Hector și târfa APROPIAŢI DAR SINGURI PRECUM PIETRELE UNUI ZID PESTE CARE APUNE LUMINA NEIERTÃTOARE A DUPÃ-AMIEZEI Condamnat fiind, a pronunţat şi el o condamnare, cu maliţie şi neîncredere în importanţa ei definitivã. Şi, cu toate astea, m-am întrebat cum de cunoaşte prelungirea a ceea ce nu mai poate avea o continuare. Buzele lui nu mai rostiserã obişnuita formulã - urmaţi-mã şi vã voi urma! - ci, dintr-un motiv misterios, şoptiserã numai pentru mine: cuvintele mele te vor ajunge din urmã. Poate cã, în ultimele lui clipe, Profetul acela ce se dovedise adeseori mincinos pierduse instrumentul, mãsura, vasul (recipientul, mãnuşa) în care încãpuserã cândva armonios ca în litera pi (ca degetele unei mâini) întreaga caravanã şi cãlãreţii cu fesele înroşite de drumurile din deşert cãtre apa Iordanului. Spun asta pentru cã şi ochii lui secaserã de orice luminã. Dar ce înseamnã stropul de ulei aromat, sfârâind o secundã sub bolţile afumate, faţã de rugul dornic de carne vie, de sânge şi de oase fumegând în nesfârşita lui combustie numai pentru o dogoare chiar mai plãpândã decât politeţea cu care citiţi aceastã ciudatã poveste? Femeia care mã însoţise pânã la templu, ursuza doamnã Clara, care aştepta undeva mai la o parte, ţinuse tot timpul mãgarul de dârlogi şi îl scãrpinase între urechi cu un bãţ lustruit de cãldura şi dibãcia mîinilor ei deprinse sã exprime fãrã voie tristeţea şi teama. Pentru cã nu era nici prea tânãrã, ca sã-mi atragã privirile, şi nu se bucura sã îşi arate adevãrata vârstã, aveam faţã de ea sentimentul acela care nu-ţi permite sã te îndepãrtezi prea mult de propria umbrã. Da, pot sã spun cã m-am gândit întotdeauna la ea ca la o micã greşealã de expunere, o patã aproape insesizabilã în marginea imaginii. Şi nu pot sã neg singurul lucru important pentru mine, imperfecţiunea singurãtãţii mele. Trebuie sã mãrturisesc cã doamna Clara m-a fãcut mereu sã fiu conştient de limitele ambiţiei mele şi, uneori, chiar şi de cele ale bãrbãţiei. De aceea, i-am cerut sã plecãm împreunã de-ndatã ce mi-am încheiat misiunea (ce altceva ar mai fi fost de fãcut?), înainte ca totul în jurul nostru sã înceapã a se prãbuşi. Dar ea m-a întrebat cine îi va spãla Lui rãnile. I-am rãspuns cã uitarea, poemele ratate ale generaţiilor de versificatori ce vor urma, interpretãrile perverse ale istoricilor, cu nimic mai ageri decât mãgarul meu, vor face lucrul ãsta mai bine şi cã, la urma-urmei, sandalele Lui vor cãlca pe deasupra norilor singure, fãrã trup; i-am explicat cã numai sufletul, duhul este acela care ajunge sus, unde se mişcã rotiţele transparente ale lumii. Dar ea a considerat întotdeauna cã trupul este important: o casã ospitalierã, rãcoroasã şi frumos mirositoare, aşteptând cu toate uşile deschise moartea, ca pe un oaspete drag, de departe. Mi-am amintit-o curãţând fãrã rost spinii curmalului uscat de acasã şi mi-am privit înţelegãtor mãgarul, al cãrui trup costeliv m-a purtat atât de departe încât pulpele mele i-au ros pielea şi l-au fãcut sã se simtã nesigur în nesfârşita libertate a pustiului ori de câte ori am descãlecat; m-am comparat cu însoţitorii mei şi le-am simţit încordarea din pragul acestei ultime încercãri, ca atunci când am rupt gardul de nuiele în spatele cãruia aştepta, cu ochii rotunzi, temãtori, vulpea pe care am îmblânzit-o pentru rege (nu, nu este nimic dincolo de clipa eliberãrii, chiar dacã ei nu o vor accepta, mi-am spus), biatã creaturã necuvântãtoare, aşa cã i-am îngãduit femeii sã rãmânã şi sã facã tot ce se cuvine. Poate cã Dumnezeu o va rãsplãti pentru fapta ei şi va veghea asupra locurilor în care vulpea mea reînvaţã sãlbãticia. Dar de unde apãruse omul care scria cu degetul în nisip, povestindu-ne şi povestindu-şi aceastã istorie, pe mãsurã ce ea creştea din gândurile şi vorbele noastre? Desigur, se adeveriserã cuvintele falsului Profet, cãci textul scribului avea cu o frazã mai mult decât meditaţiile mele, anticipând strãlucirea dupã-amiezii cu un centimetru de vorbe, cu o idee, cu un tropot mãrunt de copitã sau cu un aer scãpat prin sfincterii neghiobului animal despre care tocmai spuneam, cu un clipãt pieziş de pleoapã sau cu un spasm al nervilor mici ce-i înconjoarã sânii inerţi şi descarcã uneori o aproape vizibilã sferã energeticã în jurul ursuzei doamne Clara, ca un fel de febrã, cum mi se pãru, anunţând fiecare clipã, precum un ambasador al timpului ce va sã vinã, simultan cu relatarea fiecãrui moment al trecutului pe care abia încerc sã-l prind din urmã; el era, deci, cronicarul abject al unei vieţi pe care mã obliga sã o trãiesc conform mâzgãliturilor sale. Nu înţelegeam, nu înţeleg nici acum, când Profetul cel fals calcã pe deasupra norilor fãrã sandale şi fãrã glorie, de ce şi de unde apãruse scribãlãul acela nenorocit, de când era acolo, cum de nu-l vãzusem mai înainte (înainte ca totul sã se fi sfârşit)? A fost, desigur, doar una dintre multele întâmplãri neobişnuite pe lângã care a trecut nepãsãtor mãgarul scãrpinat între urechi cu o neliniştitã blazare de femeia pe care aţi întâlnit-o, probabil, pe la înmormântãri: doamna Clara. Când am învãţat eu semnele scrierii, mi s-a spus: sileşte-te, luptã cu somnul, cu plictiseala, cu tristeţea, cu lipsa de sens a scrijeliturii pe lespedea clocitã de soare; înţeapã-ţi cu acul în piele fiecare literã, literele, astfel încât numai jupuit sã te poţi despãrţi de arabescurile lor, de labirinticele lor intestine foşgãitoare; sã îţi stea înfipte în carne precum cãpuşele şi sã te stãpâneascã ele mai înainte ca tu însuţi sã le stãpâneşti, devenind la fel, o cãpuşã ignobilã pe trupurile lor mari şi grase de bivoli şi lei, de capre şi lupi, de cãmile; dã-le acum puterea despre care nu ştii nimic şi ţi-o vor înapoia înmiit, cãci vei gãsi în ele, la nevoie, învãţãturã, înţelepciune şi izvor de desfãtare. Dascãlii, sãrmanii, au aceastã ciudatã meteahnã, de a se arãta ştiutori şi deschişi în tragica lor mãrginire, lepãdând o datã cu saliva fraze compacte, solide, admirabil compuse dupã legi fãrã noimã, asemãnãtoare creaţiilor unor arhitecţi ale cãror turnuri se înclinã, cu ale croitorilor ale cãror haine descoperã trupurile pãroase şi putrede ale oamenilor mai mult decât frunzişul unui palmier curul nesãnãtos al maimuţei. O mai mare înşelãciune decât cea ascunsã în astfel de îndemnuri patetice, de un încântãtor ramolisment romantic, nu ar fi putut nãscoci nici Profetul, cãci ce poate fi mai mincinos decât credinţa cã ai avea dreptul sã stãpâneşti vreodatã litera scrisã, cuvântul întipãrit în materie, el singur întemeietorul atotputernic al lumii din care noi înşine ne desprindem înainte de a forma propoziţii, ca nişte idei avortate în crângul prin care se plimbã Preaînţeleptul, caligrafiind nepãsãtor cu unghia pe frunze legãnate de vânt sau pe pietre sau numai în aerul înserãrii. Scribul stãtea chircit, temãtor parcã, dar fãrã sã se opreascã nici o clipã din îndeletnicirea lui primejdioasã, oricum neprofitabilã, aruncând ocheade grãbite şi alãturând în ţãrânã verb dupã verb, apoi ştergând cu dosul palmei şi reluându-şi conspectul despre viaţa care se despãrţea (desfolia?) încet de mine, dintr-o îmbrãţişare sãtulã sieşi, ca o femeie din împreunare, lãsând doar aroma pãrului ei nãduşit şi tristeţe dar mai ales neplãcuta senzaţie cã în ceea ce am înfãptuit am fost ajutat de mâinile lui tremurãtoare şi cã, deodatã, am rãmas în faţa destinului lipsit de sprijin, nepriceput, fãrã apãrare. Altfel, de unde aceastã distanţã, aceastã cumplitã neînţelegere?... El trecea cu o neîngãduitã cruzime pe faţa unduioasã a pãmântului toate gândurile şi toate sentimentele mele, cele nerostite şi cele negândite, de-a valma cu cele pe care chiar şi voi le puteţi afla, deşi sunt încã atât de secrete, secãtuindu-mã cu fiecare virgulã şi cu fiecare semn de întrebare sub privirea mãgarului, plinã de o incredibilã silã, de un istov etern, disperat, mare cât pustiul întreg. Ca sã-l opresc, l-am întrebat ce face el acolo şi omul a tresãrit fãrã voie, dupã care s-a ghemuit şi mai mult, adunându-şi într-o geometrie meschinã oasele sub halatul cenuşiu ce-i fusese culcuş, cort, poate chiar şi corabie peste fluviul îndepãrtat de dincolo de care îmi aducea întunericul frazei sale complicate. A continuat sã scrie, în timp ce mi-a rãspuns cu un glas ce mi-a pãtruns adânc în minte şi în suflet, ca o arsurã, cu un glas mai limpede decât al trâmbiţelor cereşti, cã nu face decât sã zideascã, sã ridice castele în Spania. Viaţa mea putea fi comparatã cu un castel în Spania, era o şaradã sau o batjocurã? am întrebat, scribul înţelegând pe datã cã întrebarea mea nu fusese decât o formulã gratuitã, stupidã, o parolã de recunoaştere, menitã sã confirme raporturile dintre noi, pentru cã, de fapt, ştiam eu bine cu ce se ocupa, iar rãspunsul lui se afla aşternut în ţãrânã, chiar dacã el îl ştergea pe datã cu dosul palmei, într-o continuã facere şi desfacere a unui text care pentru mine însemna încarcerarea într-un destin pe care nu îl mai puteam controla, care nu mai era viaţã ci devenea stil, stilul Lui; nu mai spunea nimic despre voinţa mea, ci despre plãcerea Lui de a se juca în Spania de care vorbise când încã mai era un motan mare şi alb, rânjind în penumbra dãrãpãnatului templu. Simţeam cum îmi cuprinde inima în gheare, Profetul, şi încercam sã îi ascult paşii desculţi înfundându-se în carnea aromatã a norilor. Nu scriu nimic despre tine, strãine, nimic de bine şi nimic de rãu, mi-a rãspuns scribul. Nu fac decât sã pun piatrã peste piatrã, într-o lume despre care se spune cã nici nu existã. Oare nu facem toţi la fel, nu ne pregãtim sã ne mutãm în locul acela, pe care nu-l vom vedea niciodatã, nu clãdim, oare, toţi, castele în Spania? Simţurile vibrau în fiecare dintre cuvintele sale şi lumea însãşi se alcãtuia dupã tiparul acelor semne tremurate în nisipul de lângã templu. Am încercat, imprudent, sã citesc printre degetele lui care protejau efemerul înscris, sã aflu ce îmi fusese destinat sã întâmpin în derularea proximelor secunde, sã descifrez o frazã ce s-ar fi putut dovedi oracularã, dar nu am gãsit nici un fel de rãspuns la neliniştea mea, oricum târzie şi inutilã, ci doar cuvintele unei metafore banale: APROPIAŢI DAR SINGURI PRECUM PIETRELE UNUI ZID PESTE CARE APUNE LUMINA NEIERTÃTOARE A DUPÃ-AMIEZEI. Mi-am dat seama cã Profetul continua sã trãiascã, cã încã se mai hrãnea, lacom, din curiozitatea mea şi am vrut sã strig la doamna Clara sã pregãteascã mãgarul, sã fugim cât mai degrabã în Spania. În loc sã fac asta (deşi gândul acesta m-a urmãrit pânã la sfârşit) observam mai departe cu atenţie mâinile omului şi m-am cutremurat. Mutilate, arse, îmbrãcate într-o crustã rigidã, solzoasã, de parcã ar fi fost ghearele unei pãsãri, degetele lui sângerau la cea mai micã mişcare iar unghiile i se înfigeau în podul palmelor, de unde ţâşnea un puroi puturos, otrãvit. Mi-am spus cã o povarã cumplitã apasã asupra acestui chinuit al marilor construcţii epice, cã Profetul aruncase asupra lui pedeapsa care îmi fusese destinatã mie, falsificând încã o datã sensul rostirii sale, mânat pentru ultima datã de orgoliu, râzând în faţa morţii cu aceastã finalã minciunã ce îl dovedea, o datã în plus, vinovat. Am lãcrimat pentru scrib, pentru zãdãrnicia poveştii pe care o scria, posedat de diavolul modern şi necruţãtor al literaturii. Ea nu îi va aduce nici dragostea contemporanilor şi nici gloria posteritãţii, nefiind nimic altceva decât un blestem nutrit din magica şi indescifrabila putere a cuvântului, o reacţie declanşatã de verb, o zgândãrire, o incontrolabilã descãtuşare a noimelor ascunse. Ce tristã pedeapsã ne combinase, vai, existenţele, în timp ce, totuşi, ni le consumam singuri, apropiaţi dar singuri precum pietrele unui zid peste care apune lumina neiertãtoare a dupã-ameizei. Mânat de o milã atotcuprinzãtoare, în care încãpeam amândoi, am luat bãţul pentru pãduchi din mâinile femeii şi i l-am aruncat scribului în poalã, dupã ce el tocmai ştersese aceastã frazã şi mâzgãlea o alta, atât de ilizibilã, atât de încâlcitã, încât nu i-am putut înţelege decât semnele de punctuaţie. Deşi vocea mea fusese blândã şi calmã când i-am spus cã este un dar, cã ar putea sã-l foloseascã în vreun fel la construcţia ciudatelor lui castele din Spania, sunt sigur cã se speriase şi, deşi rãmãsese impasibil, un tremur subtil deformase literele pânã la a le face de nerecunoscut. Poate vãzuse mânerul însângerat al pumnalului şi se temuse, pe bunã dreptate, pentru viaţa lui, cu toate cã el ştiuse dinainte cã o sã se teamã şi fraza pe care o îndepãrta acum din memoria inertã a nisipului chiar asta şi spunea, cum s-a temut pentru cã era hotãrâtã dinainte legãtura dintre nesfârşitele drumuri pe care mã poartã slujba mea regalã şi existenţa lui de scribãlãu, de cãpuşã a graselor litere prin care sângele descrie veşnica dublã spiralã a morţii şi a puterii de dincolo de moarte. I-am explicat cã lui o sã-i fie mai uşor, chiar dacã mãgarului meu urmeazã sã-i fie mai greu. Abia atunci scribul începu sã tremure şi, scriind ultima frazã, îmi spuse cã este o diferenţã între el şi un mãgar, pentru cã oricât de mult ar suferi mãgarul, aceasta nu îl duce nici la înţelepciune şi nici la fericire, dupã cum mãgarul nu va purta niciodatã aripi. Va suferi cumplit, va putrezi de viu şi va fi sfâşiat de viu de şacali şi de şobolanii deşertului, se va usca, înainte de a muri, precum o smochinã strivitã, însã nu va cunoaşte eliberarea şi înãlţarea prin suferinţã, mântuirea şi purificarea prin durere şi sacrificiu, ci va urla cu ultimele lui puteri, înspãimântat şi stupid, scoţând aer împuţit pe nãri, iar duhoarea sa va îndepãrta insectele, va goni pãduchii cuibãriţi între urechile ferfeniţite. Apoi scribul tãcu. Îmi amintea de vulpea regelui, eliberatã, scoţând un ţipãt de spaimã la vederea pustiului nesfârşit. Am aşteptat pânã când, liniştit şi demn cum fusese la început, omul îşi aşternu ultima frazã, punând la capãtul ei un punct mare şi ferm, definitiv. L-am înjunghiat înainte de a o putea şterge cu palmele, pe care şi le-a ridicat o clipã spre cer. Aţi auzit-o undeva sau poate aţi citit-o voi înşivã, în drumurile voastre spre Spania. Nimic nu este nou sub soare, nimic nu începe şi nimic nu se sfârşeşte cu aceastã poveste. Însãşi doamna Clara, o femeie nelipsitã de la înmormântãri, nu îşi mai aduce aminte de acele momente. Sau, poate, nu vrea sã îşi mai aducã aminte. Am îmbrãţişat-o şi am împins-o uşor sub bolta întunecatã, unde sângele Profetului continua sã se scurgã printre dale.