Hector și târfa Boris Karloff, octogenarul Pentru toatã lumea, el fusese Vampirul. Şi, cu toate astea, cei care l-au cunoscut pot mãrturisi oricând cã a avut un caracter minunat, de modã veche, cã nu pierdea nici un prilej pentru a-şi exersa manierele de adevãrat gentleman, deşi porecla lui te îmbia sã crezi cã ai de-a face cu un om sângeros sau mãcar turbulent sau scandalagiu. Dar, de fapt, nu era vorba decât de înfãţişarea personajului, pentru cã Vampirul era foarte urât. Din consideraţie pentru el, prietenii se fereau sã îl numeascã astfel şi îi spuneau Boris Karloff. Nu i-a fost uşor sã treacã prin viaţã cu grotescul chip dãruit de naturã! Dar de-ar fi fost numai atât... Pentru cã Boris Karloff a mai avut, pe lângã cea fizicã, şi o particularitate metafizicã: era luat întotdeauna în serios. Când se adunã în grupuri, oamenii schimbã, de obicei, impresii neutre, care nu lasã urme în conştiinţe, nu produc modificãri în existenţe. Ei vorbesc despre starea timpului (apreciind drept apocaliptice ploile din ultima vreme), despre cât este piaţa de bine sau de prost aprovizionatã. Îşi povestesc unul altuia articolele politice citite în ziare şi exprimã opinii dintre cele mai ciudate. Oamenii mai vorbesc despre afaceri, care întotdeauna merg spre un dezastru imitent, şi discutã despre viitor ca despre o perioadã scurtã şi foarte întunecatã. Însã niciodatã, dar absolut niciodatã, nu vorbesc despre ei înşişi, acesta fiind considerat un subiect stânjenitor. De aceea, este foarte greu de înţeles de ce discutã oamenii atunci când se adunã în grupuri, la cafenea, în sala de biliard. Boris Karloff avea în aceastã chestiune o pãrere personalã. El considera cã plãcerea îndelungilor convorbiri se datora nu atât nenumãratelor banalitãţi emise, cât faptului cã, mai devreme sau mai târziu, venea vorba despre tot felul de persoane care nu se aflau de faţã. Astfel, nimicindu-i cu aprecieri dure şi bine argumentate pe cei absenţi, grupul de discuţii era pus pe datã într-o luminã favorabilã, se nãştea o atmosferã efervescentã, de încântare şi bucurie, de mulţumire, de fericitã petrecere. Nenorocirea era cã, de câte ori emitea asemenea judecãţi, Boris Karloff se şi grãbea sã le exemplifice. Vorbele lui avuseserã întotdeauna consecinţe dramatice şi, în cele din urmã, prietenii Vampirului trebuirã sã constate, nu fãrã pãrere de rãu, cã rândurile li se rãresc. Câteva sinucideri furã urmate de un omor cu sadism, douã delapidãri şi de mai multe cazuri de nebunie. - Taci, taci!, îi strigau ei, de la o vreme, ori de câte ori Boris Karloff încerca sã deschidã gura. Concentreazã-te asupra jocului şi ţine-ţi fleanca, pãcãtosule, dacã nu vrei sã ţi-o umplem cu câlţi! Aşa cã Vampirul, care se apropia de venerabila vârstã de optzeci de ani, în schimbul dreptului de a-şi petrece liniştitele zile ale bãtrâneţii în compania vechilor şi plãcuţilor sãi prieteni, fu obligat la o anumitã muţenie. I se permitea, totuşi, sã-şi povesteascã unele isprãvi, mai ales dintre acelea de mult uitate. - De exemplu, un exemplu, îşi începea el povestirile. Poate vã amintiţi cã la 12 Februarie 19... guta l-a doborât pe preşedintele Companiei Petroliere. Era un bun prilej pentru o partidã de biliard, mai ales cã trebuia ales de urgenţã un nou preşedinte iar punctul nostru de vedere în aceastã chestiune avea toate şansele sã fie hotãrâtor. Seara, ne-am adunat toţi aici, în aceastã salã. Toţi vecepreşedinţii stãteau în picioare în jurul mesei cu pluş verde. Dupã ce am pãstrat un minut de reculegere în memoria ilustrului dispãrut, au început discuţiile. Luã cuvântul Ferdinand-cel-care-vorbea-frumos. Sprijinindu-se cu mâna stângã în tac, ridicând dreapta spre tavanul boltit al sãlii, el spuse: “Un conducãtor, bunãoarã un conducãtor al unei Companii Petroliere, nu trebuie sã fie cu nimic mai prejos decât dirijorul unei orchestre simfonice. Cei care aţi avut prilejul sã audiaţi un concert aţi observat, poate, cum urmãresc instrumentiştii mişcãrile elegante ale dirijorului. El şi numai el ştie cu precizie când întrã viorile, când bate toba, când se dezumflã obrajii suflãtorilor. El hotãrãşte când trebuie sã înceapã un delicat solo de oboi. El pune ordine în harababura de ţipete ale clarinetului. El singur stãpâneşte asupra tuturor sectoarelor de activitate, ca sã zic aşa, stabileşte o ordine clarã şi transformã ceea ce ar fi fost o groaznicã anarhie a sunetelor într-o mângâietoare melodie. Ca el trebuie sã fie şi conducãtorul nostru, noul preşedinte al Companiei Petroliere!” Se auzirã aplauze dar şi mârâituri, chicoteli şi chiar hohote de râs. Vecepreşedinţii începurã sã se strige între ei cu alte apelative decât cele obişnuite, spunându-şi: “Oboiule!” “Tubã!” “Mãi ţambal!” “Bãtrânul n-a fost elegant niciodatã, scrâşni cineva, dar sã-l vãd eu pe cel care nu s-a temut de laba lui de fier!” “Aşa e!”, completã cineva. “Mai multe creiere sunt mai grele decât unul singur. Sã alegem un comitet director!”, se auzi dintr-un ungher iar din altul: “Uite, cotul!” Vã imaginaţi ce gãlãgie se iscase, un adevãrat scandal! Atunci, pentru a pune lucrurile la punct, am cerut cuvântul şi i-am întrebat ce i-a apucat. Îi cunoscusem ca pe nişte oameni temperaţi, modeşti, care ştiau sã aprecieze valoarea anonimatului. “De ce vreţi sã ieşiţi în faţã?” i-am întrebat. “Oare voi nu ştiţi cã maimuţa, cu cât se caţãrã mai sus în copac, se vede mai bine?” “De ce?”, mã întrebã, fãrã rost, cineva. “Pentru cã are curul roşu, de aia!” i-am rãspuns. Se fãcuse, din nou, linişte. Cu toate astea, nu era greu sã-ţi imaginezi ce se şoptea prin colţuri: “Ãsta e şantaj!” “Aminteşte-ţi de scufundarea vasului AURORA!” “Zece mii de barili de apã chioarã...” “Falsificarea contractului de asigurare...” “Afacerea sondelor din Egipt...” Şi câte şi mai câte! Cert este cã, drept urmare, ca nou preşedinte al Companiei Petroliere a fost ales în unanimitate, deşi a încercat sã se opunã, Fred-cel-sãrac-cu-duhul. Cântãriserã foarte mult, în adoptarea acestei hotãrâri, cele douã titluri nobiliare ale lui Fred, care confereau de acum grupului nostru un oarecare prestigiu. Din pãcate, însã, nu dupã mult timp a trebuit sã alegem din nou, deoarece, curând, noul nostru preşedinte îşi luã zilele. Am aflat sã fusese bãgat pânã în gât într-o afacere cu fitile de lampã. Fitilele pe care le producea ţesãtoria lui erau cu doi milimetri mai late şi nu se potriveau lãmpilor lansate pe piaţã de Compania noastrã, în schimb erau perfecte pentru lãmpile companiei concurente. Se spune cã lucrul acesta i-ar fi adus beneficii importante. Ei bine, tocmai cu un astfel de fitil se spânzurase bietul Fred... Nici nu-şi terminã Boris Karloff scurta sa povestire, cã un bãtrânel, care întotdeauna se comportase cât se poate de decent, începu, deodatã, sã ţipe: - Mãgarule, mãgar desfrânat! Ce vrei sã spui cu asta? Ştii bine cã Fred avea o sticlãrie şi cã sticlele lui de lampã erau cele care nu se potriveau. Ţesãtoria era a mea şi nu am auzit pe nimeni pânã azi sã se plângã de fitilele mele! În culmea indignãrii, proprietarul ţesãtoriei pãrãsi sala de biliard şi, în cursul aceleiaşi seri, fu cãlcat de un camion. De atunci, lui Boris Karloff i se retrase definitiv dreptul de a mai vorbi. Conducerea cafenelei îl obligã sã semneze un angajament, conform cãruia putea sã joace biliard numai dacã tãcea din blestemata lui de gurã. Îşi pãstra, totuşi, prerogativele de membru al clubului, adicã avea dreptul sã mârâie şi sã scuipe pe jos, ceea ce îi producea voluptãţi de neimaginat. Boris Karloff nu mai vorbi, dar profita din plin de ultimele bucurii ale bãtrâneţii, aşa cã administraţia cafenelei fu nevoitã sã angajeze un om-cu-o-cârpã-de-bumbac. Acesta avea sarcina sã şteargã saliva Vampirului, împrãştiatã abundent pe mozaicul sãlii. De asemenea, au fost chemaţi meşteri care au capitonat toate uşile, ba chiar şi ferestrele, deoarece mârâitul lui se auzea departe, pânã în cartierele mãrginaşe. Cine ar fi putut bãnui atunci ce metamorfozã îl aştepta pe octogenarul Boris Karloff? Fie din cauza vârstei înaintate, fie datoritã faptului cã trebuia sã stea mai mult cu gura închisã, temutul personaj îşi pierdu caninii pe jos, cei care puteau fi asemuiţi doar colţilor unui mistreţ. Ochii lui bulbucaţi nu mai aruncarã niciodatã fulgere de mânie. Ei alunecarã în fundul capului şi devenirã ochii celui mai blajin bunic. Iar cei douãzeci şi patru de negi de pe bãrbie şi gât furã acoperiţi de o barbã albã şi mãtãsoasã. Aşa cã, încet-încet, Boris Karloff trecu în anonimat. Rareori mai atrãgea atenţia clienţilor cafenelei prin câte-o loviturã sofisticatã, elaboratã, elegantã, de modã veche. Bilele se ciocneau cu pocnete delicate, în timp ce spectatorii ovaţionau uimiţi. Într-o astfel de situaţie, ca într-o aducere aminte, Vampirul ridicã privirea cãtre cei care îl înconjurau şi nu mai recunoscu pe nimeni din numeroasa asistenţã, nici un chip care sã-l inspire, care sã-i provoace nostalgii. Prietenii lui dispãruserã de mult şi chiar cafeneaua se schimbase, devenise un local modern, fãrã stil, fãrã farmec, fãrã trecut. În seara aceea plecã mai devreme acasã, se întinse pe cuptorul cãlduţ şi, pentru cã nu mai avea ce face în lumea asta, Boris Karloff muri.