Hector și târfa BALADA LUI ARMANDO Ştia că repetă gesturile domnului Brezoi, în faţa aceluiaşi ghişeu zăbrelit, împodobit cu o perdea de tifon murdară şi parcă umedă, jilăvită de sudoarea aşteptării, afumată şi udă - deci, jegoasă chiar, plină de nedescifrate mesaje brodate în marginea rareori atinsă de degetele cu inele de tablă, ca nişte articulaţii mecanice, ale casierei prudente, smiorcăite, difuze în penumbra încăperii, nealcătuită decât sub forma micuţei gheare invizibile, şi numai în funcţie de orarul rarefiat, anunţat gâjâit în megafoane, ca un apendice al "Mersului trenurilor pe teritoriul Republicii România, de la 21 Mai 1995, la 20 Mai 1996" şi, uneori, sub forma unui piept foarte moale, lipit, practic, de feronerie, încercând să evadeze - să zboare? să plutească doar? -, dar împiedicat de cartonul gălbui înfipt cu boldul în jerseul de lână al banalităţii acestei imagini deprimante pe care i-o oferea, din când în când, umanitatea şi, cu toate astea, numără din nou florile muşcatei, încăpăţânata vieţuitoare a priciului întunecat. Apoi ciocăni în geam. Aşa făcuse şi domnul Brezoi, clătinându-şi între degetele celeilalte mâini pălăria cu boruri largi, într-un nervos şi elegant balans peste hotarul invizibil al ţinutului unei memorii inflamate de zvonurile de tot felul privind dispariţia sa neaşteptată şi întreruperea cercetărilor. Sânii ei erau, într-adevăr, moi ca o smântână gata să curgă peste dosurile păroase ale palmelor lui, aşezate cuminţi pe marginea îngustă a ghişeului, precum ornicele lui Dali, revărsându-şi trecutul peste manşetele albe, scurgându-i-se, poate, prin mâneci spre coatele ascuţite, cum i s-ar fi putut întâmpla şi domnului Brezoi dacă materia aceea nu s-ar fi oprit atârnată gelatinos de sfârcurile asemănătoare unor solzi de nisetru, reci, puternice, dătătoare de neaşteptaţi fiori acvatici în după-amiaza slinoasă în care Armando din Administraţie a ajuns totuşi până la gară înaintea trenului aşteptat dintr-o clipă în alta să sosească, sub impulsul imperios al necesităţii unor definitive clarificări, de pe LINIA MOARTĂ. Are întârziere, spune, fără să mai asculte întrebarea, hecuba palidă şi demnă, clitemnestra avant-gardistă topită în conserva conservatoare şi poate chiar penelopa nenumăraţilor navigatori prin câmpia foşnindă ca un ocean fără ţărmuri vizibile, desigur, dar înzestrat totuşi cu portul acesta obligatoriu unde ea îşi ţese pânzeturile destrămate ale unei plictiseli virginale, domnule Armando, mă şi mir că aţi venit astăzi atât de devreme la întîlnirea cu aromele stranii, cu praful violaceu aşternut pe bagaje, cu vocile joase, greu inteligibile, încleştate în conversaţii greoaie, după perdelele argintii ale vagonului pullman, ştiţi bine, doar, cât de târziu îşi fac toate acestea apariţia dar deodată ea observă cufărul plin cu dosare, termosul şi trepiedul aparatului de fotografiat şi emite un sunet foarte scurt, şoricesc, ducându-şi palmele spre buzele zemoase şi totuşi seci, încreţite de spaimă. Aaaah, aaah!, este încă devreme şi lui îi place atât de mult ritualul acestor după-amieze în care căldura topeşte-n vitrine sicriele multicolore ale prosperităţii locale, putreziciunea urcă pe scările înguste ale clopotniţelor iar mustul iubirii înviorează zdrenţele cenuşii din hoteluri, unde bâzâie musca scurtelor, jalnicelor iniţiative erotice ale consilierilor municipali, parcă săpaţi în creta sfărâmicioasă a unor cripte ancestrale, sfinţi eligibili pipăindu-şi temători podoaba autoritară în timp ce gemetele li se aud precum cariul în grindă, rozând plictiseala râncedă a orgasmului provincial. Un bilet cu reducere, cere Armando zîmbind fericit că poate beneficia de absurdele înlesniri ale statului său profesional pentru a doua oară în aceeaşi zi, gândindu-se la istoria pe care domnul Brezoi o va scrie, bazându-se pe observaţiile vagi şi pe interjecţiile acestei femei josnice din gară, de care se simte totuşi atât de legat datorită importanţei ei locale recunoscute de rarii călători, de comis-voiajorii speriaţi care ating, odată lansaţi pe orbita comerţului liber, cercul polar cu anecdotele lor străbătute de amintirea chipului ei desfigurat de curiozitate, dar unde v-aţi gândit, domnule Armando, să plecaţi, însă mai ales de teama de a nu găsi indigoul necesar întocmirii chitanţei în două exemplare. Mă duc să controlez activitatea domnului Brezoi, spune Armando, premeditat, ştiut fiind faptul că Brezoi este persoana cea mai independentă care a împărţit vreodată pita şi slana cu Autorităţile Locale situându-se, totuşi, deasupra lor prin opera lui sobră, în întregime o descriere a suprafeţei lirice a poporului dedicat fără fasoane iubirii şi perpetuării erotismului său mediocru, prăfos, dar suficient de productiv, dacă e să luăm în consideraţie datele statistice. O pădure plină de arboret, după cum declara cîteva minute mai tîrziu un admirator al clasicismului de care avem nevoie în născocirile noastre despre trecutul fără înfăptuiri, care altfel ne paşte din întunericul generaţiilor viitoare, în timp ce Armando încă mai jubila de satisfacţie, de împlinirea neaşteptată pe care destinul său i-o scosese în cale în după-amiaza toridă, căci, iată, nu trebuia să aştepte singur şi asudat, măsurând peronul, ci avea parte de un însoţitor blajin, de un pădurar fercheş şi blând care tocmai ieşise din lăstărişul din apropiere, făcând semne prietenoase, uşor de descifrat. Îi dădu acestuia pălăria, rugându-l să-i facă vânt, să creeze răcoritori curenţi de aer, dragă Watson, dacă-mi dai voie să-ţi spun astfel, râde Armando, care-şi începe călătoria sub bune auspicii, precum eroii poveştilor pe care uneori le citeşte în penumbra biroului unde aşteaptă de luni pînă vineri să sune telefonul petenţilor blazaţi cărora le este dator cu o mulţime de explicaţii inutile, de care ei se şi feresc, se ascund , se apără stângaci ocolind subiectul, închizând cu jenă, delimitîndu-se plângăcios, căci este mai bine să te prefaci nepăsător sau nevinovat sau nesigur în aceste vremuri în care informaţia te devoră, te umileşte, te violează sub pretextul apartenenţei la lumea nouă care creşte în pântecul fleşcăit al disperării naţionale, adică asemenea justiţiarilor ce sunt însoţiţi în călătoriile lor în lumea perversă a lui Roşu Împărat de tehnicieni în măsură să arunce poduri în aer, precum James Bond, de exemplu, pădurarul fiind, de fapt, o veche cunoştinţă mereu dispusă şi mereu supusă unei încântări naive, folclorice de-a dreptul, în faţa oricărei Autorităţi, cum Armando se simte încă de dimineaţă când, trăgând după sine servieta cu documente, se întîlneşte cu Olivia-The-City-Whore, şi beneficiază pentru prima dată în această istorie de un substanţial discount. În timp ce eu... În timp ce eu, pur şi simplu, îmi imaginez toate aceste întâmplări, pentru existenţa cărora vor fi destui care să jure şi să găsească dovezi de nezdruncinat. Pentru că eu, Carol Brezoi, sunt destul de vanitos ca să declar că, în calitatea mea de Autor, îmi pot permite să desfid, de aici, de pe Linia Moartă, pe oricine ar încerca să îmi critice opera, o operă comandată de voi înşivă şi pe care poate că o voi scrie zilele acestea. Sau poate o voi considera o prostie şi o voi abandona, ca pe atâtea alte lucruri de care, azi, nici nu îmi mai aduc aminte. Aşa că, eventualilor mei detractori, le spun de la bun început să îşi vadă de treabă prin ridicolele lor birouri, să îşi bage mai adânc nasurile în hîrtii, să se ascundă pe după uşi şi să fie conştienţi că Balada Lui Armando din Administraţie a fost scrisă (sau nu) ca semn al unui profund dispreţ faţă de băgăcioşi, de cârtitori, faţă de seminţiile de nulităţi care caută nod în papură miraculosului act al creaţiei. Altfel, sunt un ins obişnuit, între două vârste, între două trenuri, între două crize, ca oricare dintre voi, superficial şi notoriu chiar prin acest lucru, nepermis în branşă şi cu atât mai inacceptabil cu cât succesul de care mă bucur este mai mare. Da, scandalizaţi-vă, exclamaţi plini de silă alleluiah, urâţi-mă din toată inima, de ce tocmai eu, de ce tocmai el, farseurul ăsta care face pe intransigentul cu noi toţi, care ne arată cu degetul, care aruncă primul piatra fără să stea prea mult pe gînduri, rânjind superior din paginile lui atît de criticabile, de îndoielnice, de intolerabile, de defetiste, de instigatoare, de pimejdioase pentru tânăra generaţie, de pătate de îndoială, de lipsite de orice speranţă, de imune la frumuseţea pe care o aşteptam de o mie de ani, pentru care am cumpărat cartea şi ne-am plătit, astfel, dreptul de a fi indignaţi (încântător autor, spune critica literară, poate unic), de a cere o pedepsă exemplară, protecţie împotriva acizilor, cătuşe, căci a trăit şi trăieşte cu mai multe femei, nu este mai bun decît voi, oh, nu, a râvnit la puritatea unui copil, exclamă o doamnă din generaţia beat, a vomat pe smoching, a adormit la concert, s-a ascuns sub pat de frica gloanţelor, răcneşte corul coloneilor de pe lângă Casa Armatei, ei, da, recunosc, m-am ascuns sub pat, am urinat eroic şi cu toate astea, doamnelor, domnilor, domnişoarelor, cavalerilor, atât de nedrept, atât de inexplicabil, ochiul meu stăluceşte viu şi reflectă chipurile voastre verzi de invidie, buhăite de teamă, roase de febra stângacei speranţe că, totuşi, cu talentul meu despre care se vorbeşte atât, voi da sens poveştii voastre zdrenţuite, mizere, inadmisibile, ilizibile, încâlcite şi neinteresante, mai ales neinteresante, răcneşte corul coloneilor pe mai multe voci, dându-mi, în cele din urmă, dreptate, cu multă ură, cu multă bărbăţie şi cu certa capacitate de a bate oricând în retragere. Dragii mei, eu, Carol Brezoi, am fost cel ales de Primar şi de Consiliu pentru a explica de ce întârzie sfîrşitul lumii, de ce suntem obligaţi cu toţii să convieţuim în decorul aproape abstract al insecurităţii generale, aici, în oraşul tubular, cum ar spune Italo Calvino, în oraşul invizibil, în oraşul desenat pe fundul farfuriei din care îşi bea supa viermuindă Moş Vreme, cel din filmele fraţilor Mihalkov. Am devenit, astfel, eu însumi o autoritate, precum funcţionarul Armando, al cărui tragic destin îmi face cu ochiul, cu sprânceana lui exemplară şi cam simplistă, desigur, dar accesibilă, metaforică şi - ah - atât de românească, deşi în oraşul de hârtie despre care vă vorbesc, cum ar spune din nou Italo Calvino, unde specificul local aminteşte de triburile migratoare, cu aripi scurte şi ascunse neglijent sub pelerinele rărite de vînturi şi de prăbuşiri năprasnice şi definitive, sunt ultima persoană care ar putea duce la bun sfârşit disperata misiune, eu fiind Cel Atras de Conceptul Staniu al Liniei Moarte, de ingineria inexplicabilă a evaziunii totale, a renunţării depline. Dar ei speră că eu voi lua în cele din urmă pe umerii mei ceea ce ei intuiesc că stă la baza turnurilor neclintite ale oraşului fără istorie dar cu gară de piatră şi cu o stradă unde se înşiră prăvălie lîngă prăvălie, aşijderea oraşului Titu sau Lehliu, cum ar afirma neglijent, leşios, coclit şi lipsit de fantezie, însuşi înspăimântător de lucidul Italo Calvino. Sigur că speranţa animă cugetele înalţilor demnitari prăbuşiţi în anonimatul tristei urbe lipsită de două mii de ani de izvoare scrise, dar persistentă ca o înfiorătoare greşeală gramaticală în atlasele geografice incomplete ale anticelor războaie care cu siguranţă că s-au purtat în altă parte, semănându-şi osemintele glorioase, în timp ce cronicarii falsificau cu evlavie şi poate chiar cu umor itinerariile elefanţilor blindaţi ai antichităţii; sigur că eu însumi nu pot folosi, dacă va fi să dau curs acestei onorabile comenzi, o altă metodă decât cea a mincinosului Herodot, a orbului Homer sau a irascibilului Borges, care au salvat de la pieire imperii prin lipsa lor de respect şi de rigoare. Şi, cu toate astea, mă întreb: de ce am fost ales tocmai eu? Desigur, este o întrebare retorică, cum spunea Armando, cu ochii la fireturile uniformei domnului pădurar, sau mai degrabă o întoarcere la inocenţă, cu nasul în fustele creţe ale guvernantei mustăcioase, acolo unde, oricât de albe ar fi pânzeturile nemţeşti, nu se poate să nu aspiri cu recunoştinţă mirosul ei liniştitor. Scârţâitul balastrului de pe taluz, totuna cu pleznetele balenelor de celuloid ale corsetului îngălbenit (şi nu încerca să-mi spui că nu te-a ispitit niciodată dorinţa de a lăsa să se reverse printre aţele strânse, tăindu-le cu lama fină a imaginaţiei, spuma aromată, valul enorm de carne afânată şi umedă, că nu ai gândit gândul sinuciderii prin înec în delirantul potop animal, printre miliardele de pori cât bobul de mazăre, cu peri fascinant mişcători ca o vegetaţie deopotrivă subacvatică şi emersă), este fâşia arată a frontierei, ţara nimănui, domnule, a acestui spasm cerebral care mă îndeamnă să îndeplinesc nobila misiune de control. Trenul vine, încetinind la macaz, şi curând voi porni eu însumi pe Linia Moartă, asemenea domnului Brezoi, purtând în minte imaginea deformată, în racursi, a acelui spaţiu în care cândva, şi o spun cu o scârbă senină, ne-am masturbat trăgându-ne de puţişoarele subţiri, transparente, asudând în spatele urechiuşelor trandafirii. Poate că, de fapt, asta şi trebuie demonstrat, că există în noi înşine pericolul sau demnitatea unui salt riscant pe pietrişul mişcător al căii ferate, că şi o persoană oficială, cum eu însumi pot fi considerat, poate comite gestul senzaţional al eliberării de teama suspectă, chiar dacă în copilărie am beneficiat de serviciile unei guvernante sau poate chiar de mai mult decât atât, atunci când marile tentaţii au început să altereze sensul maniacal şi idiot al primelor întrebări despre viaţă, îndreptându-le spre ascunzişurile biologice chicotitoare de sub danteluţele impure ale şcolăriţelor, la o mie de ani lumină de sufrageriile adâncite în pacea penumbrei arhaice a primelor şi scuzabilelor perversiuni, un salt menit să readucă în actualitate inocenţa care face istorie, care construieşte imperii, care mână spre viitor cireada idealurilor pure asemănătoare atât de mult cu inscripţiile ilizibile din locurile intimităţii noastre apoteotice. Poate că totul este acolo, la capătul drumului, speranţa şi prigoana noastră, dar la fel de bine se poate să fie doar o vorbă goală. De aceea, eu nu mă întreb, ci declar: avem nevoie de acţiune, eu simt că numai printr-un gest hotărât vom afla răspunsul, printr-un inventar sau printr-o verificare a conturilor. Am început cumpărându-mi acest bilet numai dus, pentu care am plătit un preţ de nimic dar care poate să aibă o foarte mare valoare, spune Armando, gândindu-se la celălalt discount important, de dimineaţă, când s-a întâlnit cu Olivia-The-City-Whore, obligată prin lege, ca şi căile ferate, să respecte statutul de Autoritate al persoanelor oficiale. Aceasta este povestea lui Armando din Administraţie, pentru redactarea căreia am fost desemnat în urma unor furtunoase dezbateri: o lungă călătorie pe Linia Moartă, efectuată ca urmare a autonomiei de care se bucură funcţionarii publici şi de care ei nu sunt încă pe deplin conştienţi, cum eu însumi nu sunt conştient de sensul acestei istorii, către care mă îndreaptă superficialitatea mea devenită antologică şi atât de hulită în branşă, încât aproape că mi-a asigurat o scandaloasă popularitate, mai mare decît opera mea fragmentară, întâmplătoare şi atât de contradictorie. De fapt, ca să fiu sincer până la capăt, nici nu am, cu adevărat, o operă, pentru că vă mărturisesc că n-am făcut niciodată nimic altceva decât să copii la nesfârşit, într-un mod absolut mecanic, aceeaşi unică istorioară pe care o consider inspirată şi cu care am debutat în urmă cu aproape patruzeci de ani. Ar trebui, azi, să mă ridic de la birou şi să cotrobăi printre vechile mele hârtii în căutarea colilor îngălbenite ale manuscrisului, pentru a vă putea spune cum se intitula acel prim text plin de har, poetic şi ameninţător, în măsură să deschidă o nouă cale, să adauge o viziune neaşteptată şi nobilă, să. Nu am s-o fac, nu merită, credeţi-mă, căci oricare dintre titlurile pe care le-am folosit de atunci acoperă acelaşi cod, aceeaşi formulă; aceeaşi reţetă imuabilă, precum chipurile voastre identice, care fie că au fălci tremurătoare şi roz, fie că sunt negricioase, palide, rotunde, ascuţite, blânde sau săpate în cremene, nu fac decât să învelească un craniu atât de asemănător cu toate celelalte încât nici o rudă, prieten, iubit sau iubită nu l-ar putea distinge, la urmă de tot, pe al dumitale, biet cititor, din groapa comună a oraşului fără ziduri şi fără nume în care curg toate existenţele noastre anonime, în disperata căutare a unui autor, cum ar spune italianul Italo. Şi, revenind la ideea anterioară, a autoplagiatului pepetuu, vă asigur că o fac în cunoştinţă de cauză şi deosebit de satisfăcut de faptul că efortul meu minim, în nişte vremuri în care confraţii mei încearcă atât de disperat să năpîrlească, maculând istoria literaturii cu resturile în descompunere ale măştilor de la ultimul carnaval la care au purtat sceptrul strâmb al măscăriciului, reuşeşte să umple coşul zilnic al salariaţilor jalnicului nostru panteon cu substanţa din care se hrănesc umorile lor otrăvitoare, pe când voi, iubiţii şi damnaţii mei cititori, fără care arta mea ar fi inutilă, credeţi încă o dată, în ciuda avertismentelor mele, că veţi citi curând o nouă şi minunată povestire. Ce vă ofer eu, de fapt? Acelaşi lucru pe care îl oferea Dr. Strabo, autorul de ghiduri turistice din cărţile lui Nooteboom: iluzia că lumea este nesfârşită şi că alcătuirile ei sunt unice, frumoase şi inexplicabile, că poate chiar şi pădurarul ieşit pe neaşteptate din liziera îngustă cu care se învecinează gara, pentru a-l saluta pe domnul Armando din Administraţie, cel pornit în control, după cum am mai spus, poate fi considerat un personaj al basmelor cu eroi înconjuraţi de stranii creaturi mitologice pe care necroforii culturii îi vor transforma într-o pastă comestibilă, cercetată în lung şi în lat de larvele gălbui ale memoriei colective, care au un vag aspect inelat. O altă idee, însă, ar fi aceea că eu pot vedea, odată ieşit pe peronul îngust, trecerea aburoasă şi roz prin care trenul mult aşteptat de noi toţi va intra, în toiul zilei, pe lumină, în această povestire pentru care Primăria a plătit o sumă considerabilă. Megafoanele nu anunţă acest tren, deşi femeia cu sfârcuri precum solzii de nisetru, marcând astral orele indefinitei aşteptări pe sânii ei asemănători ceasurilor moi ale lui Dali, sâni atrăgători ca o mlaştină şi acoperiţi de jerseul de lână pentru a accentua senzaţia de căldură insuportabilă, a eliberat legitimaţii de călătorie (singura explicaţie ar fi aceea că -la fel cum trădarea sau boala sau sărăcia sau moartea sau numai definitiva uitare sau lipsa de sens, de iubire, de încredere, de speranţă nu sunt întotdeauna prezente în argintul tulbure în care citesc prezicătoarele destinului nostru care preferă, mai degrabă, să comită mici erori, calcule absurde care ascund marile noastre viitoare revolte de sărmani clienţi ai condiţiei umane-, trenul nu a fost trecut în carte, rămânând să fie perceput ca un dar al Ministerului de Transporturi, ca o dulce prăjitură sau, de ce nu, ca o nesperată şansă care, până la urmă, va salva această povestire în care funcţionarii abia de îşi percep, ca pe o uşoară transpiraţie în palme, reala lor autonomie, statutul lor aparte, misterios, aproape mistic, aproape de neînţeles). Şi, odată cu mine, însuşi Armando din Administraţie va trece dintr-o lume în alta, din lumea confuză a realităţii de care fiecare se teme cu inocenţa şi sinceritatea pe care ţi le dă numai sentimentul perpetuu al degradării ireparabile a murilor între care ne cresc, zidite pe veci, neîmplinirile, ameninţând cu prăbuşirea în lumina finală, a morţii - dincolo, în lumea penumbrelor literare, discrete şi structurate armonios, ca o respiraţie mecanică prin tubul de celuloid al iluziei (nici viaţă, dar nici dispariţie, ci doar alunecarea anesteziată a spiritului prin volutele mereu aceleaşi, mereu previzibile, mereu familiare, prietenoase, ale epicului), cu mici surprize delicioase oferite de talentul Autorului, în cazul vostru, mult mai avantajos decît toate celelalte cazuri, de talentul meu bine stimulat de Primar în urma unor interminabile şi, poate, salvatoare discuţii. Happy End Am avut şi astăzi acelaşi vis, spune Armando din Administraţie. Petrecusem câteva ore de dragoste cu Olivia, logodnica mea. Deodată, o căldură neobişnuită m-a cuprins, m-a învăluit; o ameţeală pufoasă m-a făcut să simt că lunec, că mă desprind de această lume, că levitez, că sunt o particulă dintr-un fluid în mişcare (ceea ce probabil şi sunt, fără să am permanent conştiinţa acestui fapt). Înainte să adorm, m-am gândit, reflex, la modul în care mi-am împăturit pantalonii. Ştii, în adâncul nostru toţi bărbaţii ne temem să ieşim pe stradă cu hainele şifonate, în dezordine. M-am gândit şi dacă mi-am asigurat cu nasturele portofelul în buzunarul de la spate. Îţi spun toate astea ca să îţi dai seama cât de multe lucruri prozaice, dacă nu chiar vulgare, mă împiedicau în clipa aceea să dispar cu adevărat din cotidian. Ştiam că nu mă îndrept către o fabulaţie oarecare, compusă prin mecanismele specifice gândirii, la limita dintre somn şi veghe, ci că, într-adevăr, evadez în Neştiut. Îmi era frică şi eram fericit. Totul s-a petrecut într-o clipită şi cu toate astea aş putea să fac o descriere vastă, amănunţită, a procesului care mă metamorfoza. Ar fi, însă, nepotrivit, ar trebui să apelez la cuvinte noi şi să folosesc în relatarea mea, poate, numele unor savanţi. Esenţialul este să nu mă îndepărtez prea mult de ceea ce, într-adevăr, mă umplea de mirare: pentru că, de fapt, continuam să o sărut pe Olivia, ai cărei umeri de zăpadă nu mi-au dispărut nici acum din faţa ochilor. Mi-am dat seama că motivaţia trăirilor mele era legată de numele ei minunat, pe care îl murmuram încontinuu. Mă înecam în numele ei, în sonorităţile acestui nume binecuvântat, mă îmbăiam, mă lăsam ridicat şi purtat ca un pai în vârtejul său unic, aromat, plin de promisiuni. Şi, astfel, am adormit, dar nu mai eram Armando din Administraţie, ci devenisem un fel de poet în căutarea Centrului Evanescent al Senzaţiilor Divine. De aceea, în visul meu am zărit, ca prin ceaţă, roţile translucide, ticăind de zor, ale unui ceas enorm, de cristal. Pe fiecare piesă a straniului mecanism era încrustat un nume de oraş, apoi urma un nume de fluviu, erau indicate crestele unor munţi, se enumerau pruncii unor dinastii apuse, totul într-o mişcare sacadată, cu clinchet de clopoţei şi cu scrâşnet de nisip. Din când în când, ceasul se oprea , roţile vibrau gata-gata să se sfărâme, un nume putea fi citit, un an dura mai mult, dar imediat după asta mecanismul se urnea din nou, cu jerbe de scântei colorate, se transforma într-o fabuloasă instalaţie, de fapt într-o locomotivă care despica universul însoţită de muzica de fanfară a unei veşnice Duminici. Eu continuam să fac dragoste cu aleasa inimii mele în insalubrul hotel provincial, ameninţat de uitarea petenţilor, de lipsa oricărei semnificaţii a gesturilor mele publice, înecat în praf, pierzându-mi identitatea şi totuşi trăindu-mi atât de intens fericirea încât nimic nu m-ar fi putut trezi fără durere, în afara unui nou asalt, a unei noi străpungeri a frontului. Cu toate astea am rămas adeseori imobil, ca un personaj într-o fotografie, având în fundal imaginea gării (banală, unde locomotiva încetinea, pierzându-şi strălucirea, dinamismul, puritatea, părând acum mică şi întunecată, urâtă ca în realitate) în timp ce eu însumi îmi târam picioarele epuizat, purtându-mi trupul greoi în întâmpinarea maşinii cu aburi care îmi zdrobea, scrâşnind, visul, pe când diafana mea parteneră de zbor, Olivia, ţipa scuturându-mă furioasă sau, poate, speriată de ceea ce ochii mei reflectau, din adâncul acestei viziuni. Ceea ce trebuie să-ţi mărturisesc, dragă prietene, este că am zilnic visul acesta premonitoriu, ale cărui impurităţi alterează seninătatea vieţii mele simple, la ora amiezii, devenind pentru mine un adevărat drog; nu mai pot trăi fără el cum nu aş putea trăi fără apă. De îndată ce otrava mi-a fost inoculată, mă reped, aşa gol cum sunt, la lucrurile puse frumos pe scaun şi constat starea proastă a hainelor mele de care am, de obicei, atâta grijă, ca orice Autoritate Locală, şi constat că sunt murdare, azvârlite în dezordine, cu manşetele pline de ciulini, şifonate. Uneori îmi dau seama că mi s-a umblat prin acte, găsesc bancnote din ţări de care nu am auzit, permise galbene, de trecere, scrise într-o limbă pe care nu o cunosc.Toate astea mă înspăimântă cumplit, mă tulbură, îmi dezorganizează viaţa. Olivia îmi cere să plătesc hotelul, mă ameninţă că nu ne mai putem întâlni. Eu îi răspund cu aroganţă, îi atrag atenţia că trebuie să îmi arate respect şi iubire. Îi spun că într-o zi o să-mi iau lumea în cap şi îi flutur prin faţa ochilor dosarul la care lucrez. Voi pleca şi eu pe Linia Moartă, declar, adeseori, furios. Dar de ce îţi spun eu dumitale toate aceste lucruri fără importanţă, dragă Watson? Cunoşti şi tu, desigur, acest sentiment care însoţeşte plenitudinea iubirii adevărate, de când domnul Carol Brezoi, Autorul plătit de Primărie, se află în documentare. Poate că simptomele de care suferi tu sunt diferite, pentru că unii dintre noi văd alergând, ca nişte comete înflăcărate, lighioane dintr-o zoologie nepământeană sau respiră aromele aştrilor stinşi; este o chestiune de personalitate. Olivia se scufundă în grădini acvatice şi aşteaptă să simtă vibraţia sfîntă a chitului biblic, răscolind nisipurile plumburii. Nu mă întreba de unde ştiu, în dosarele noastre s-au strâns sute de declaraţii asemănătoare şi, probabil, nu greşesc prea mult când susţin că de vină este numai surescitarea extremă la care ne supune Autorul, întârziind să ne aducă la cunoştinţă rezultatul cercetărilor sale. Unii susţin că domnul Brezoi a sărit din tren, că a fugit cu banii. Că aşteptările noastre sunt prea mari, întrucât nici un Autor nu a reuşit cu adevărat să schimbe soarta personajelor confruntate cu greutăţile cotidiene şi, mai ales, nu a reuşit să alunge inexplicabilele noastre angoase, teama de neştiut sau de întuneric sau de sânii itiţi de sub dantelele uzate ale guvernantei nemţoaice atunci când, ajuns deja la maturitate, te întrebi ce rost ar putea avea toate aceste ademenitoare înfrângeri şi ai depăşit deja punctul critic, dincolo de care nu mai eşti decât un pădurar politicos, pe peronul oarecare al unei gări, şi nicidecum eroul menit să contribuie la aflarea adevărului sau la salvarea reginei sau chiar la atingerea vreunui ideal umanist, unul dintre acelea care ne însoţesc în nesfârşita noastră singurătate. Îmi pare rău că te dezamăgesc, dragă prietene al ierburilor foşnitoare, al mugurilor de pin, frate al lăstărişului, dar trenul acesta poate că nici nu există, nu există nici o altă realitate în afara frumosului tău costum cu fireturi, confecţionat de o cooperativă muribundă, din materialele rămase în stoc dinainte, mă înţelegi ce vreau să spun. De aceea e mai bine să ne facem datoria, afirmă Armando din Administraţie. Să considerăm, poate, că Primarul este un biet alienat, un prost sau un disperat oarecare care s-a lăsat înşelat cu uşurinţă. Să ne considerăm aidoma lui. Să nu avem alte mijloace de evaluare a misterelor care ne înconjoară decât controalele stricte, lunare sau chiar săptămînale, asupra lucrărilor artistice pe care le suportă contribuabilii, indiferent de implicaţiile conexe, metafizice poate, ale semnificaţiilor lor. Să punem umărul la treabă, iată ce cred eu că se cuvine să facem, zice Armando, gândindu-se încă la pulpele lungi, musculoase, ale infatigabilei Olivia-The-City-Whore. În timp ce eu ... În timp ce eu mă întreb cu seriozitate, deşi sunt foarte superficial, ce sens ar putea căpăta această povestire, dacă într-o bună zi mă voi apuca să o scriu. Vedeţi dumneavoastră, trenurile vin şi pleacă, alunecă neâncetat de-a lungul Liniei Despre Care Vă Vorbeam şi adeseori poţi zări chipuri preocupate sau chiar lampionul stins al şefului de tren, o mână înmănuşată îndreptându-se către semnalul de alarmă, ducând paharul spre buze, întorcând filele unei cărţi (sau chiar pălăria mea, clătinându-se în cui), un ziar azvârlit pe banchetă, o pipă fumegând, mânerul de argint al unei umbrele şi să începi să faci anumite legături, să tragi unele concluzii pripite. Oricine acceptă ideea că asemenea trenuri circulă noaptea, căci sunt şi lucruri la care mintea noastră nu trebuie să aibă acces, există şi taine de nedescifrat, de care depinde vibraţia stranie a sufletelor noastre în faţa măreţiei lumii. Nici o Primărie nu poate plăti preţul pentru salvarea cetăţenilor săi oarecare de angoasele lor difuze, de mahmurerile lor cleioase; pentru spaimele lor contradictorii răspund şi sunt pedepsiţi ei înşişi şi, uneori, Autorităţile alese democratic. Este ora patru şi un sfert, după-amiaza, şi trenul intră în gară, înconjurat de un abur pal, roz, prin trecerea secretă pe care o poţi pipăi şi ţi se pare insuportabil de aspră, o poţi privi şi ţi se pare o măruntă discontinuitate, aproape insesizabilă, o poţi adulmeca şi, deodată, nările îţi freamătă neliniştite, căci s-a întors guvernanta nemţoaică şi pare decisă să îţi accepte toate fanteziile. Ca de obicei, toate personajele şi-au ocupat locurile ştiute, îngrămădindu-se unele în altele pe peronul îngust. Olivia a deschis larg geamurile şi se piaptănă în văzul lumii iar megafoanele anunţă direcţia spre care, curând, va porni oraşul pe şine de fier, cum ar spune Italo Calvino, în consonanţă cu paginile galbene ale cărţii intiulate: "Mersul Trenurilor", exprimând, adică, acelaşi precar echilibru temporar către care aspiră deplasarea noastră planificată în zonele invizibile ale sufletului provincial. Deci, totul este sau pare a fi previzibil. Armando din Administraţie fotografiază locomotiva, ţopăind grotesc în jurul trepiedului. Este un ins incredibil de jerpelit, de murdar, cu hainele mototolite şi în dezordine, cu manşetele pline de ciulinii unor stepe de altădată. Poate de aceea, la urcarea în tren, i se cere legitimaţia, pe care o scoate în grabă, dintre hîrtii scrise de mână şi formulare oficiale, acoperite de ştampile ale altor state, scăpând pe jos note contabile şi bancnote cu fir argintiu, colorate strident de strălucirea soarelui aproape tropical. Pădurarul îl însoţeşte zâmbind umil, prosteşte, subaltern şi cu toate astea mult mai sincer decît ne-am putea aştepta într-o situaţie atât de încordată. Multe lucruri au rămas neclare, făcând imposibilă o relatare coerentă, în care să încapă atât lăbărţata noastră realitate, cât şi principiile estetice, armonia literară. Ce rol ar putea juca, într-o astfel de povestire, femeia care vinde bilete, sânii ei asemănatori ceasurilor moi ale lui Dali, garoafa încăpăţânată în a înflori în obscuritate (care poate că este doar o imitaţie din plastic)? La câte dintre lucrurile astea poate renunţa Autorul şi câte pot fi folosite, cîte pot fi alăturate unor profunde semnificaţii? Nu cred că voi răspunde singur acestor întrebări şi, chiar dacă există un contract semnat de mine şi de domnul Primar, un contract care, la urma-urmei, sper că va rămâne secret fără ca prin aceasta să fie alterată neobişnuita mea notorietate, nimic nu mă obligă să încalc legile creaţiei; de aceea, nu cred că voi scrie, vreodată, Balada lui Armando din Administraţie. Totuşi, vă iubesc, vă salut şi vă sfidez cu respect, de pe Linia Moartă, dragii şi nefericiţii mei cititori.