Când vii... dacă vii... când vii cu mine de afară, embrionule/ embrioano, iubite/ iubită cititorule/ cititoareo, ca să spun aşa, cu ochii răniţi de albul roz imaculat al iernii din acea duminică de la sfârşitul anului două mii şi ceva, locuinţa doamnei Banţu îţi apare, măcar la început, ca un avanpost, un întunecos refugiu, un spaţiu fermecat şi deschis către un alt univers, o vizuină îngustă, o sufragerie vastă, un depozit de vechituri, o splendidă scenă de epocă reconstituită minuţios, o morbidă capcană cu mobilier stil, masiv, sentimentală, cu arc de oţel, bine uns, cu tablouri (naturi moarte, un peşte preistoric înconjurat de fructe pe o tavă, o vioară şi o pipă, cărţi) înrămate pretenţios sau doar stupid, o casă părăsită, un turn bântuit, o caldă aducere aminte... Un radio vechi, cu lămpi, un televizor alb-negru dintr-o generaţie ceva mai nouă, de prin anii optzeci, dormitează... La birou, la masă, mama lui Doru Banţu, o femeie severă foarte în vârstă, uscată, pământie, cu o umbră de mustaţă, îmbrăcată cu un pull-over gros, cu pantaloni şi ciorapi de lână, scrie o scrisoare. Scrie. Un ziar de sâmbătă, cu titlurile cunoscute, zace alături. Pe o sofa stau aruncate de-a valma obiecte stranii: patine, un topor, o frânghie de nylon, bocanci, o armă de vânătoare. Într-un colţ, lângă un bob cu harnaşamentul nou, de piele netăbăcită, pe o măsuţă, sfârâie o staţie radio ca o valiză, ca o tigaie, cu o antenă foarte lungă şi căşti. Agăţată de antenă mucegăieşte o căciulă rusească cu clape. Cu clape?... Cu urechi... Soneria sună ding-dong şi doamna Banţu tresare. El e! Băiatul mamii... De obicei întârzie. Imediat, imediat!... Băiatul mamii... Of! Of! Of! Doamna Banţu adună o parte din lucruri şi le îngrămădeşte sub sofa. Of! Of! Of! Studiază o clipă, ameninţătoare, toporul, îl aşează mai la margine, la îndemână, în urma celorlalte obiecte, şi se duce să deschidă. La uşă se scutură de zăpadă Doru Banţu şi Maria, cu sacoşa burduşită. Sărut mâna, mamă. Sărut mâna... Salut. Tu cine mai eşti? Ea este Maria, prietena mea. Sora mea medicală. Nu ştiu de ce, dar credeam că te cheamă Ioana... Ce drăguţă! Vino să te sărut! Ce-aveţi acolo? Hai, intraţi, luaţi loc, cafeaua e gata în câteva minute... Cei doi intră şi se aşează pe fotoliile din sufragerie, lăsând sacoşa pe jos. Doru Banţu îşi scoate blana şi o aruncă pe speteaza unui scaun, în timp ce mama răscoleşte în bagaje... în bagaje, cu mâinile ei mici şi agile ca nişte gheare, o cremă emolientă Biofort Ursolan...Încă una... Foarte bună, din import. Aiurea... Ştiu eu mai bine, zice ea şi le pune pe masă. Pe una dintre mese. Le pune... Ştii ce fac cremele astea? Subţiază pielea, o fac iritabilă, o sensibilizează... Mofturi. Nu am nevoie... Apă minerală, apă plată, ceaiuri de fructe de pădure... Ţi-e frig, puiule? De ce stai cu blana pe tine? Cine? Eu? Eu? Numai un pic. Să mă încălzesc. Dă-mi-le să le duc la bucătărie. Dar tu cine mai eşti? Ea este Maria, prietena mea. Sper că nu lucrează la Primărie! Acolo stau oamenii cu blănurile pe ei. Să nu li le fure... Nuuuuuu... Eu sunt... Eu sunt... Dar de ce vă mişcaţi aşa de repede? Se mişcă foarte repede pentru vârsta ei, nu-i aşa? Pentru că mă antrenez. Tânăra pereche rămâne singură şi uşor stânjenită. -Şi rachetele de semnalizare? Ai uitat, eram sigură că ai să uiţi!... Nu-i nimic, pot să fac rost şi singură!... Doru Banţu o ajută pe Maria să se dezbrace, ia blana şi o pune pe sofa. Când se apleacă, zăreşte toporul ascuns, îl ridică şi începe să se joace cu el, îi verifică tăişul, greutatea, studiază coada toporului, pe care sunt sculptaţi şerpi încolăciţi. Apoi îl pune repede la loc. De ce îi trebuie rachete de semnalizare? Şi de ce ţine un topor sub pat? Nu ţi se pare puţin neobişnuit? Nu ştiu... Pentru lemne... Nu vrei să dau drumul la televizor? Nu vrei? Ioana... Maria... Marusia... Marfa... Dar nu face purici? Ba da... Marusia... Ioana... Ba da. Mama ta este o femeie ciudată. Dar nu face purici? Hai să ne jucăm la butoane. Să butonăm... Să butonim... Să butonilicim... Umblă la butoane, la butoanele televizorului, îl loveşte cu palma de câteva ori, Doru Banţu. Are şi un Philips ultimul tip. Nu îi place... Maria râde. Cu un topor sub pat. E o sofa. De ce să nu lucrez la Primărie? E ceva de rău? -Ce tot şuşotiţi voi acolo? Nimic... Nimic... Brusc, imagini din Piaţa Victoriei, Piaţa Libertăţii, Piaţa Revoluţiei, Piaţa Reconcilierii Naţionale, Piaţa Justiţiei, Piaţa Satisfacţiei Publice, Piaţa Morii, din Celelalte Pieţe. Sau din Celelalte Pieţe. Maşini răsturnate, incendiate, scutieri lovind un grup de persoane. Sânge negru pe zăpada albă. Albastră. Gri. Cu purici. În timp ce priveşte cu un ochi la televizor, Doru Banţu găseşte (cu celălalt) scrisoarea. Citeşte curios câteva rânduri, după care o pune la loc. Vai! Citeşte indiscret câteva rânduri, după care o pune la loc... Câteva rânduri de dragoste, poate... Câteva rânduri indiscret din scrisoarea mamei sale, exploratoarea nordică. -Văd că tot îi mai scrii... -Vorbim şi la telefon... Şi-a luat mobil... El m-a sunat primul. Imagini alb-negru. Prim-plan cu reporterul de la GrosTV. În fundal, fum şi hărmălaie. După ce au încercat să pătrundă în forţă în clădirea Guvernului, grupurile de şomeri chinezi şi români, din ce în ce mai numeroase şi mai bine înarmate, care speră să obţină o urgentare a repartizării celor o sută de mii de locuri de muncă din zootehnie, s-au luat la bătaie. Sunt oameni veniţi cu autobuzele şi cu trenurile din toată ţara. Se pare că sunt mai multe victime şi numeroşi răniţi. Intervenţia trupelor de ordine s-a dovedit, până acum, salutară, dar cât vor mai rezista aceşti tineri obosiţi şi prost echipaţi? Avem informaţii că reprezentanţi ai partidelor politice din opoziţie, dar şi ai unor interese economice s-au infiltrat printre manifestanţi oferindu-le droguri şi băuturi alcoolice ceea ce îi face pe aceştia din urmă să fie foarte excitaţi şi foarte periculoşi. Alimentaţi astfel ei rezistă mai bine gerului năprasnic. Primul Ministru, plecat ieri la Viena la conferinţa OSCE în problema discriminării emigranţilor chinezi, este aşteptat să se întoarcă de urgenţă în ţară. În acest moment este greu de distins cine pe cine domină nu ne putem apropia prea mult şi printr-o stranie coincidenţă care ne dă un indiciu concret despre această acţiune pusă la cale cu bună ştiinţă de forţele ostile actualei puteri ambele tabere poartă pancarte similare pe care scrie “Noi vrem să muncim nu vrem să ne câcâim” sau “Şi noi suntem români” şi “Mai Puţină Muncă Mai Multă Omenie În Scumpa Şi Glorioasa Noastră Românie”. După cum vedeţi manifestanţii demonstrează acelaşi umor aceeaşi creativitate ca şi în alte ocazii... Se spune că unele grupuri de combatanţi au demontat baricadele ridicate de poliţie şi sparg vitrinele de pe bulevarde. Suntem informaţi şi că alte grupuri de şomeri extrem de numeroase chinezi şi români, dar şi kurzi şi romi se apropie dinspre Chitila dinspre Pantelimon şi dinspre Drumul Taberei. Dar iată că avem legătura cu reporterul nostru din Palatul Guvernului care are noutăţi pentru dumneavoastră. Mile mă auzi? Ce poţi să ne spui? Imaginea tremură, camera prinde alergarea unor picioare, o femeie, o grenadă lacrimogenă abia trăgându-şi sufletul. Purici. Vai câţi purici face!... Mile, ce poţi să ne spui? Să-l butonim... să-l butonăm... să-l butonicim... Pe Mile? Să nu facă purici, râd ei. Ţi-am zis că mama ta este o femeie ciudată? Nu. Nu-i adevărat. E o scumpă. O exploratoare nordică. Mile... (Purici... Purici...) strânge microfonul de mai să-l rupă, cu emoţie... în camera şedinţelor de Guvern. În capul mesei ovale... Care cap?... E doar o licenţă... poetică. Miniştrii răsfoiesc nişte hârtii, în jurul mesei ovale... rotunde. Ochiul strălucitor al camerei de vederi deformează... falsifică... Altfel de ce ar fi atât de multe locuri libere?... Purici... Purici... Multe locuri libere... Feţele miniştrilor nu pot fi distinse, par nişte mulaje în lucru, fără trăsături precizate. Purici. Nu putem deocamdată să vă spunem prea mult, nu s-a luat o decizie definitivă, deoarece Guvernul aşteaptă întoarcerea Premierului. Vremea nefavorabilă a luat prin surprindere guvernanţii, dând peste cap planurile de dezvoltare a zootehniei ecologice, libere şi sociale, care ar putea asigura în scurt timp peste o sută de mii de locuri de muncă în domeniul extracţiei de hormoni şi grăsimi naturale. Se vorbeşte de soluţii parţiale, de înfiinţarea unei agenţii sau de alocarea unor fonduri suplimentare de la buget, pentru furajarea animalelor sălbatice înnebunite de foame. Singura sursă posibilă identificată până acum este Fondul Special pentru Cucerirea Polului Nord. Care ar putea fi desfiinţat... Polul Nord? Râsete... Purici... În ceea ce priveşte locurile de muncă este aproape sigură organizarea unei loterii, astfel încât doritorii să poată spera la obţinerea râvnitelor posturi care, într-o primă etapă, vor fi mult mai puţine... Purici... Purici... Agită pancartele, cei din Piaţa Victoriei, Piaţa Libertăţii, Piaţa Revoluţiei, Piaţa Reconcilierii Naţionale, Piaţa Justiţiei, Piaţa Satisfacţiei Publice, Piaţa Morii, din Celelalte Pieţe. Maşini răsturnate, incendiate, scutieri lovind un grup de persoane. Sânge negru pe zăpada albă. Albastră. Gri. Purici gri pe zăpada albastră. Cam roz. În timp ce priveşte la televizor cu un ochi, Doru Banţu găseşte scrisoarea. Cu celălalt. Citeşte curios câteva rânduri, după care o pune la loc. Vai! Citeşte indiscret câteva rânduri, după care o pune la loc... Câteva rânduri de dragoste, poate... Câteva rânduri indiscret din scrisoarea mamei sale, exploratoarea nordică. -Văd că tot îi mai scrii... -Vorbim şi la telefon... Şi-a luat mobil... El m-a sunat primul. Iată că veştile sunt bune totuşi. Îl avem acum în emisie pe colegul din Piaţa Romană. Ce se întâmplă acolo? Acesta, telegenic, zâmbeşte telespectatorilor. În fundal, Academia de Ştiinţe Economice, Teleacademia, şi obişnuiţii teletrecători care se teleiţesc încercând să intre în telecadru. Da. Mulţumesc, am preluat telelegătura. Bună dimineaţa stimaţi telespectatori. Aici viaţa telecapitalei se desfăşoară telenormal. Cetăţenii cumpără flori, merg la telecinematograf sau la teleteatru. Nu ştim cum va arăta locul acesta peste câteva minute , dar deocamdată nu se deosebeşte cu nimic de alte pieţe din alte telecapitale europene, nimic nu sugerează nici o dezordine socială, nici un conflict. Între timp suntem informaţi în căşti că... (Purici... Purici... Butonăm... Butonim... Butonilicim... Hai să!...Polul Nord?... Râsete...) noi trupe au părăsit cazărmile şi se îndreaptă spre centru. Dragi bucureşteni, vă rugăm să vă păstraţi calmul şi să aşteptaţi telerestabilirea teleordinii. Pe cât posibil, rămâneţi acasă şi urmăriţi emisiunile în direct ale GrosTV. Acum avem un minut de reclamă, pentru că nu trebuie să uităm că suntem o televiziune telecomercială, dar chiar înainte de a începe teledifuzarea teleclipului despre crema teleemolientă Biofort Teleursolan ceva foarte păros se năpusteşte asupra telereporterului. Purici... Telepurici... Stropi de sânge pe obiectivul camerei de luat vederi... Imediat, imaginile hazlii cu urşii de la SIBERIA Import-Export, pârâituri şi purici. Hârâituri. Mârâituri. Horcăituri. Puricături. Stropi de telesânge. Doru Banţu loveşte de mai multe ori, fără succes, televizorul. Dacă sunt răniţi o să mă cheme iar la serviciu... Pe tavă (mama, doamna Banţu, vine cu o tavă pe care sunt cafele, prăjituri şi apă minerală şi o aşează pe măsuţa din faţa Mariei) sunt cafele, prăjituri şi apă minerală. Aşa sunt românii: ori de câte ori le promiţi ceva ei te fut mai rău ca atunci când nu le promiţi nimic. Vai, mamă!... Eu ţin cu Guvernul. E singura soluţie... Acum or să o ia pe coajă. Apropo de luat... Apropo de dat... Apropo, ţi-am zis că ţi-am luat trei cămăşi albe? Să ai grijă de ele, nu se ştie când mai capeţi altele... Îmi iei în fiecare lună... Astea sunt ultimele. Plec la Polul Nord. Nu am încă tot echipamentul, dar pot face rost în două-trei zile. Cel mai greu de găsit este cortul cu căptuşeală din puf de lebădă... Şi dacă se desfiinţează Fondul? Ăştia aşa spun... Îţi place cafeaua? E cu năut. Vai de mine, plecaţi la Pol? Nu vă este frică? E drum lung... Guvernul ţi-a refuzat de două ori oferta... de mai multe ori... De fiecare dată... Cererea... Au dreptate... N-au reuşit să ajungă acolo oameni antrenaţi, specialişti... Paleologu... Pippidi... Nu poţi să pleci singură. Nu ai destui bani. Nu există o echipă care să îţi asigure spatele... Spatele? Spatele meu?... Am să-ţi explic eu cum stă treaba cu spatele... Spatele meu e bazat... E beton!... Vai, mamă!... Te-am rugat să nu te mai umileşti... Piaţa Victoriei pare pustie iar Palatul Victoria o clădire abandonată. Doamna Banţu, cu echipamentul complet al unui explorator modern, lângă sania trasă de câini (câinii stau pe burtă şi dau din coadă), lângă bob, se umileşte citindu-şi cererea la megafon. Oferta. Stimată comisie de angajare a unei noi expediţii la Polul Nord, mă numesc Banţu Ecaterina zisă şi Mama Panda şi am optzeci şi patru de ani. Încă de mic copil am fost atrasă de necunoscut şi am fost o persoană plină de iniţiativă, dar condiţiile socio-istorice m-au împiedicat să călătoresc. Însă mi-am păstrat vie în inimă ideea că, într-o bună zi, voi porni pe urmele marilor exploratori ai acestei lumi. Azi, când speranţa şi forţa fizică sunt pe cale să mă părăsească... Ba da, plec... vroiam să-ţi spun... M-am împăcat cu taică-tu. Plec cu el... Are bani... şi tot ce-i trebuie unui bărbat... Tot ce-i trebuie... Purici... Purici... Dar stinge dracului odată televizorul ăla! De aceea nici n-am mai scris la Guvern, nişte căcăcioşi crescuţi prin discoteci şi cu cururile pătrate de la scaun... Ba ai scris... Ei, şi? Ce dacă? Încerc şi aşa... Cu cururile căpătând treptat, în decursul istoriei, forma scaunului... Consolidând curgerea impetuoasă a vremii... Ele, cu fermitate şi aplomb... Cururile... Futu-le-n cur de cururi... Vai, mamă! Mama ta e puţin ciudată şi se mişcă atât de repede! Se antrenează!... Bine, dar ramolitul... Tata, săracu... Un autist... Un om lipsit de iniţiativă... de curaj... Unul care joacă ţintar singur... Care nu bea bere... Dependent de revulsin... Un ajutor de casier la poştă... Aseară nu păreai deloc încântată de relaţia voastră... Ce ştii tu despre relaţia noastră? Tu, care eşti stresat, care te frămânţi din orice? N-am vrut să te sperii. Îmi dau seama că eşti stresat. O mamă simte asta... Cu curul? Râsete. Nu, cu inima. Şi, când eşti stresat, cine ştie unde te ascunzi, unde dispari sau şi mai rău, ce citeşti, ce scrii în caietele alea ale tale... Manualul piemontez... Crezi că nu ştiam?... Crezi că nu mi-am dat seama? Am hotărât totul împreună cu el, de mai mult timp. Încă de la prima expediţie românească. De atunci ne trimitem şi câte două scrisori pe zi, fiecare... Să fie clar!... Chiar dacă e încă timid... şi am şi început să ne antrenăm în secret... prin corespondenţă, ce credeai?... Rezistenţa la frig, la foame... Suntem aproape la fel de buni ca în tinereţe... Nu-i o treabă pentru generaţia voastră... Numai nişte oameni ca noi ar putea reuşi... Nişte oameni cu altfel de cururi... rezistente la stres. Vai, mamă, cât sunt de stresat! Vai, cum poţi vorbi aşa de faţă cu Maria?... Unde să... Unde să mă ascund? Când era mic se ascundea în... în viitor. În viitor? Desigur... În viitor în viitor în viitor trecea mai întâi printr-un coridor umed şi călduţ unduitor peristaltic ca un maţ care devenea o încăpere întunecată care devenea o clădire forfotitoare cu o mie de etaje care devenea un centru vital al unei civilizaţii necunoscute în care toţi, dar absolut toţi bărbaţii purtau cărare pe dreapta şi toate femeile pantofi roşii şi toate numele proprii începeau cu litera F şi toate maşinile circulau pe partea stângă a drumurilor măi asta este mareabritanie, nu-i aşa? De unde să ştiu eu ce este asta? Sau alteori dispărea direct într-un nor de praf intergalactic ce prostie de fapt în sufletul lui mic înspăimântat se adâncea se subţia se fandosea într-un fel foarte sincer se băga printre cărţi ca o notiţă despre cineva dispărut şi aşa dispărea se făceau totuna dispăreau împreună şi notiţa printre filele cărţii şi literele printre minuscule ţi-ar fi trebuit o lupă foarte puternică pentru a-l găsi printre alte particule. Ce drăguţ..., dar spuneai despre el că e ramolit... Nu spuneai aşa? Doamna Banţu toarnă încă o dată în ceşti. Dacă mai vreţi cafea, mai este... Da, nu cred că ţi-am povestit chiar totul... mi-a fost jenă... păi nici acum nu pot să-l sufăr... Curvar bătrân! Ce drăguţ... Bătrân, dar curvar... Are tot ce-i trebuie... Superb, drăguţ... Ieri, când am făcut ultima probă la frig prin corespondenţă, în pivniţă, în pijamale, la minus patruzeci, a încercat să pună din nou mâna pe mine... prin corespondenţă... Oribil... Trivial... Era cât pe ce să îl elimin din echipă. Când a fugit din lagăr, din Siberia... I-au trebuit trei ani ca să ajungă acasă. Am crezut, am ştiut atunci că este vorba de o altă femeie. Nu l-am iertat niciodată, dar acum suntem bătrâni. Unele lucruri nu mai au aceeaşi importanţă... Din Siberia? Da, scumpo... Ce, nu ai auzit de Siberia? De lagăre? Erau şi multe femei acolo... Unele la fel de drăguţe ca tine. Drăguţ... Zilele trecute mi-a mărturisit. Prin corespondenţă... Am avut dreptate, una i-a plăcut, s-a îndrăgostit... Şi-au făcut o colibă în mlaştini, animalele... Şi-au pus-o... Ea a murit de tuberculoză. Drăguţ... Lucrurile astea le simţi. Cu curul?... Hai sictir! Vai, mamă... Dar ce-a fost a fost... Ne ducem împreună acum. Vom pune drapelul la Pol. Şi povestea cu lanţurile? Umblă noaptea cu maşina... Ca taximetrist... Pentru bani... Altfel, de unde?... Să nu păţească tocmai acum ceva... A fost ideea mea, dar nu-i spuneţi... de lanţuri. M-am răzgândit. Vom avea şi noi nevoie, nu mai găseşti nimic de calitate. Noi ne gândeam că n-ar fi rău să ni le dea... Patinează, spune Maria. Nu auzi ce spun eu? La loc comanda! Sunt lanţurile lui, ale noastre... E vremea noastră acum, e vremea expediţiilor în nordul îndepărtat, voi aveţi toată viaţa înainte... Drăguţ, spune Doru Banţu. Cum adică, la loc comanda? este gata să înţeleagă Maria, este gata să izbucnească, dar sună telefonul mobil şi ea îl duce, îngrijorată, la ureche. E de la serviciu!... Ce, iubito, te-ai pleoştit? Sunt răniţi, mă cheamă... La Primărie? Trebuie să mergem, mamă, mai vorbim la telefon... Sună soneria, ding-dong, ding-dong. Cine-o fi? Poştaşul sună întotdeauna o singură dată, că doar nu sunt surdă... se întreabă bătrâna exploratoare nordică, meditează ea cu voce tare, iar or fi nenorociţii ăia de chinezi care vând Biblii... Sau de la Primărie... De la Primărie... şi se duce să ia toporul de sub sofa. Nu-i nevoie mamă, doar suntem noi aici... Aveţi topoare? întreabă ea, înveselită brusc. Ce are, domnule, cu Primăria asta, e tare ciudată mama ta... Vin să întrebe de autorizaţii... dacă am donat sânge, dacă am asigurare... toate aprobările... Şi atunci, de ce nu sunt trecută în registru? În astfel de situaţii extreme, care pun în pericol munca ta de o viaţă, trebuie să te aperi... spune doamna Banţu fluturând toporul cu şerpi încolăciţi sculptaţi pe coadă şi iese în hol. Cât de repede se mişcă, ce agilă e!... Ce drăguţ! îşi îmbracă tinerii blănurile, gata de plecare. -Să trăiţi. Sunteţi doamna Ecaterina Banţu? se aude Vocea Milităroasă. -Da, bună ziua. Care-i problema? -Suntem Poşta Militară, zice Vocea Milităroasă. Aveţi un colet de la Fondul Special pentru Cucerirea Polului Nord. Putem să-l depozităm undeva? -Sigur, sigur... Ce surpriză! De la Guvern! Staţi, domnule soldat, să vă dau o cafea... Pe frigul ăsta... -Muţumesc, doamnă, nu este nevoie... Semnaţi aici, confirmarea pentru colet şi scrisoare. Trebuie două semnături... în clar, trebuie să semneze şi domnul Doru Banţu... -Vai, ce voce milităroasă aveţi, se adresează doamna Banţu Vocii Milităroase. Ce noroc, fiul meu a venit azi în vizită, va semna imediat! se extaziază bătrâna de optzeci şi patru de ani, exploratoarea nordică, nu staţi în frig, vă rog intraţi. În cadrul uşii apare figura amabilă , dar lipsită de trăsături a comisionarului... a soldatului... ca un crochiu din humă al unui artist plastic nehotărât, neatent... netalentat... o cafea... un fursec... doar o clipă... ce noroc pe mine... Drăguţ... Luaţi loc, vă rog, noi tocmai plecam. Apoi reintră şi ea, doamna Banţu, din spate, din hol, numai zâmbet, cu scrisoarea în mână... cu toporul... Ai văzut, până la urmă! Mi-au trimis ceva... Ia citeşte, sunt prea emoţionată... Guvernul! Să ţin minte, Guvernul şi chinezii sună întotdeauna de două ori... Nu este neapărat vorba de Biblii... Cât citeşti tu, să-ţi pregătesc cămăşile... Maria bate din palme cu sinceritate, ca un copil... A primit ceva de la Guvern!... Apoi toarnă cafea soldatul fără trăsături doar cu o bărbie proeminentă de humă soarbe calm soldatul priveşte cu atentie de jur-împrejur doamna Banţu scoate dintr-un dulăpior un pachet şi îl pune într-o sacoşă. Guvernul României, Fondul Special pentru Cucerirea Polului Nord. Stimată doamnă, luând în considerare cererea dvs. de subvenţionare a unei expediţii private... bla-bla-bla, bla-bla-bla... am decis achiziţionarea unui cort căptuşit cu bla-bla-bla... cele mai alese... Bravo, mamă! Să-ţi dau ceva, nişte fursecuri, o băutură... ca să ţină, ca să reziste... ca să avem parte de el! Ia te uită, aveţi Biofort Ursolan, nu se mai găseşte, am căutat şi eu pentru prietena mea, dar nu se mai fabrică... Ia-o pe-asta... pe-asta... Eu sunt bătrână, nu-mi trebuie... Pot să le iau pe amândouă?... Unde să semnez? Aici. Mulţumesc. Săru-mâna, mi-aţi făcut o mare bucurie. Să-l sun pe ramolitul de taică-tu, să-i facem o probă în pijamale... prin corespondenţă... ai grijă ce faci cu toporul ăla, mamă... Ia-ţi cămăşile! Când mai vii, să-mi aduci şi nişte cremă emolientă Biofort Ursolan, spune ea şi îi sărută din vîrful buzelor. Vezi, că tot e bună la ceva ! Nu se ştie cine mai apare... Dacă mai îmi trimite Guvernul... Din import, nu din aia fabricată în România, că sigur e proastă... Cu toporul, ce faci cu toporul, pune-l undeva!... Bine... bine... La revedere... Să îţi speli ciorapii... Încălzeşte-ţi, nu mânca direct din frigider... Şi nu mai munci atât! Nenorociţii ăia de la EUROEST te exploatează. Alţii câştigă mii de dolari... Au maşini ca lumea... Şi nu au capacitatea ta... Nu au ideile tale... Îmbracă-te bine... Şi nu uita să-mi aduci nişte cremă emolientă Biofort Ursolan... Şi rachete de semnalizare. O duzină... Cu toporul... ai grijă, mamă, ce faci cu toporul, pune-l undeva, dracului, fir-ar să fie!...