Când vii... dacă vii... când vii cu mine de afară, embrionule/ embrioano, iubite/ iubită cititorule/ cititoareo, ca să spun aşa, cu ochii răniţi de albul roz imaculat al iernii din acea duminică de la sfârşitul anului două mii şi ceva, locuinţa doamnei Banţu îţi apare, măcar la început, ca un avanpost, un întunecos refugiu, un spaţiu fermecat şi deschis către un alt univers, o vizuină îngustă, o sufragerie vastă, un depozit de vechituri, o splendidă scenă de epocă reconstituită minuţios, o morbidă capcană cu mobilier stil, masiv, sentimentală, cu arc de oţel, bine uns, cu tablouri (naturi moarte, un peşte preistoric înconjurat de fructe pe o tavă, o vioară şi o pipă, cărţi) înrămate pretenţios sau doar stupid, o casă părăsită, un turn bântuit, o caldă aducere aminte... Un radio vechi, cu lămpi, un televizor alb-negru dintr-o generaţie ceva mai nouă, de prin anii optzeci, dormitează... La birou, la masă, mama lui Doru Banţu, o ...