Hector și târfa Bolero Sigur cã toate astea sunt adevãrate, altfel nu am mai fi iar aici, aşteptându-i pe ceilalţi, care vor intra şi ei, sumbri, încercãnaţi, dintr-o clipã în alta. Vor mormãi câteva fraze confuze, se vor aşeza pe scaune, pe bãnci, vor umple curând încãperea cu foşnete şi mirosuri. Degete care vor bate tactul unor melodii neauzite vor aluneca prin fumul din ce în ce mai gros, prin clãbucii de fum, şi se vor lovi de pereţi şoapte neclare; se vor sparge cuvinte pe marmura întunecatã a pardoselii, printre pantofii de lac, cizme din piele de porc, sandale, papuci şi ghete ortopedice. În fine, manşetele pline de praf se vor atinge uşor, vor pâlpâi palide dantele. Unul va tuşi într-un colţ - o tuse seacã, iritantã, interminabilã -, va fi aglomeraţie, o aglomeraţie din care nu va lipsi nimeni, nici femeia care va dansa bolero şi nici Cortazar, care va spune cã din cauza organizãrii perfecte situaţia a devenit disperatã. Sã acceptãm aceastã glumã, cãci ea conţine, desigur, un sâmbure de adevãr. E timpul, deci, sã vã vorbesc despre pianul Schulze Pollmann. Acest moment nu mai poate fi amânat, el este dorit cu ardoare de fiecare dintre noi, pentru cã, aşa cum mulţi am observat deja, intimitatea noastrã prelungitã declanşeazã reacţii subtile în subconştient, consolideazã opinii comune, dirijeazã o cvasitotalã armonie. Pianul, care nu poate fi vãzut nici mãcar din primul rând, al cãrui miros rânced nu poate fi detectat de nãrile noastre perfect curate, pianul, atât de bine camuflat în întunericul îndepãrtatului arlechin, este cheia acestei istorii. Cum ar spune Cortazar, cum a şi spus, probabil, în vreunul dintre articolele lui nesemnate, apãrute prin obscure gazete de provincie în momentele în care plictiseala cãpãta statut de problemã naţionalã, existã întotdeauna un element ascuns, insesizabil, datoritã cãruia reuşim sã percepem adevãrul. Este cazul sã vã mãrturisesc cã nu l-am cunoscut pe acest domn decât din scrierile lui, nu l-am întâlnit niciodatã, şi cã mã îndoiesc chiar şi de faptul cã numele lui ar fi Cortazar. Însã fãrã el nu aş fi descoperit pianul Schultze Pollmann. Nu aş insista atât asupra propriei mele situaţii; poate cã undeva în lume, mai aproape sau mai departe, se întâmplã, s-a întâmplat sau se va întâmpla ceva similar, şi mulţi dintre dumneavoastrã ar putea depune mãrturie în acest sens, sunt zvonuri destule pe care nu le putem nesocoti, un zumzet intercontinental, un sunet de fond care întreţine neliniştile noastre. Pentru mine, Cortazar aparţine sunetului de fond, deşi uneori reuşesc sã captez câte o notã distinctã. Şi, astfel, mã apropii tot mai mult de pianul Schulze Pollmann, pe care, vã asigur, eu pot, de foarte multã vreme, sã îl aud. Din punctul ãsta de vedere, este vãditã o anume asemãnare între mine şi femeia care va dansa bolero, contorsionista cu parfum oriental sau poate suedeza distantã, severã, din vitrina unei agenţii de transporturi aeriene, sau doamna din scuar, matroana, ţãrãncuţa cu pieptul tare, rãtãcind prin mizeria luxoasã a oraşului. Aşa cum ea, la o orã care s-ar putea sã fie foarte târzie, va veni, atrasã de acordurile secrete ale unui fantastic instrument, prin lungile şi cenuşiile coridoare, o irepresibilã dorinţã mã îndeamnã sã vorbesc, sã prelungesc cât mai mult o stare oricum explozivã, dincolo de care totul devine imposibil, dincolo de care imaginaţia nu mai poate transcende şi, deci, nici realitatea nu mai se poate alcãtui. Aţi sesizat, desigur, cã nu fac decât sã expun un sistem coerent de argumente care justificã prezenţa noastrã aici, speranţa cã pânã la urmã nimeni nu va lipsi, deşi teama cã întâlnirea noastrã ar putea fi ratatã ne iritã în egalã mãsurã, pentru cã sunt destui cei care nu sesizeazã prezenţa nevãzutã a pianului Schulze Pollmann. Dar calitatea sunetului sãu neauzit mãrturiseşte un alt adevãr. De aceea, sunt sigur cã ea va veni şi mã întreb dacã nu va fi chiar femeia, femeiuşca, telefonista pe care am cunoscut-o ieri, în zori, oricum la o orã indecisã, când în spatele draperiilor din brocat vişiniu se putea bãnui o nouã veghe a oraşului, pe care îmi permit sã o descriu ca pe un fâlfâit de aripi încã adormite, ca pe un numãr oarecare de paşi ezitanţi pipãind drumurile unor abia bãnuite existenţe. Se puteau vedea şi mirosi peste tot cariatide, abur de cafea, ibrice enorme într-o lume de reşouri încinse şi ceasuri sfârâind fãrã noimã sub perne cu satinul sfâşiat de amoruri grãbite. Claxoanele sufocate de smog plescãiau prin mâzga matinalã a convenţionalelor sãruturi de care te ştergi cu un surâs vinovat. Ieşise cu ochii umflaţi de nesomn dintr-un mic bar de pe bulevard, dintr-o vizuinã, dintr-o ascunzãtoare insalubrã poate, de-acolo de unde ies aceste creaturi pe care le privim, desigur, puţin stânjeniţi, strecurându-se pe lângã ziduri, cãutând sã nu atingã cenuşiul lor moale, pãstos. O urmãrisem toatã noaptea cu insistenţã de la o masã alãturatã, încercasem sã-i transmit mesajul meu, de fapt mesajul pianului Schulze Pollmann, pentru cã pielea ei strãlucitoare emana încontinuu un fluid greu, o şoaptã, semnul unui dezechilibru îmbietor. Doamna Clara o ţinea uşor de cot cu douã degete îngãlbenite de nicotinã, pãreau puţin ameţite, puţin excitate, puţin ţicnite, sufletele lor se poticneau în dezordinea mahmurã a strãzii. - Unde ai sã te duci acum, o întrebase doamna Clara, hai, spune, unde? şi ea râsese în hohote, nici o clipã nu se gândise la asta. - Am un chef nebun sã dansez!, a rãspuns ea. - Toate astea îmi amintesc de un film despre o fatã foarte frumoasã şi foarte rea, spuse doamna Clara, o poveste pe care comisarul o descifrase deîndatã. M-am întrebat ce anume i-a provocat acelei femei o dorinţã atât de bizarã, cãci ea coincidea cu propria mea dorinţã pe care toatã noaptea am încercat sã i-o transmit. Ascultându-i ore în şir sporovãiala, pentru mine devenise evident cã nu i se întâmplase nimic în ultimele sãptãmâni sau în ultimele zile, aceleaşi comenzi şi aceleaşi fişe introduse mecanic, apeluri fãrã rãspuns şi apeluri fãrã adresã, nesfârşite banalitãţi şoptite în tainiţele surde ale uitãrii (alo bãtrâne, salut iubito), de fapt nu i se întâmplase nimic niciodatã, doar lucrase întotdeauna la centrala aceea învechitã, obligatã sã asculte o înregistrare eternã, de mult memoratã, de mult învãţatã pe dinafarã. Semaforul de la colţ însângera zidul posomorât al hotelului şi ea ar fi privit oricât jocul absurd al culorilor pe obrazul de piatrã, galbenul livid, verdele mineral, geologic, urcând parcã din adâncul de calcar al acelei construcţii ca o otravã mãcinând de secole inima piramidei şi deodatã o cuprinse o spaimã violentã, îi veni sã vomite, greaţa îi strânse stomacul într-un spasm dureros. - Doamna Clara, ţine-mã, doamna Clara, cred cã am bãut în noaptea asta cam mult! Vorbeam, deci, despre delicata, aproape insignifianta femeie de la capãtul firului, cea care, clãtinându-se pe trotuarul nesigur, alunecos, provizoriu, vãzu cum un bãrbat îi zâmbeşte lãbãrţat şi provocator, i se adreseazã chiar, îi spune ceva de dincolo de cristalul vitrinei, din bar. Tipul, tupeistul, extraordinar de familiar şi de antipatic, îi stârnea acea dorinţã ce poate fi imediat raportatã la pianul Schultze Pollmann şi abia pe urmã la masculinitatea incertã a provocãrii, chiar dacã doamna Clara o strângea deja, cu fermitate, în braţe pe telefonista care, poate, va dansa pentru dumneavoastrã, pentru noi toţi, bolero. - Doamna Clara, cum se poate una ca asta, ce fel de evadare mi-ai organizat?, spuse ea, privind cãtre mutra mea banalã şi pofticioasã. În mod surprinzãtor, doamna Clara înţelesese imediat, poate cã vãzuse şi ea jocul monoton şi stupid al luminilor colorate şi se gândise şi ea cã, nu-i aşa, nu au ajuns totuşi prea departe şi, din nou, izbucnirã amândouã în râs. Sã nu vi se parã cã insist prea mult. Aş vrea sã cred cã şoaptele din ce în ce mai accentuate, foşnetul tot mai ameninţãtor, tusea, devenitã deodatã un reper agasant, o sfidare şi în acelaşi timp un contraargument formal, obositor, un semnal de alarmã declanşat fãrã noimã în spaţiul acestui miraj în care cu toţii, desigur, sperãm, sunt aceleaşi de la început, de la începuturi, şi aceleaşi de ieri, şi numai participarea mea prea intimã în fluxul unei întâmplãri aparţinând deja nici unei memorii - deşi atât de padoxal, pentru cã eu o încredinţez chiar acum memoriei dumneavoastrã -, şi aşteptarea, care face şi ea parte din scenariu, din singurul scenariu posibil, îndreptãţesc dilataţia fãrã margini a sunetelor care definesc aceastã noapte în care cred cã, totuşi, se va dansa. Dar dacã mã înşel, dacã lucrurile vor lua o cu totul altã întorsãturã, nebãnuitã acum, sã ne amintim cât mai fidel cuvintele lui Cortazar din articolul despre degradarea idealului, pentru a fi în continuare încredinţaţi cã timpul nu spulberã, ci zideşte, transportându-şi neîncetat aluviunile, ca un fluviu, spre un alt univers, îndepãrtat dar din ce în ce mai coerent. “Cavalerul - spunea Cortazar - va înnobila meschinele avataruri ale existenţei sale cu titluri şi blazoane ale rãului etern, sublimând josnicia diurnã, anexându-i virtuţi de pugatoriu, tocmai pentru a-şi înãlţa propria zbatere din cotidianul maculant şi frivol spre limpezimile celeste ale ficţiunii, acesta fiind singurul sens admisibil al virtuţii umane. Construindu-şi, astfel, un ideal, el devine personaj, creaţie divinã şi re-creaţie, el animã duhul ambiguu al farsei existenţiale cu un parfum auctorial.” Umerii doamnei Clara, înveliţi într-un şal uşor, descriau mici volute calde, acopereau pe jumãtate chipul meu din vitrina acelui bar sau îl ascundeau complet în spatele unei revãrsãri de simpatie şi autosimpatie gâlgâitoare, interzicându-mi mimica sugestivã prin care încercam sã vorbesc despre pianul Schultze Pollmann, îndepãrtându-mã, amânându-mã cel puţin - how much is that doggie in the window? -, cu toate cã insistenţa mea le incomoda evident, le ţinea pe loc, le tulbura, se insinua între ele ca o neaşteptatã, poate necesarã promisiune. - Doamna Clara, draga mea, iubita mea, râse prosteşte femeia care va dansa bolero, prelungind greaţa şi nu fiorul vremelnicei relaxãri ce o încercase, nu crezi cã ar trebui sã amânãm deznodãmântul acestei fade, acestei insipide istorii? Sã ne oprim o clipã, sã ne prefacem cã ne oprim o clipã, poate pentru a bea o cafea... - Ba da, spuse femeia mai în vârstã (între douã vârste, de fapt, sau fãrã vârstã, chestiune asupra cãreia ar fi bine sã nu insist), devenindu-mi complice. Este prea devreme sau într-adevãr prea târziu ca sã fugim din colţişorul nostru cald, din cuib, din locul ãsta tocmai bun pentru douã femei singure şi independente, pentru douã femei lipsite de prejudecãţi - spuse ea -, pentru douã ingenue bovarice şi pentru douã caste orfeline. - Pentru douã femei foarte frumoase şi foarte rele şi pentru douã caste orfeline, adãugã tânãra care, în cele din urmã, s-ar putea sã danseze bolero. Se clãtinarã în faţa uşii de sticlã, trecurã prin apele ei tulburi ca doi uriaşi peşti argintii ameninţând plevuşca mãruntã din bãltoacã, dezvãluindu-şi strãlucitoarea grandoare, imperialul destin, când cerul de zgurã avorta nefiresc dimineaţa, cu o tristeţe inexorabilã, ca pe o zdreamţã însângeratã. Nu pot sã ştiu dacã ea a auzit în clipa aceea acordurile pianului Schultze Pollmann sau, pur şi simplu, s-a speriat de mucozitãţile fetide, ce imediat începurã sã se zvinte, ale dimineţii, sau se cutremurase de amintirea unui glas cunoscut, glasul unei abstracte şi cronice disperãri insinuat zilnic prin cãştile de ebonitã, un glas fãrã nume, prelins monoton prin sârma de cupru racordatã la instalaţia complicatã a universului. Dacã aş şti, aş putea releva fiecãruia imensul gol disimulat în spatele panoului cu mufe şi cifre, unde fişele subţiate de îndelunga utilizare îşi cautã singure locul în partiturã, în necurmata simfonie, pentru cã spaţiul acela poate cu uşurinţã ascunde silueta neagrã, greoaie, pachidermicã, a pianului Schultze Pollmann. - Spune-i sã tacã, doamna Clara, şopti ea într-un târziu, nu vede cã nu rãspunde nimeni, nu vede cã sunã mereu ocupat? - Ce se întâmplã cu prietena ta, se simte rãu?, am întrebat eu amabil, prefãcându-mã neştiutor şi surprins. Apoi am plecat dupã cafele şi tot ce mai trebuia, am plecat sã trag draperiile, pentru a nu o lãsa sã se ridice şi sã zboare, cu doamna Clara şi cu celelalte pãsãri mahmure şi ţicnite ale dimineţii, sus de tot, pe deasupra firelor de cupru prin care susurã zvonul unei nesãbuite utopii. La urma-urmei, gândeam, firele astea se terminã brusc în aer. Într-un târziu, mã interpelã, uşor nazalizat, profesional, cu nervozitatea care animã, de obicei, misterul abstract al centralelor telefonice: - Cine eşti dumneata, domnule? Mã oprisem în dreptul mesei, ţinând în palme douã ceşti uriaşe în care cafeaua urca tot mai mult, clocotind ca pe douã plite fierbinţi - ceşti de tablã, gamele - şi doamna Clara se temu de ce ar fi putut sã se întâmple, aşa cum noi înşine, deşi totul este atât de bine organizat, nu putem sã nu luãm în considerare şi alternativa mai puţin optimistã. Privea fascinatã spuma, caimacul care creştea imperturbabil, apropiindu-se de buzele coclite ale recipientelor, de marginea fatalã, fu gata sã se repeadã la mine şi sã mã zgâlţâie furioasã, sã mã loveascã peste mâinile întinse cãtre ea într-un fel de implorare neghioabã, dar, de fapt, o pãrãsiserã puterile, privea cum aşezam ceştile chiar în faţa ei fãrã ca, deocamdatã, sã se reverse mãcar o singurã picãturã (o scamatorie pe care nu o mai vãzuse, un numãr de magie neobişnuit şi atât de primejdios). - Îl recunosc, murmurã, într-un sfârşit, doamna Clara. Am mai bãut cândva o cafea la fel ca asta, o cafea al cãrei gust îngrozitor, de detritus, mã ţine de atunci treazã, la fel ca în noaptea aceea în care, dupã ce au adormit toţi, am ascultat pânã în zori sifleea ofiţerului de cart. Râdea mereu, dar istoriile sale erau adevãrate, chiar dacã nimãnui nu îi convenea sã recunoascã. În larg se zbat fãrã cârmã corãbii pustii, atâta spunea şi îşi privea ceasul cu capac de argint; era felul sãu de a atrage atenţia acelor domni delicaţi, cu capete albãstrii plutind pe deasupra zâmbetelor fals îngrijorate, capete chiluge şi fantaste, strãvezii ca nişte baloane în ziua de unu mai, cã trecea peste noi, ireversibil, ultimul anotimp al sinceritãţii. Toate astea, desigur, sunt adevãrate. Cortazar spunea cã lucrurile adevãrate au calitatea rarã de a ne face sã credem cã lumea ne oferã un milion de deschideri neaşteptate, ne solidarizeazã în dorinţa adeseori nemãrturisitã de a fi mereu în preajma miracolului. Cum, vom întreba neliniştiţi, se danseazã din nou bolero? Dar pentru asta este neapãratã nevoie de un pian cu coadã, conchidea Cortazar într-unul dintre nenumãratele sale articole nesemnate dar care poartã amprenta inconfundabilã a generozitãţii şi iubirii, a spaimei şi disperãrii, a declinului şi mãreţiei contemporanului nostru. De aceea, acum ca şi ieri, ca întotdeauna, în întunecatul arlechin, nemişcat, pianul Schultze Pollmann ne înnobileazã. Nimãnui nu-i va pãsa dacã femeia care se apropie este dansatoarea cu parfum oriental sau suedeza distantã, severã, din vitrina unei agenţii de transporturi aeriene, sau doamna din scuar, matroana, sau ţãrãncuţa cu pieptul tare sau sãrmana telefonistã pe care am întâlnit-o ieri într-un bar, ci toţi vor fi surprinşi de sunetul cristalin al pianului deloc dezacordat: un sunet celest, venit din depãrtãri inimaginabile, şi care fusese de fapt tot timpul prezent dar foşnetul neîncetat, şoaptele, cuvintele cãzute pe marmura pardoselii, printre pantofi de lac, cizme din piele de porc, sandale, papuci, ghete ortopedice, şi apoi tusea, iritantã, interminabilã, a celui care mã întreb dacã nu este chiar Cortazar, ale cãrui minunate eseuri despre tuse le-am recitit cu încântare nu de mult, au fãcut sã se consume zadarnic uvertura unei nopţi în fond oarecare şi, în acelaşi timp, încãrcatã de inefabilul marilor premoniţii ratate în care cu atâta disperare sperãm. Dar vã vorbeam despre întâlnirea mea recentã cu o sãrmanã telefonistã, despre culorile unui semafor care arunca pe cer semnale de avertizare, prevestind despãrţiri şi lungi cãlãtorii şi aventuri vijelioase sau poate numai despãrţiri, pentru cã era greu de distins dacã începea sau se sfârşea ceva în acele clipe. Ochii femeii, rotunzi, se fixaserã pe cafeaua care dãdea afarã din ceşti, revãrsându-se peste buzele lor coclite, invadând suprafaţa mãsuţei, atingând degetele mele albe, schimbând desenul delicat al feţei de masã, care închipuise pânã atunci fluturi şi flori, într-un deşert dezolant, într-o câmpie crãpatã de arşiţa copleşitoare. Mi-am spus cã, la urma-urmei, sunt şi numere de magie care nu reuşesc niciodatã, cã m-am temut degeaba, telefonistele nu pot trece dincolo, prin vitrina de cristal, nu se pot desprinde şi nu pot pluti peste firele de cupru subţiri, zumzãitoare. M-am gândit la tusea seacã, iritantã, a lui Cortazar, la distanţa enormã pe care sunetul trebuie sã o strãbatã în cãutarea unor urechiuşe roz, care sã-l transforme în susurul unor nesãbuite utopii. Apoi am comandat alte cafele. Ne-am despãrţit promiţându-ne cã ne vom revedea şi ele au plecat la serviciu sau la cumpãrãturi, fredonând obsedantul ritm spaniol. Bolero.