Capitolul cincisprezece: După-amiază ...Şi iarna acoperă la
intersecţii, în pieţe, cu enorme căciuli de zăpadă, cum spune
inspirat George Coşbuc, aburii luptelor de stradă. Ninge uluitor şi
misterios... misterios... Ninge splendid... pentru cine iubeşte
sporturile de iarnă... sau măcar muzica insuportabilă... feerică...
misterioasă... hibernală... de la Radio Orient... misterioasă şi
hibernală... O tâmpită de muzică!... Cei doi trans-sexuali, grăbiţi
(maiorul strînge sub haina-i largă, cu poale lungi... cu epoleţi
confecţionaţi la casa de modă a Doinei Levinţa... un buchet de
flori exotice care se iţesc... scot capul... murmură subtile
crâmpeie din arii cunoscute... meridionale...), trans-sexualii),
traversează, se lipesc de ziduri, alunecă lent... Florile astea...
în piruiete neaşteptate. Ei nu vor să întârzie la întâlnirea cu
marele scriitor armean de origine română Şteman Carafanian din
Brazilia, se legitimează, a început? Îl vor acoperi de flori.
Acum... acum... în faţa Casei Armatei, doar câţiva iubitori de
literatură, soldaţi... soldaţi în permisie... să fumăm... mai sunt
cinci minute... mai sunt patru minute... ninge roz ca într-o
metaforă neaşteptată... târzie... ninge indecent... pe trotuarul
care se aglomerează... modest, dar roz... mai sunt trei minute...
pe borurile, pe umerii înguşti, pe uriaşele ghete ale poetului
Marius Iohanusz, un admirator, un fan, un fan... fan... Eu sunt
poetul Mariusz Iohanusz... faceţi loc. A început? Mai sunt opt
minute... Se uită la ceas. Poartă un Rolex de aur cu brăţara prea
largă... solidgolduatărrezistănt... L-am găsit pe stradă, în
zăpadă, spune el încercând să se scuze... Şi un buton... Cu o
bucată de mânecă violet, plină de sânge... La nici o sută de metri
se dau lupte crâncene, cu scene de o violenţă insuportabilă. Aţi
văzut? Are ochii atât de mari, atât de plini de o poezie
admirabilă... Şi ninge roz. Nu departe. Nu departe, mai mulţi
operatori de la GrosTV filmează scene de luptă... crâncene..., dar
sunt observaţi de mulţime şi... şi... Pe un zid este scrisă a
şaptea regulă din manualul piemontez de supravieţuire: "Cei mai
mulţi oameni consideră denigrarea şi calomnia drept perspicacitate,
mirosul urât şi gustul rânced drept subtilităţi culinare,
picioarele strâmbe şi buzele subţiri drept o revoluţie a
esteticii...” şi mai departe, fără nici un sens: “Dacă te simţi
singur/singură, sună la 098 99 89 88. Nu căuta cauza
lucrurilor...”... pe un zid... „Oricum, sună!”. Brusc uşile se
deschid larg şi o pală de vânt umple sala cu uriaşi fulgi de zăpadă
roz. Zăpadă roz... Apoi... se iscă o adevărată furtună. Totul este
roz... indecent... înecat în zăpada cadaverică... dulceagă...
Miroase a mort... Combatanţii dispar... mai încolo, pe străzile
normale, reci... nu prea departe, totuşi... ca prin minune. Doru
Banţu şi Maria îşi ridică gulerele şi se luptă cu rafalele furioase
de vânt lungind pasul. Tot ce este normal este alb imaculat, restul
e roz. Cultura se produce permanent. Prin urmare, fie că noi o
înregistrăm la un moment sau nu, o studiem la un moment sau nu, ea
continuă să existe, spune Şteman Carafanian. Ce tâmpit!... Oare
când o să se termine?... Afundându-se în troienele enorme, doi urşi
polari aleargă spre tinerii care îşi fac pârtie spre Spitalul de
urgenţă. Sunt foarte departe, nu pot ajunge prada care urcă deja
scările de la intrare şi urlă furioşi, scoţând fuioare de aburi pe
nări. Şi totuşi diferenţele esenţiale, unele mai bune altele mai
rele, continuă să existe... vor rămâne şi în cadrul globalizării,
pentru că nevoia de individualizare e şi ea prinsă în constelaţia
genetică, alături de nevoia de agregare socială... Tâmpit de tot...
O să ningă un mileniu... La nesfârşit... Haida-de, haida-de!... Ce
vrea să spună armeanul acesta, în pizda mă-sii, băi Nelule?
Truisme, domnule maior, truisme... Nevoi sociale, nevoi de
autoîmplinire... Am auzit şi eu, la Băneasa, mai ştim şi noi câte
ceva... Mai citim..., dar acela cine este?... Poetul...
Fracturistul... Se spune că, de când a început să publice, ninge
roz... Şi urlă furioşi, scoţând aburi pe nări... topind fulgii roz
ai zăpezii poetului... Agitaţie deosebită în holul de primire... în
Spitalul de urgenţă... În Spitalul de urgenţă... şi aiurea... Pe
lângă ziduri, răniţi înveliţi în pături, purtând semnele vizibile
ale luptelor purtate în stradă. Poate morţi... alţii... Alţi
oameni, a căror ţinută sugerează că se află acolo împinşi de
circumstanţe, când ar fi trebuit să fie la teatru, la concert, la
vreo înmormântare. La întâlnirea cu Şteman Carafanian, o întâlnire
epocală... La o masă, eu însămi vând ziare roz. Sunt un embrion, o
icră minusculă, moale, în torentul îngheţat, în râul învolburat.
Maria înşfacă o targă pe care nu se află nimeni... nimeni... nu
încă... şi o împinge repede spre capătul coridorului, o înşurubează
ca pe un dop de termos... coridorului principal... secundar...
dispărând în mulţime... în neant... reapărând să-şi rostească
replica finală. Să îşi strige... inutil... inutil... Replica
finală... Mai mulţi operatori, unii de la GrosTV iar alţii cine
ştie de unde, cu camere profesioniste... ba nu... cu aparate
greoaie, dintr-un alt mileniu, cu instrumente pe care le
alimentează permanent cu o peliculă roz, gelatinoasă... prea
gelatinoasă... învechită... filmează cu atenţie fiecare scenă,
fiecare chip în parte, fiecare detaliu. Un domn în vârstă le dă
indicaţii, roagă cetăţenii să se aşeze în anumite poziţii, într-o
anumită lumină... Într-o lumină favorabilă... Unul dintre operatori
se apropie de Doru Banţu şi îi spune... Îi spune: Să trăiţi! Bine
că am ajuns! Ce vreme nenorocită! Nu ştiu cum mă descurcam dacă
luam maşina. Cauciucurile sunt pe ducă... Poate găseşti un taxi...
Strigă Maria... Replica... Nu e cazul să rămâi cu mine... O să fie
îngrozitor de mult de muncă... N-ai de ce... Adio... Adio... Te sun
eu mai târziu... Pe celular... De ce?... Ba nu!... Poate da...
Poate nu... Ce doi tineri intră în clădirea enormă... Muzicală...
Agitaţie deosebită în holul de primire. Pe lângă ziduri zac
răniţii... morţii... înveliţi în pături, purtând semnele vizibile
ale luptelor purtate în stradă. La o masă, eu însămi vând ziare
roz. Sunt un embrion, o icră minusculă, moale, în torentul
îngheţat, în râul învolburat. Numai o clipă... Treceţi, vă rog, sub
bec... Ca să ieşiţi bine în cadru... Nu, mai bine lângă
fereastră... Nu doare deloc... Ha-ha-ha... Aşteptaţi... Să mă
aranjez... Filmaţi tot? Da. Desigur... , dar cum credeaţi? Cultura
se produce permanent. Prin urmare, fie că noi o înregistrăm la un
moment sau nu, o studiem la un moment sau nu, ea continuă să
existe. Doru Banţu scoate oglinda din buzunarul de la piept şi îşi
aranjează o şuviţă de păr, cu un gest reflex, ca al lui David
Berkowitz, dacă sunteţi în temă. Operatorul aşteaptă cu răbdare,
apoi filmează. La sfârşit îşi strâng mâinile, prieteneşte. Doru
Banţu se apropie de masa unde eu însămi vând ziare roz. Sunt un
embrion, o icră minusculă, moale, în torentul îngheţat, în râul
învolburat. Scoate din buzunarul... ah, buzunarele... buzunarele
lui Doru Banţu... din buzunarul sacoului dispozitivul de ascultare
de înaltă performanţă fabricat în Hong Kong. Din buzunare... ies
tot felul de lucruri... Ninsoarea roz... Crema emolientă Biofort
Ursolan... Apropo, apropo... Chiar dacă nimic nu este perfect,
ajunge o singură frecţie şi ai viitorul asigurat. În viitor, în
viitorul acela în care femeile poartă pantofi roşii, dacă vă
aduceţi aminte. În care unii câştigă, alţii pierd... în metafora
noastră ... Care metaforă? Mă tot gândesc că de fapt nu este vorba
despre nici o metaforă, atâta timp cât şi realitatea mârâie, muşcă
şi ne urmăreşte cu intenţii îndoielnice pe neprietenoasa şi
misterioasa banchiză... Bună ziua, Ana. Ţi-am adus chestia asta.
Cred că ai pierdut-o ieri în maşină... Mai stai? Nu... Tocmai am
terminat. Ah, dispozitivul meu de ascultare de înaltă
performanţă!... Bine că l-ai găsit! Mulţumesc!... Nu ai pentru ce.
Să mergem. Ne luăm de mână şi ieşim din spital... pentru a intra
imediat... imediat... (orice ieşire de undeva e o intrare
altundeva, se spune) roşii în obraz din cauza viscolului, veseli,
înlănţuiţi, la „Ochiul dracului”. Barul este plin de consumatori
care râd, cântă, aplaudă. La o masă retrasă, un bărbat singur. Este
călugărul în apărarea căruia sărise Doru Banţu cu o seară înainte.
Bea un ceai cu lămâie. E liber? Putem să ne aşezăm? Da, vă rog!...
Poftiţi! Mulţumim! Mulţumim! Mai multe tinere cu corpuri
excepţionale se dezbracă mimând o scenă de baie în antichitate.
Sunt stropite din belşug cu şampanie de privitorii de la mesele de
lângă estradă. Călugărul îi studiază cu atenţie pe noii veniţi. Nu
eşti dumneata?... Eu sunt. Banţu. Doru Banţu. Expert în resurse
umane. Acceptaţi să vă servesc cu o băutură? Un ceai cu lămâie?
Omul acesta, călugărul, face şi el parte... din metaforă?...
întreabă Doru Banţu. Care metaforă?... Poate... Nu ştiu... Noi,
călugării, suntem făcuţi din carne şi oase... Din nefericire,
suntem păcătoşi... Dumnezeu vede şi iartă... Eu sunt de pe la
Caracal, dar am trăit de mic copil într-o mânăstire din Ardeal. În
austeritate şi reculegere. Respiraţia Creatorului mi-a încălzit
sufletul toată viaţa şi învăţăturile Sfintei Evanghelii mi-au
luminat zilele. Mica noastră biserică a ars acum trei ani. Nu am
reuşit să salvăm decât o parte din odoare. Am hotărât reconstrucţia
bisericii şi am iniţiat o campanie de strângere de fonduri. Nu vă
daţi seama cât este de greu... de greu... Eu sunt de pe la
Caracal... Pe drumuri, în sate, pe la porţile oamenilor... Ceilalţi
fraţi au pornit şi ei în diferite direcţii, cu înţelegerea să ne
întâlnim după şase luni la Bucureşti. Zis şi făcut, dar când am
fost din nou împreună am constatat că eram departe de a fi agonisit
suma necesară. Nu ne puteam întoarce aşa, umiliţi şi înfrânţi,
acasă. În faţa lui Dumnezeu, Atotputernicul... După mai multe zile
de întristare şi rugăciune am decis să înfiinţăm, cu puţinii noştri
bani, o societate comercială. Să câştigăm, să facem profit, ca să
reconstruim biserica prin forţe proprii. Aşa a început totul...
Înţeleg despre ce este vorba. E domeniul meu de expertiză... Au
apărut alte probleme... Pe măsură ce banii intrau în bancă,
sufletele noastre se schimbau... În mine a crescut năprasnic
păcatul avariţiei... Dacă scot un leu din buzunar, vreau să simt că
primesc în schimb o valoare mai mare... Femeia aceea ne trăgea pe
sfoară... era o neruşinată... Dansatoarea... Înţeleg. Este o
boală... Un sindrom... Se numeşte altruismul exclusivist de
echipă... O pandemie... ABERAŢIA X... Şi biserica? Nu avem încă
toată suma... Sincer să fiu, nu cred că o vom avea niciodată.
Fraţii cheltuiesc enorm la jocurile de noroc şi pe băutură.
Diavolul le-a otrăvit sufletele. Eu însă m-am hotărât să mă întorc
la mânăstire... mâine dimineaţă... să îmi răscumpăr toată vina prin
post şi căinţă, până la moarte... Doamne ajută! Pot să contribui şi
eu? Cum vă cheamă? Să vă scriu aici, pe hârtie... Să vă pomenim...
Doru Banţu bagă mâna în buzunarul interior al sacoului şi scoate
câteva bancnote, dar şi foile pe care sunt desenate pentagrame
având la colţuri şerpi care se autodevoră. Sunt puţine... Nu
contează... Poate contribuie... Pe estradă, fetele sunt complet
goale. Consumatorii aplaudă şi le stropesc cu şampanie, aruncă
flori exotice pe care dormitează, îngheţaţi, fluturi... fluturi
roz... fluturi de zăpadă... fluieră, tropăie, îşi exprimă
entuziasmul. Ninge înfiorător. Apocaliptic. Toată ziua... Mai
târziu, după-amiază... în mahalaua în care a început această
poveste... luminile din bloc se sting. Pubela este răsturnată şi
gunoaiele sunt împrăştiate în zăpadă. Vântul puternic poartă de
colo-colo pungi de plastic şi bidoane goale. Ca în “American
Beauty”... Doi urşi polari scormonesc înfometaţi după hrană şi scot
mormăituri disperate. După o vreme... După o vreme... Poate chiar
la sfârşit... vanilie... puţină vanilie... Aerul miroase a budincă
de vanilie... aerul... în iarna aceea de la începutul mileniului...
despre care vă povestesc... un mileniu întreg în care sufletul meu
va înota în iubire... Sfârșit