DEDICAŢIE Scriu aceste ultime (pentru tine, prietene, prime) rânduri într-o profundă stare febrilă. Nu este vorba despre faptul că, după doisprezece ani, Hector şi târfa, cartea mea de povestiri, poate fi încredinţată, în sfârşit, tiparului. Starea mea febrilă este absolut întâmplătoare, nu are nici o legătură cu acest eveniment, care ar trebui să fie evenimentul vieţii mele, să justifice agitaţia, răul care nu-mi dă pace, să explice ameţelile, delirul - chiar, în care mă scufund uneori. Starea mea febrilă este datorată gripei; iar gripa aparţine gesticulaţiei diurne, biologice, a bucureşteanului din tramvaiul douăzeci, care transmite, diseminează fără grijă, de jur-împrejur, răul despre care vorbeam. Din păcate, scriu aceste ultime (de fapt, prime) rânduri într-o profundă stare febrilă care nu ascunde nimic metafizic. Cu toate acestea, cred că e bine să îmi mărturisesc slăbiciunea şi să îmi cer scuze pentru eventualele inadvertenţe, confuzii, erori. Unele dintre ele s-ar putea să fie fundamentale... Pe unele dintre aceste erori se vor baza, poate, concluziile tale, apoi acţiunile menite să repare câte ceva. Se vor înfiripa, desigur, planuri şi idei noi... Înţelegi? Dar mai poate fi amânat momentul de faţă, pot eu să ştiu cum va evolua starea sănătăţii mele? Chiar dacă se va găsi cineva să mă acuze de egoism, de superficialitate, de cine ştie ce alte vicii, trebuie să îmi asum riscul acestor ultime rânduri. La urma-urmei, nu este vorba decât despre o dedicaţie!... Pe de altă parte, aşa cum tu însuţi mi-ai atras cândva atenţia, a dedica o asemenea carte cuiva anume mi se pare a fi un gest încărcat de o deosebită responsabilitate. O mică deviaţie, un mic dezechilibru şi sutele, miile de persoane pe care le-am cunoscut de-a lungul vieţii, dintre care cele mai multe mi-au influenţat copleşitor existenţa (iar eu ştiu lucrul acesta foarte bine), în timp ce altele mi-au marcat în mod indefinibil personalitatea, eşecurile şi victoriile, sau au modificat, fără ştirea mea, mediul, plasma subtilă a acţiunilor mele, vor fi contrariate de alegerea mea nepotrivită, de uşurinţa cu care mi-aş putea lega opera de cineva nesemnificativ, cum ar fi o rudă, un critic, un amic care m-a împrumutat vreodată cu bani şi de al cărui gest îmi amintesc azi cu plăcere. Voi încerca, deci (cumplită febră, cumplit rău mă încearcă), în ciuda gripei, să fac puţină ordine în viaţa mea, să clasific, după un criteriu oarecare, personaje şi evenimente, în tentativa de a dedica efortul meu literar cuiva anume, de a da un sens celor doisprezece ani de trudă, de a face un dar... Desigur, este vorba despre un dar neaşteptat, poate despre un dar complet inutil, nefolositor, cum ar fi colecţia de tomahawk-uri lăsată prin testament de unchiul din America. Asta este o poveste cu adevărat interesantă şi, din motive lesne de înţeles, lipseşte din acest volum. Într-o seară, după obişnuitele discuţii din familie despre întâmplările zilei, despre serviciu (unchiul Virgil lucra la o cantină şi referirile lui la personal, la bucătăresele harnice şi îndemânatice, la controalele săptămânale ale direcţiunii erau întotdeauna urmărite cu foarte multă atenţie de nepoţi şi de mătuşa Camelia, a cărei curiozitate căpăta uneori accente stânjenitoare), unchiul se aşeză pe marginea patului şi începu să-şi lege şireturile la ghete. - Unde te pregăteşti să pleci la ora asta?, îl întrebă mătuşa Camelia. Adeseori, unchiul Virgil îşi petrecea orele serii la o bere, cu prietenii, dar mătuşa îl întreba de fiecare dată unde se pregăteşte să plece. În seara despre care vă povestesc, nu se ştie de ce, el răspunse: - Plec în America. - Te rog să-mi răspunzi serios la întrebare, eu nu sunt una dintre angajatele cu care faci tu glume, spuse mătuşa Camelia. - Plec în America dar, dacă ţi se pare de necrezut, uite, mă duc după ţigări. - Tu nu fumezi, replică mătuşa Camelia, pentru că, la vremea aceea, nimeni nu fuma în familia noastră. Cu totul altfel stau lucrurile astăzi, când mătuşa Camelia aprinde ţigare de la ţigare, cercetând ore în şir fiecare piesă a colecţiei de tomahawk-uri lăsată moştenire de unchiul Virgil, încercând, probabil, să descifreze taina acestui om imprevizibil. Astăzi, în familia mea, afirmaţiile stranii sunt analizate cu seriozitate, iar răspunsurile la întrebări trebuie să fie clare, precise, argumentate temeinic. Altfel, o panică nebună pune stăpânire pe membrii familiei, telefoanele zbârnâie nervos, fax-uri nesfârşite înnegresc hârtia sensibilă, anchete încrucişate se derulează ore în şir, energii necontrolabile se confruntă, pentru că toţi, dar absolut toţi cei atât de dragi mie, cred că neobişnuitul, nefirescul, poate chiar miraculosul salt li se pregăteşte în taină, că este posibil ca fenomene ilogice să le perturbe existenţele în orice moment. Ei citesc de două ori ziarele, înainte de a le arunca la coş, şi privesc de două ori buletinele televizate, pentru a fi siguri că nu le scapă nici un amănunt, nici o ştire care ar putea avea relevanţă. În familia mea, trebuie să fumezi ca să poţi merge după ţigări fără să stârneşti o furtună distrugătoare! Cum aş putea, deci, să le dedic lor această carte, la care am lucrat în taină doisprezece ani? Vor căuta să se regăsească în fiecare personaj, vor pune bisturiul inteligenţei lor scormonitoare pe fiecare frază, vor comenta dezaprobator echivocul concluziilor mele (ah, dar nu este cazul să vorbesc prea mult despre asta)! Se vor lua la harţă şi vor readuce în discuţie cazuri şi dispute uitate. Pentru toate acestea, singurul vinovat aş fi eu, cu secretul meu de doisprezece ani vechime (ca un whisky bun, totuşi, prietene) şi ireparabila dedicaţie pe care, din fericire, nu am de gând să o comit! Familiei mele! Ţi-am vorbit despre starea mea febrilă, despre răul care mă încearcă? În asemenea situaţii, un uşor delir însoţeşte comentariile mele, de obicei structurate şi limpezi. De asemenea, frica... Din cauza febrei, desigur, din cauza tramvaiului douăzeci, care azi nu mai are o destinaţie precisă... Se cunosc destule cazuri în care gripa este însoţită de frică. Sau, poate, gripa declanşează hipersecreţia acelei glande despre care mi-ai vorbit de mult, într-o noapte. Despre toate acestea, însă, mai târziu... Poate că tramvaiul douăzeci mi-a reamintit de tine, prietene, de părul tău care, în întuneric, îmi părea alb şi foarte rar. Chiar dacă ai fost tot timpul prezent în existenţa mea, niciodată umbra ta nu a devenit atât de concretă. Sunt ciudate asociaţiile de idei pe care le fac scriitorii (printre care, de acum, în pofida gripei, în pofida răului, mă număr). Am părul alb şi rar, aşa cum îl aveai tu, în vagonul de clasa a doua a unui accelerat de noapte cu o destinaţie pe care am s-o păstrez sub tăcere (undeva, în provincie). Nu puteai dormi din cauza inflamaţiei premature a acelei glande şi m-ai întrebat dacă am amabilitatea să îţi ascult plictisitoarea poveste. Cum să nu, ţi-am răspuns, puţin îngrijorat. Vagonul era pustiu, era frig, ca astăzi, şi linia fusese deviată, din cauza unor lucrări sau a unui accident. Eram, fără îndoială, în situaţia absurdă a cititorilor mei care vor închide cartea, refuzând să creadă că Hector este un câine, iar târfa... Tramvaiul douăzeci, îndepărtându-se, are mirosul acela, de care mă temusem, al călătoriilor care încep banal şi care, staţie după staţie, se transformă într-o poveste minunată, foarte tristă. Îmi aminteşte fără echivoc de tine, de anii care au trecut. Ultimele pagini sunt rupte şi nu voi afla niciodată finalul, prietene... Mi-ai povestit, cu voce joasă, cum ai ajuns ceasornicar, cum ţi-ai schimbat numele şi înfăţişarea, cât de greu ţi-a fost să îţi înfrângi orgoliul de campion. Mi-ai vorbit despre soţia ta, care te-a părăsit din dragoste, nemaisuportând să vadă cum te chinui. Nu voi şti, însă, ce s-a întâmplat după ce ai coborât în gara al cărei nume nu îl voi reproduce şi, ciudat, nu am citit ziarele, să văd dacă planul tău a dat roade. Poate m-am temut că nu ai să reuşeşti. A fost pentru prima dată când m-am temut pentru altcineva, acum doisprezece ani, în pragul hotărârii de a scrie această carte... Aş putea să o dedic tuturor cititorilor mei, cei pe care, la început, doream să-i uimesc cu ideile mele, să-i farmec cu stilul meu atât de elaborat. Însă, astăzi, ei sunt cu totul alte persoane, în timp ce eu am devenit de-a dreptul de nerecunoscut. Cititorii pentru care am scris eu această carte nu mai există iar ambiţiile mele literare s-au îndepărtat de mine la fel de mult precum s-au apropiat preocupările legate de disoluţia tot mai avansată a reperelor care mi-ar putea vorbi despre punctul terminus al tramvaiului douăzeci. Nu pot să cred că este numai gripa; presupun că, în realitate, doar optimismul meu exagerat este răspunzător de faptul că încă mai asociez profunda stare de rău, delirul, ameţelile prelungite, unei infecţii cu un virus banal. Citesc pe feţele celorlalţi aceleaşi semne şi mi se pare că am început să semănăm între noi cu ani în urmă, poate chiar în vremurile acelea cumplite, când am decis să scriu Hector şi târfa.Ei ar fi putut, atunci, să fie, într-adevăr, cititorii mei. Dar astăzi? Astăzi sunt personajele unei călătorii fără sfârşit, au pierdut şansa, ca şi mine, de a mai coborî în vreuna din rarele staţii. Era frig în tren şi întuneric iar conversaţia noastră se purta în şoaptă, în ciuda zgomotului osiilor hodorogite, în ciuda izolării depline în vastul peisaj mişcător al câmpiei. Nu ne-am spus numele, nu am aprins brichetele pentru a ne descifra trăsăturile. Era o simplă măsură de prevedere pe care am respectat-o amândoi, ştiind foarte bine că la lumina zilei cuvintele noastre fără chip nu pot răni pe nimeni anume. Cu toate acestea, vorbindu-mi despre cititorii pe care i-aş avea dacă mi-aş putea duce până la capăt vocaţia de scriitor, mi-ai făcut, cu o precizie uimitoare (era să spun, de ceasornicar), portretul. Fiecare rotiţă, acele subţiri, fiecare minuscul rubin. Abia acum înţeleg, prietene, mesajul tău delicat: mă invitai, fără nici o ezitare, să scriu pentru mine. Azi dimineaţă, am înfăşurat manuscrisul într-o hârtie albastră, hotărât ca, în sfârşit, să îl duc la tipar. În ultima clipă, mi-am dat seama că lipseşte ceva, că nu am scris o dedicaţie. Voi face lucrul acesta în tramvai, mi-am spus, ştiind că am de străbătut un drum lung, până în cealaltă margine a oraşului. Aşezat pe bancheta de lemn, mi-am scos pe genunchi nelipsitul caiet de notiţe. În scurt timp, mi-am dat seama că sunt pe cale de-a scrie un text esenţial. Îţi poţi închipui ce ironie este asta, prietene? Dar nu voi da înapoi, chiar dacă va trebui să lucrez în circumstanţe atât de neobişnuite!... Recitind rândurile de până acum, am constatat, de asemenea, că am trecut, fără veste, de la tonul uşor frivol pe care îl mânuiesc de atâta timp cu uşurinţă, la un altul grav şi care mă pune într-o mare dificultate stilistică. După cum ai observat încă din noaptea aceea, probabil, îmi este foarte greu să rostesc sau să scriu anumite cuvinte, din care cauză folosesc adeseori neaşteptate sintagme, complicate înflorituri. Dar de data asta nu voi avea timp, va trebui să numesc cu indecenţă ratarea, frica, moartea, poate şi alte lucruri despre care nu am vorbit niciodată pe şleau în povestirile mele. Aş mai putea, totuşi, şi să le înlocuiesc cu puncte de suspensie... - Mai avem mult până la ultima staţie?, îl întreb pe vatman. - Fiecare coboară unde vrea, fiecare staţie e ultima, îmi răspunde acesta, fără să se întoarcă. Deci, cu cât temin mai repede, cu atât mai bine; oricât de gravă, o dedicaţie nu poate fi altceva decât ceea ce este, un dar inutil făcut unei persoane căreia să-i atrag atenţia asupra efortului meu literar, necurmat în toţi aceşti doisprezece ani. Un whisky bun, totuşi, prietene... Despre ce vorbeam? Despre cititori, parcă... Ar trebui să trec în revistă senzaţionalele evenimente istorice care au urmat şi care au schimbat cu desăvârşire atmosfera oraşului şi preocupările celor care urcă în tramvaiul douăzeci, sperând că îi va purta spre o destinaţie cunoscută, spre marginea cealaltă a oraşului. Se mai văd, pe ziduri, urmele gloanţelor, petele întunecate de sânge. Libertatea... Spre deosebire de noaptea aceea, când te-am cunoscut, astăzi poţi spune lucrurilor pe nume fără să-ţi iei nici o măsură de precauţie. Vom muri şi vom fi liberi, parcă aşa mi-ai zis, coborând în micul oraş de provincie unde hotărâsei să îţi începi campania pentru recâştigarea identităţii de campion. Astăzi mă gândesc că tot ce s-a întâmplat ulterior s-ar putea să fi fost declanşat de acţiunea ta solitară. Din păcate, nu am citit ziarele în acele zile. Ne-am despărţit prieteni: un ceasornicar cu mănuşile de box în geanta de voiaj şi un scriitor care nu scrisese încă nimic, promiţându-ne că ne vom reîntâlni la întoarcere. Au trecut, de atunci, anii aceştia. Tot ce mi-ai povestit, cu o singură excepţie, este astăzi în manuscrisul pe care îl duc la tipografie, învelit în hârtie albastră. Tu ce-ai mai făcut, ţi-ai recâştigat identitatea? (Scuză-mi, te rog, uşorul delir, febra, răul care mă încearcă...) Nu am prea mult timp, cred că voi ajunge curând la capătul liniei. - Cât mai este?, îl întreb pe vatman şi acesta, preocupat, probabil, de trafic, nu îmi răspunde. Nu am scris, deci, nici un rând în carte despre glanda morţii, situată, după spusele tale, undeva de-a lungul lanţului ganglionilor limfatici, camuflată bine, disimulată sub o formă benignă dar secretându-şi neîncetat substanţa. Nu am ştiut cum s-o fac, mi-a fost teamă de esenţa tare a cuvintelor. De aceea, cartea mea, Hector şi târfa, la care am trudit doisprezece ani, este imperfectă. Pornesc, totuşi, astăzi cu ea spre tipografie, pe drumul, atât de lung, spre marginea oraşului. Poate că dedicaţia neobişnuită pe care o redactez chiar acum pe genunchi, în caietul de notiţe, va înlocui această lipsă majoră. Ameţeala, frica, delirul, provocate de banala mea gripă, sunt în măsură să altereze sensul cuvintelor mele; dar drumul pe care am pornit, prietene, e sigur, vatmanul îl repetă zilnic, fără nici o ezitare. E drumul tramvaiului douăzeci, am vorbit despre asta, pesemne... Dedic, aşadar, vatmanului, cartea aceasta. Mai trebuie, oare, să spun că, de o bună bucată de vreme, tramvaiul nu mai opreşte nicăieri, alergând buimac prin peisajul indescifrabil?