Hector și târfa APROPIAŢI DAR SINGURI PRECUM PIETRELE UNUI ZID PESTE CARE APUNE LUMINA NEIERTÃTOARE A DUPÃ-AMIEZEI Condamnat fiind, a pronunţat şi el o condamnare, cu maliţie şi neîncredere în importanţa ei definitivã. Şi, cu toate astea, m-am întrebat cum de cunoaşte prelungirea a ceea ce nu mai poate avea o continuare. Buzele lui nu mai rostiserã obişnuita formulã - urmaţi-mã şi vã voi urma! - ci, dintr-un motiv misterios, şoptiserã numai pentru mine: cuvintele mele te vor ajunge din urmã. Poate cã, în ultimele lui clipe, Profetul acela ce se dovedise adeseori mincinos pierduse instrumentul, mãsura, vasul (recipientul, mãnuşa) în care încãpuserã cândva armonios ca în litera pi (ca degetele unei mâini) întreaga caravanã şi cãlãreţii cu fesele înroşite de drumurile din deşert cãtre apa Iordanului. Spun asta pentru cã şi ochii lui secaserã de orice luminã. Dar ce înseamnã stropul de ulei aromat, sfârâind o sec...