• Postat în Litere
  • la 12-10-2023 14:09
  • 173 vizualizări
Capitolul cincisprezece: După-amiază ...Şi iarna acoperă la intersecţii, în pieţe, cu enorme căciuli de zăpadă, cum spune inspirat George Coşbuc, aburii luptelor de stradă. Ninge uluitor şi misterios... misterios... Ninge splendid... pentru cine iubeşte sporturile de iarnă... sau măcar muzica insuportabilă... feerică... misterioasă... hibernală... de la Radio Orient... misterioasă şi hibernală... O tâmpită de muzică!... Cei doi trans-sexuali, grăbiţi (maiorul strînge sub haina-i largă, cu poale lungi... cu epoleţi confecţionaţi la casa de modă a Doinei Levinţa... un buchet de flori exotice care se iţesc... scot capul... murmură subtile crâmpeie din arii cunoscute... meridionale...), trans-sexualii), traversează, se lipesc de ziduri, alunecă lent... Florile astea... în piruiete neaşteptate. Ei nu vor să întârzie la întâlnirea cu marele scriitor armean de origine română Şteman Carafanian din Brazilia, se legitimează, a început? Îl vor acoperi de flori. Acum... acum... în faţa Casei Armatei, doar câţiva iubitori de literatură, soldaţi... soldaţi în permisie... să fumăm... mai sunt cinci minute... mai sunt patru minute... ninge roz ca într-o metaforă neaşteptată... târzie... ninge indecent... pe trotuarul care se aglomerează... modest, dar roz... mai sunt trei minute... pe borurile, pe umerii înguşti, pe uriaşele ghete ale poetului Marius Iohanusz, un admirator, un fan, un fan... fan... Eu sunt poetul Mariusz Iohanusz... faceţi loc. A început? Mai sunt opt minute... Se uită la ceas. Poartă un Rolex de aur cu brăţara prea largă... solidgolduatărrezistănt... L-am găsit pe stradă, în zăpadă, spune el încercând să se scuze... Şi un buton... Cu o bucată de mânecă violet, plină de sânge... La nici o sută de metri se dau lupte crâncene, cu scene de o violenţă insuportabilă. Aţi văzut? Are ochii atât de mari, atât de plini de o poezie admirabilă... Şi ninge roz. Nu departe. Nu departe, mai mulţi operatori de la GrosTV filmează scene de luptă... crâncene..., dar sunt observaţi de mulţime şi... şi... Pe un zid este scrisă a şaptea regulă din manualul piemontez de supravieţuire: "Cei mai mulţi oameni consideră denigrarea şi calomnia drept perspicacitate, mirosul urât şi gustul rânced drept subtilităţi culinare, picioarele strâmbe şi buzele subţiri drept o revoluţie a esteticii...” şi mai departe, fără nici un sens: “Dacă te simţi singur/singură, sună la 098 99 89 88. Nu căuta cauza lucrurilor...”... pe un zid... „Oricum, sună!”. Brusc uşile se deschid larg şi o pală de vânt umple sala cu uriaşi fulgi de zăpadă roz. Zăpadă roz... Apoi... se iscă o adevărată furtună. Totul este roz... indecent... înecat în zăpada cadaverică... dulceagă... Miroase a mort... Combatanţii dispar... mai încolo, pe străzile normale, reci... nu prea departe, totuşi... ca prin minune. Doru Banţu şi Maria îşi ridică gulerele şi se luptă cu rafalele furioase de vânt lungind pasul. Tot ce este normal este alb imaculat, restul e roz. Cultura se produce permanent. Prin urmare, fie că noi o înregistrăm la un moment sau nu, o studiem la un moment sau nu, ea continuă să existe, spune Şteman Carafanian. Ce tâmpit!... Oare când o să se termine?... Afundându-se în troienele enorme, doi urşi polari aleargă spre tinerii care îşi fac pârtie spre Spitalul de urgenţă. Sunt foarte departe, nu pot ajunge prada care urcă deja scările de la intrare şi urlă furioşi, scoţând fuioare de aburi pe nări. Şi totuşi diferenţele esenţiale, unele mai bune altele mai rele, continuă să existe... vor rămâne şi în cadrul globalizării, pentru că nevoia de individualizare e şi ea prinsă în constelaţia genetică, alături de nevoia de agregare socială... Tâmpit de tot... O să ningă un mileniu... La nesfârşit... Haida-de, haida-de!... Ce vrea să spună armeanul acesta, în pizda mă-sii, băi Nelule? Truisme, domnule maior, truisme... Nevoi sociale, nevoi de autoîmplinire... Am auzit şi eu, la Băneasa, mai ştim şi noi câte ceva... Mai citim..., dar acela cine este?... Poetul... Fracturistul... Se spune că, de când a început să publice, ninge roz... Şi urlă furioşi, scoţând aburi pe nări... topind fulgii roz ai zăpezii poetului... Agitaţie deosebită în holul de primire... în Spitalul de urgenţă... În Spitalul de urgenţă... şi aiurea... Pe lângă ziduri, răniţi înveliţi în pături, purtând semnele vizibile ale luptelor purtate în stradă. Poate morţi... alţii... Alţi oameni, a căror ţinută sugerează că se află acolo împinşi de circumstanţe, când ar fi trebuit să fie la teatru, la concert, la vreo înmormântare. La întâlnirea cu Şteman Carafanian, o întâlnire epocală... La o masă, eu însămi vând ziare roz. Sunt un embrion, o icră minusculă, moale, în torentul îngheţat, în râul învolburat. Maria înşfacă o targă pe care nu se află nimeni... nimeni... nu încă... şi o împinge repede spre capătul coridorului, o înşurubează ca pe un dop de termos... coridorului principal... secundar... dispărând în mulţime... în neant... reapărând să-şi rostească replica finală. Să îşi strige... inutil... inutil... Replica finală... Mai mulţi operatori, unii de la GrosTV iar alţii cine ştie de unde, cu camere profesioniste... ba nu... cu aparate greoaie, dintr-un alt mileniu, cu instrumente pe care le alimentează permanent cu o peliculă roz, gelatinoasă... prea gelatinoasă... învechită... filmează cu atenţie fiecare scenă, fiecare chip în parte, fiecare detaliu. Un domn în vârstă le dă indicaţii, roagă cetăţenii să se aşeze în anumite poziţii, într-o anumită lumină... Într-o lumină favorabilă... Unul dintre operatori se apropie de Doru Banţu şi îi spune... Îi spune: Să trăiţi! Bine că am ajuns! Ce vreme nenorocită! Nu ştiu cum mă descurcam dacă luam maşina. Cauciucurile sunt pe ducă... Poate găseşti un taxi... Strigă Maria... Replica... Nu e cazul să rămâi cu mine... O să fie îngrozitor de mult de muncă... N-ai de ce... Adio... Adio... Te sun eu mai târziu... Pe celular... De ce?... Ba nu!... Poate da... Poate nu... Ce doi tineri intră în clădirea enormă... Muzicală... Agitaţie deosebită în holul de primire. Pe lângă ziduri zac răniţii... morţii... înveliţi în pături, purtând semnele vizibile ale luptelor purtate în stradă. La o masă, eu însămi vând ziare roz. Sunt un embrion, o icră minusculă, moale, în torentul îngheţat, în râul învolburat. Numai o clipă... Treceţi, vă rog, sub bec... Ca să ieşiţi bine în cadru... Nu, mai bine lângă fereastră... Nu doare deloc... Ha-ha-ha... Aşteptaţi... Să mă aranjez... Filmaţi tot? Da. Desigur... , dar cum credeaţi? Cultura se produce permanent. Prin urmare, fie că noi o înregistrăm la un moment sau nu, o studiem la un moment sau nu, ea continuă să existe. Doru Banţu scoate oglinda din buzunarul de la piept şi îşi aranjează o şuviţă de păr, cu un gest reflex, ca al lui David Berkowitz, dacă sunteţi în temă. Operatorul aşteaptă cu răbdare, apoi filmează. La sfârşit îşi strâng mâinile, prieteneşte. Doru Banţu se apropie de masa unde eu însămi vând ziare roz. Sunt un embrion, o icră minusculă, moale, în torentul îngheţat, în râul învolburat. Scoate din buzunarul... ah, buzunarele... buzunarele lui Doru Banţu... din buzunarul sacoului dispozitivul de ascultare de înaltă performanţă fabricat în Hong Kong. Din buzunare... ies tot felul de lucruri... Ninsoarea roz... Crema emolientă Biofort Ursolan... Apropo, apropo... Chiar dacă nimic nu este perfect, ajunge o singură frecţie şi ai viitorul asigurat. În viitor, în viitorul acela în care femeile poartă pantofi roşii, dacă vă aduceţi aminte. În care unii câştigă, alţii pierd... în metafora noastră ... Care metaforă? Mă tot gândesc că de fapt nu este vorba despre nici o metaforă, atâta timp cât şi realitatea mârâie, muşcă şi ne urmăreşte cu intenţii îndoielnice pe neprietenoasa şi misterioasa banchiză... Bună ziua, Ana. Ţi-am adus chestia asta. Cred că ai pierdut-o ieri în maşină... Mai stai? Nu... Tocmai am terminat. Ah, dispozitivul meu de ascultare de înaltă performanţă!... Bine că l-ai găsit! Mulţumesc!... Nu ai pentru ce. Să mergem. Ne luăm de mână şi ieşim din spital... pentru a intra imediat... imediat... (orice ieşire de undeva e o intrare altundeva, se spune) roşii în obraz din cauza viscolului, veseli, înlănţuiţi, la „Ochiul dracului”. Barul este plin de consumatori care râd, cântă, aplaudă. La o masă retrasă, un bărbat singur. Este călugărul în apărarea căruia sărise Doru Banţu cu o seară înainte. Bea un ceai cu lămâie. E liber? Putem să ne aşezăm? Da, vă rog!... Poftiţi! Mulţumim! Mulţumim! Mai multe tinere cu corpuri excepţionale se dezbracă mimând o scenă de baie în antichitate. Sunt stropite din belşug cu şampanie de privitorii de la mesele de lângă estradă. Călugărul îi studiază cu atenţie pe noii veniţi. Nu eşti dumneata?... Eu sunt. Banţu. Doru Banţu. Expert în resurse umane. Acceptaţi să vă servesc cu o băutură? Un ceai cu lămâie? Omul acesta, călugărul, face şi el parte... din metaforă?... întreabă Doru Banţu. Care metaforă?... Poate... Nu ştiu... Noi, călugării, suntem făcuţi din carne şi oase... Din nefericire, suntem păcătoşi... Dumnezeu vede şi iartă... Eu sunt de pe la Caracal, dar am trăit de mic copil într-o mânăstire din Ardeal. În austeritate şi reculegere. Respiraţia Creatorului mi-a încălzit sufletul toată viaţa şi învăţăturile Sfintei Evanghelii mi-au luminat zilele. Mica noastră biserică a ars acum trei ani. Nu am reuşit să salvăm decât o parte din odoare. Am hotărât reconstrucţia bisericii şi am iniţiat o campanie de strângere de fonduri. Nu vă daţi seama cât este de greu... de greu... Eu sunt de pe la Caracal... Pe drumuri, în sate, pe la porţile oamenilor... Ceilalţi fraţi au pornit şi ei în diferite direcţii, cu înţelegerea să ne întâlnim după şase luni la Bucureşti. Zis şi făcut, dar când am fost din nou împreună am constatat că eram departe de a fi agonisit suma necesară. Nu ne puteam întoarce aşa, umiliţi şi înfrânţi, acasă. În faţa lui Dumnezeu, Atotputernicul... După mai multe zile de întristare şi rugăciune am decis să înfiinţăm, cu puţinii noştri bani, o societate comercială. Să câştigăm, să facem profit, ca să reconstruim biserica prin forţe proprii. Aşa a început totul... Înţeleg despre ce este vorba. E domeniul meu de expertiză... Au apărut alte probleme... Pe măsură ce banii intrau în bancă, sufletele noastre se schimbau... În mine a crescut năprasnic păcatul avariţiei... Dacă scot un leu din buzunar, vreau să simt că primesc în schimb o valoare mai mare... Femeia aceea ne trăgea pe sfoară... era o neruşinată... Dansatoarea... Înţeleg. Este o boală... Un sindrom... Se numeşte altruismul exclusivist de echipă... O pandemie... ABERAŢIA X... Şi biserica? Nu avem încă toată suma... Sincer să fiu, nu cred că o vom avea niciodată. Fraţii cheltuiesc enorm la jocurile de noroc şi pe băutură. Diavolul le-a otrăvit sufletele. Eu însă m-am hotărât să mă întorc la mânăstire... mâine dimineaţă... să îmi răscumpăr toată vina prin post şi căinţă, până la moarte... Doamne ajută! Pot să contribui şi eu? Cum vă cheamă? Să vă scriu aici, pe hârtie... Să vă pomenim... Doru Banţu bagă mâna în buzunarul interior al sacoului şi scoate câteva bancnote, dar şi foile pe care sunt desenate pentagrame având la colţuri şerpi care se autodevoră. Sunt puţine... Nu contează... Poate contribuie... Pe estradă, fetele sunt complet goale. Consumatorii aplaudă şi le stropesc cu şampanie, aruncă flori exotice pe care dormitează, îngheţaţi, fluturi... fluturi roz... fluturi de zăpadă... fluieră, tropăie, îşi exprimă entuziasmul. Ninge înfiorător. Apocaliptic. Toată ziua... Mai târziu, după-amiază... în mahalaua în care a început această poveste... luminile din bloc se sting. Pubela este răsturnată şi gunoaiele sunt împrăştiate în zăpadă. Vântul puternic poartă de colo-colo pungi de plastic şi bidoane goale. Ca în “American Beauty”... Doi urşi polari scormonesc înfometaţi după hrană şi scot mormăituri disperate. După o vreme... După o vreme... Poate chiar la sfârşit... vanilie... puţină vanilie... Aerul miroase a budincă de vanilie... aerul... în iarna aceea de la începutul mileniului... despre care vă povestesc... un mileniu întreg în care sufletul meu va înota în iubire... Sfârșit

De același autor