil, aleargă pe trotuarul inundat de zăpadă. Aleargă cu disperare, înfricoşat. Din când în când priveşte peste umăr fără să se oprească. Nu îl urmăreşte nimeni. În mână un ţine un dop de la un termos. Ninge uşor, apoi din ce în ce mai tare, viscolit, cu ace de gheaţă şfichiuitoare. La început strigătul copilului nu se aude, apoi poate fi perceput ca o vibraţie secretă, ca o senzaţie de nelinişte întipărită în formele sticloase şi nesigure ale dimineţii, ca un ţiuit al unei ţevi îndepărtate, într-un zid dintr-unul din blocurile aflate în apropiere. Pe măsură ce oboseşte, picioarele i se împleticesc, mâinile îi bat dezordonat prin vârtejurile alburii, încercând să se agaţe neputincioase de ceva, de orice, poate de gâtul nevăzut al unei doici, poate de alte mâini care îi fac semne, vino cu noi, vino cu noi, hai vino mai repede, vino, este evident că îşi va epuiza curând toate forţele şi totuşi nu se împiedică, doar îşi încetineşte goana, aproape că nu mai înaintează deloc, doar pare a se deplasa de-alungul trotuarului printr-o mişcare şi vie şi împietrită în acelaşi timp, prinsă în strigătul subţire şi enervant ca într-un laţ, ca într-o clepsidră, apoi dintr-odată înţelege ce trebuie să facă sau nu înţelege nimic şi o face numai ca să nu îl piardă şi îşi bagă dopul în gură. Ţipătul încetează. Poate că nici nu era un ţipăt. Sigur, nu. Era Vivaldi. Fuga continuă, de data asta într-un ritm susţinut şi când ajunge la colţul străzii copilul dispare ridicat de mâinile care îl chemau. În ambele direcţii, din când în când, trecători foarte rari, grăbiţi, gesticulează nervoşi sau trec aplecaţi pe sub pragul întunecat cernând inepuizabil un potop de zăpadă. Urmele lor întipărite pe trotuar duc către Piaţa Libertăţii. Către Piaţa Revoluţiei. Către Piaţa Reconcilierii Naţionale. Către Piaţa Justiţiei. Către Piaţa Satisfacţiei Publice. Către Piaţa Victoriei. Către Piaţa Morii. Către Celelalte Pieţe. Doru Banţu se apropie dinspre centru, cu grijă să nu alunece, cu un buchet de flori înfăşurat în fularul de lână şi înghesuit în sacoşa de plastic lângă cutiile de cremă emolientă Biofort Ursolan lângă apa plată lângă ceaiul de fructe de pădure florile scot un sunet uşor de ghitară scot capul şi la doi paşi de Spitalul de urgenţă se opreşte uimit de sosirea unui Mercedes negru, enorm ca un tanc, ca o maşină de luptă strălucitoare care frânează brusc. Şoferul, Linggong Wei, coboară, ocoleşte şi deschide portiera din spate pentru a-l ajuta pe domnul Lee. Se descurcă destul de greu, pentru că domnul Lee se zbate ca o focă prinsă în liniştea nefirească şi Linggong Wei renunţă speriat să mai tragă de el. Poftitzi incet servitzi pe aici v-am spus ca o sa fie greu sa ne descurcam singuri in tzara straina, daca ar fi fost si Xi Wangmu cu noi, musculosul si intzeleptul Xi, nu ca mine, nu ca dumneavoastră, domnule Lee, toţi sunteţi nişte proşti strigă domnul Lee toţi suntem sau am fost sau vom fi nişte proşti care are picioarele inerte ţepene congelate ca două macaroane înfăşurate în iaurtul hibernal eu nu mai pot să mă mişc de tristeţe şi tu îmi pui sare pe rană, dar ce s-a întâmplat, întreabă amabil Doru Banţu cu o curiozitate atât de matinală că el însuşi se miră, era în dimineaţa pe care oricine şi-o aduce aminte pentru că ningea şi alb şi roz în acelaşi timp şi lucrurile normale reintraseră în normal iar pentru ele ningea corect şi sălbatic ningea cu o puritate de dinainte de facerea lumii însă pentru celelalte lucruri ningea roz şi pune sacoşa cu florile înfăşurate în ţesătura călduţă florile respiră muzical pe capotă, gata să dea şi el, tovărăşeşte, o mână de ajutor. -Mulţumesc... Mulţumesc frumos... Un mic accident..., dar la dracu’, nu!.. Am fost brutalizat rău de poliţia dumneavoastră, dar rău de tot. Fără motiv. Un abuz în serviciu. Şi, în plus, umilit... Am fost pus să scriu de o mie de ori: “Muie DINAMO”... spune domnul Lee într-o limbă română cursivă, dar cu un uşor accent piemontez. -Asa este, confirmă Linggong Wei. Domnu' Lee avut problema absurd la politzia. Domnu' Lee brutalizat rau de politzia, mai rau ca la scoala... Patru ore muie dinamo. Politzisti român nu este sanatosi. Instalatzia defecta la mansarda... Eu am facut dictarea din Codul Penal cu multe greseli, pentru că vorbeste, dar nu scrie bine romaneste. -Dar de ce, dar de ce, dar de ce toate acestea, întreabă tot mai curios Doru Banţu. -Poate a fost o confuzie... Sau o răzbunare... Pentru că noi suntem cei mai răi microbişti din Bucureşti, domnule, pentru că oamenii ne urmează, pentru că înflăcărăm galeriile! Dar... nici nu v-am întrebat... Dumneavoastră sunteţi român? -Eu? Dacă sunt eu român? Dacă eu sunt român? Să nu fiu? Să nu fiu eu român? S-ar putea pune astfel problema? Bineînţeles că nu. Bineînţeles că da. Eu sunt, categoric, român! Eu sunt Doru Banţu! Dar de ce mă întrebaţi? De ce mă întrebaţi tocmai pe mine? De ce? -S-ar putea să înţelegeţi lucrurile acestea... poate că sunt normale aici, în România... Poate că nu sunt normale aici... Totuşi, este interesant că angajează la poliţie ofiţeri surdo-muţi. Sau surzi. Sau muţi. Sau când surzi, când muţi, când o combinaţie. Ştiaţi? E o tradiţie? E o lege? Să se angajeze pentru probele de grafologie ofiţeri surdo-muţi, sau ca şoferi?... Sunt oameni care nu înţeleg, care nici măcar nu citesc pe buze, oameni cu palma grea, plini de ură, pe care nimeni nu poate să-i oprească atunci când sar la bătaie. Sunt oameni de la casa de copii... Tu spui nu mai da şi ei cred că le spui dă mai tare... Se poate aşa ceva? E foarte periculos, dar eu sunt prieten cu poliţia româna. Uuuff!...Umflătura asta! Poate că şi piciorul e rupt şi, cu toate necazurile de care vă spun, să nu credeţi că mă plâng, facem afaceri bune aici, în România. Doru Banţu îl extrage, delicat, dar ferm, pe domnul Lee din limuzină. Îl deşurubează ca pe un dop de termos şi enervantul ţiuit se aude din nou. -Ţineţi-vă bine, domnule Lee! Hop! Hop! Hop! Hop! Hop!... -Aoleu! Aoleu! Aoleu! Aoleu! Aoleu! Frumos din partea dumneavoastră... că m-aţi ajutat. Eu iubesc cultura românească, foarte ajutătoare... Doru Banţu se uită în dreapta şi în stânga. Se uită. Nu trece nimeni, aşa că florile rămân în sacoşă, pe capotă, scot capul, se zgribulesc, în timp ce Doru Banţu şi Linggong Wei îl sprijină pe domnul Lee, care ţopăie spre treptele de la intrarea Spitalului de urgenţă. Care ţopăie spre treptele de la intrarea Spitalului de urgenţă. Ţopăie. Ţopăie. Ţopăie. Spre treptele de la intrarea Spitalului de urgenţă. Uuuuf, ce mai umflătură!... Uuuuf, ce mai ţopăie!... -Iată cartea mea de vizită, poate vă ajut şi eu vreodată. Eu fac afaceri cinstite. Sunt şi proprietarul restaurantului Goumang. Organizez evenimente... Evenimente festive... -Ooh, foarte interesant. O întâlnire de afaceri cinstite... cinstite... cinstite... dum... duminică dimineaţa, atât de devreme... Eu mi-am uitat cărţile de vizită acasă... Cărţile... acasă... -Dacă vă însuraţi curând, poate că veţi avea nevoie... nevoie... -Dar de unde ştiţi că se pune problema? Par aşa de fericit? Par aşa?... Par?... Aş putea să divorţez... şi să fiu fericit... Aş putea... Cei doi dau mâna, florile îşi iţesc corolele îngheţate pe capota neagră a Mercedesului, a maşinii de luptă, oprindu-se o clipă şi domnul Lee profită de pauză pentru a-şi trage sufletul. -Mai întâi că nu se ştie când apare oportunitatea. Doi, florile mi se par foarte scumpe, sunt flori exotice, o adevărată investiţie într-o persoană importantă, nimeni nu aruncă aşa ceva pe apa sâmbetei... -Ar putea... ar putea fi vorba doar de sex... -Nu, nu!... Pentru sex se folosesc articole mai ieftine, autohtone. Sigur nu... Chinezii înţeleg românii îndrăgostiţi... românii... românii... Ah, românii îndrăgostiţi... -Politzia tot român, dar nu intzelege chinez... spune Linggong Wei neatent, confuz, poate din cauza ţiuitului permanent, obositor, agasant, care se tot... se tot aude de când Doru Banţu l-a deşurubat pe domnul Lee din limuzina impunătoare ca pe un dop de termos... sau poate ţiuie florile, vocea lor secretă, vocea lor pe care o secretă sau poate ţiuie o ţeavă în zidurile unuia dintre blocurile din apropiere... -Nu e grav. Nu e grav. Uneori nici poliţia chineză nu ne înţelege... Totuşi este interesant că angajează la poliţie ofiţeri surdo-muţi. Sau surzi. Sau muţi. Oameni de la casa de copii... Sau când surzi, când muţi, când o combinaţie. Ştiaţi? E o tradiţie? E o lege? Să se angajeze pentru probele de grafologie ofiţeri surdo-muţi, sau ca şoferi?... Sunt oameni care nici măcar nu citesc pe buze, oameni cu palma grea, plini de ură, pe care nimeni nu poate să-i oprească atunci când sar la bătaie. Tu spui nu mai da şi ei cred că le spui dă mai tare... Se poate aşa ceva? E foarte periculos. Dar eu sunt prieten cu poliţia româna. Uuuff!...Umflătura asta! Poate că şi piciorul e rupt şi, cu toate necazurile de care vă spun, să nu credeţi că mă plâng, facem afaceri bune aici, în Romania. -Florile sunt pentru mama... pentru mama mea. Pentru mama... spune Doru Banţu şi grupul urcă treptele cu icnituri, încercând să nu alunece pe gheaţa formată peste noapte. Ghişeul pentru donatorii de sânge este închis. Pereţii sunt albi, normali, liniştea este normală, este o linişte care ţiuie, se schimbă tura, s-a schimbat tura, undeva se bea cafea proastă, americană, şi se mănâncă polonezi piemontezi şi crenvurşti fierţi, e prea devreme, este pustiu şi este frig şi departe se aude scârţâind o targă cu rotile, care se apropie. -Mama dumneavoastră este în spital? Îmi pare foarte rău!... spune domnul Lee. -Oh, nu, sora mea este, adică ea... ea lucrează aici... Iese din gardă... iese din spital... şi vrem să trecem pe la mama... Care este sănătoasă... Mama... Într-o formă perfectă... -Florile acestea sunt foarte scump pentru o mama... este scump... se miră Linggong Wei. -Ai grijă cum vorbeşti, prostule, eşti un prost... să-ţi fie ruşine!... nu putem amesteca sexul cu familia domnului... Cu mama... Domnul poate să creadă că desconsiderăm sentimentele materne ale poporului... ale poporului român. Ale popoarelor... se enervează domnul Lee. Şi ştiţi ce... ce mi-a trecut prin cap chiar acum?... ţiuie el, domnul Lee... Domnule Banţu... între pereţii albi, reci, normali. De fapt şi noi suntem tot români. Da, da... şi noi suntem români!... -Spuneţi asta pentru că aşa vă dictează înţelepciunea dumneavoastră proverbială. Sau pentru că sunteţi stresat, râde expertul în resurse umane. Eu când sunt stresat încerc să mă izolez, să mă ascund, să citesc ceva plin de înţelepciune şi astfel... Dar ... Am citit undeva un proverb chinez: Nu e nimeni care să nu bea şi să nu mănânce; nu e nimeni; sunt rari, însă, aceia care pot distinge gusturile... De aceea sunt, nu vă supăraţi, sunt de aceea... florile pentru mama mea atât de scumpe. Dar dacă luăm în considerare prima parte a sentinţei... prima... şi eu sunt chinez, domnule Lee. Până la proba contrarie, a gusturilor... O targă cu rotile scârţâie undeva, traversează undeva coridoare... coridoare pustii... principale... secundare... mari săli despuiate în răceala matinală... cu murii râcâiţi disarmonic de ţiuitul absurd... în clădirea abia bănuită, enormă, în aşteptare... râncedă... tainică... muzicală... -Sunteţi un om inteligent, domnule Banţu, vă plac jocurile de cuvinte... de idei..., dar Maria, îmbrăcată cu minunata ei haină de vulpe polară, apare din capătul coridorului trăgând după sine groaznica targă pe rotile enormă greoaie ameninţătoare primitivă pe care când o vezi... pe care când o vezi... care pare fără direcţie... care pare autonomă... multimedia şi interactivă... şi se loveşte când de un zid când de celălalt... alteori pluteşte la o palmă deasupra... Maria. Strigă. Brancardierul vine şi el imediat, se aude Maria. Se aude? Dacă n-ar fi ţiuitul continuu, în spital ar fi linişte. O femeie superbă, sora... Sunteţi sigur?... Foarte bună afacere... Cinstită... Dacă vă hotărâţi, eu sunt patronul restaurantului Goumang iar femeia ajunge... femeia cu targa ajunge lângă bărbaţi şi îl sărută pe Doru Banţu pe gură, zgomotos, posesiv, semnificativ, indiscutabil, superb, elegant, frivol, cochet, arogant, enervant, stânjenitor... stânjenitor... enervant, îl sărută pe Doru Banţu pe gură în timp ce acesta, pur şi simplu, ridică din umeri şi din sprâncene spre domnul Lee. Domnul Lee râde. Ha ha ha. Vă doare rău? Vine imediat şi brancardierul. Ce meserie grea, dar domnişoarei i se potriveşte, domnişoara nu este soră, e doctor, ha, ha, ha, în China este o vorbă, că toate femeile sunt doctori, dar eu pot să afirm că în Romania femeile sunt doctori primari, doctori de doctori, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun... dacă nu ar mai ţiui aşa aţi înţelege... am înţelege cu toţii, dacă nu ar ţiui... proştilor. Suntem toţi nişte proşti, ha ha ha... ha ha ha, râde şi brancardierul apărut din senin, este proletarul de aseară, îmbrăcat într-un ha... ha ha ha... halat prea larg şi prea alb, care vorbea la o staţie Motorola şi nu i s-a părut nimănui ceva neobişnuit, poate că s-a desprins direct din varul zidurilor, din zăpada de afară... normală... normală... şi domnul Lee spune mulţumesc că m-aţi ajutat. Linggong Wei, să îi conduci pe domnul Banţu şi pe domnişoara unde au nevoie, la mama... şi să vii repede înapoi... ha-ha-ha-ha-ha-ha râde brancardierul de i se scutură ha-la-ha-tul pe umerii descărna-ha-haţi ca de ca-ha-da-ha-vru, cât de... cât de repede? Cât de repede poţi! Păi, de ce? Păi ce avem noi aici... aici?... Ia să vedem! O fractură cominutivă de tibie! O luxaţie de şold! O... O-ho-ho... Un traumatism cranian... o dezlipire de retină... un fica-hat mărit... o vezică plină de vezicule... o-ho-ho-ho... ha-ha-ha... Numai a-ha-nalizele vor dura două săptămâni... o lună... La primăvară mai ieşiţi dumneavoastră din spital, care... care primăvară? se miră domnul Lee. Iubitule, ai găsit flori? întreabă Maria. Nu, n-am găsit, răspunde Doru Banţu aşezându-şi cu un gest pedant... pendulant pedant fularul de lână. Ah, florile! Hi. Ho. Hu. Uitat flori pe masina. Ma duc sa adutze flori, sa nu fure tzineva! şi în timp ce Linggong Wei aleargă după flori spre ieşire, spre intrare (orice ieşire de undeva este o intrare altundeva, se spune) Doru Banţu bagă mâna în buzunarul sacoului şi scoate dispozitivul de ascultare de mare... de foarte mare performa-ha-han-ţă pe care i-l arată domnului Lee. L-am găsit pe trotuar. Cred că l-aţi scăpat când aţi coborât... este al dumneavoastră, nu-i aşa? Al dumneavoastră... Dispozitivul de ascultare de mare performanţă fabricat la Hong Kong... Domnul Lee nici nu îl priveşte, nu îl interesează, uimit de vorbele brancardierului, ce spuneţi dumneavoastră, cum se poate aşa ceva? Se poate... Se poate... , dar ce vi... vi... s... s-a întâmplat? Nu e grav. Nu e grav. Dumneavoastră sunteţi român? Poate înţelegeţi... Totuşi este interesant că angajează la poliţie ofiţeri surdo-muţi. Sau surzi. Sau muţi. Oameni de la casa de copii... Sau când surzi, când muţi, când o combinaţie. Ştiaţi? E o tradiţie? E o lege? Să se angajeze pentru probele de grafologie ofiţeri surdo-muţi, sau ca şoferi?... Sunt oameni care nici măcar nu citesc pe buze, oameni cu palma grea, plini de ură, pe care nimeni nu poate să-i oprească atunci când sar la bătaie. Tu spui nu mai da şi ei cred că le spui dă mai tare... Se poate aşa ceva? E foarte periculos, dar eu sunt prieten cu poliţia româna. Uuuff!... Umflătura asta! Poate că şi piciorul e rupt şi, cu toate necazurile de care vă spun, să nu credeţi că mă plâng, facem afaceri bune aici, în Romania. Să nu credeţi!... şi în timp ce brancardierul şi domnul Lee se îndepărtează pe coridoarele principale... secundare... ale spitalului... împingând targa... Linggong Wei se întoarce de la uşă cu sacoşa de plastic încărcată cu apă plată ceai de fructe de pădure cutii cu cremă emolientă Biofort Ursolan cu o figură tristă... tristă... impenetrabil de tristă. Doru Banţu zâmbeşte. Imi pare rau, dar florile a fost furat, spune Linggong Wei... numai florile... numai florile. Care flori? întreabă Maria. Să mergem, să mergem, domnul şofer trebuie să se întoarcă repede la spital, spune expertul şi toţi trei ies în ninsoarea şfichiuitoare, în Bucureştiul înecat în albul roz şi orbitor al dimineţii, unde... * ...Un copil gol aleargă pe trotuarul pustiu, inundat de valurile de zăpadă, aleargă pe lângă Mercedesul enorm, negru, o ameninţătoare maşină de luptă. Ţine în mână un dop de la un termos. Ninge viscolit.