Hector și târfa Îngerul în gară - Vino cu mine! Numai tu! Şi nu uita sã-ţi iei ciobul... Cei doi copii se strecurarã, printre coteţele cu pãsãri şi stivele de lemne, pânã în dreptul magaziei. - Lasã-mã sã o chem şi pe soru-mea, sã se uite numai o singurã datã. Pe urmã, o sã plece..., se rugã cel mai mic. Era îmbrãcat, direct pe piele, cu o hainã peticitã şi mototolitã, destul de lungã ca sã îi acopere pantalonii scurţi pânã la genunchi. Celãlalt bãiat, cel cu tricoul de marinar, îl privi încruntat şi câteva clipe pãru cã se gândeşte cu încordare. - Nu se poate, o fatã nu rezistã sã vadã aşa ceva... - Atunci, o sã mã spunã, se resemnã cel dintâi. E tare pârâcioasã. (De sus, din cer, din carlinga avionului, se vedea ca în palmã linia feratã şerpuind printre dealurile verzi, uneori albãstrii sau roşii, alteori metalizate, argintii. Trenul abia se mişca, ridicând nori de fum, trecând peste poduri sau prin tunele de jucãrie. Atunci, şuiera. Un abur alb se risipea printre arborii nemişcaţi, în timp ce trenul aluneca, eteric, prin lume. Era gros cât un deget şi destul de urât şi pãrea o fiinţã obositã, apaticã, îndepãrtându-se încolo, fãrã noimã. Cel de sus, dintre nori, se gândi sã sperie acea arãtare caraghioasã, sã o facã sã se mişte mai repede - unde? încotro? - şi coborî într-un picaj scurt, dupã care redresã aparatul, uitã de tren, se gândi la altceva, poate...) Fata, parcã fãrã sã-i pese de cei doi puşti, se fãcea cã priveşte tabla îngãlbenitã de vreme, purtând inscripţia: GARA COSMEŞTI, dar, deodatã, se întoarse şi îi ameninţã de la distanţã cu pumnul mic, trandafiriu. - N-o sã se ia dupã noi? întrebã, îngrijorat, bãiatul cu tricoul de marinar. - Nu îndrãzneşte ea, cã ştie ce-o aşteaptã, rãspunse, sigur pe el, celãlalt, şi îi arãtã, la rândul sãu, fetei pumnul, lovindu-se uşor, demonstrativ, de câteva ori sub bãrbie. Departe, se auzeau motoarele unui avion şi fata, uitând pentru o clipã de bãieţi, îşi puse mâna ştreaşinã deasupra ochilor şi se întoarse în direcţia din care venea zgomotul. - Ascunde-te, fã, îi strigã cel cu haina, ascunde-te, cã te bombardeazã americanii! Dar zgomotul scãzu şi nu se mai auzi deloc, fãrã ca avionul sã treacã pe deasupra lor. - A fost un Messer, zise tricoul. - Lasã-mi şi mie o bucatã de ciob, strigã fata, cã altfel te spun mamei... Şi ştii tu ce pãţeşti, ştii tu bine, scânci ea. - Ţi-am spus, e a dracului de pârâcioasã, mormãi bãiatul, e ceva de speriat... Dar ai dreptate, proasta asta e prea micã şi nu poate în nici un caz sã reziste! O spusese cu nãduf şi speranţã, privind cu coada ochiului cãtre camaradul lui, şi scuipase printre dinţi cu obidã şi se încruntase, dar bãiatul cu tricoul de marinar spuse cã trebuie sã meargã amândoi dincolo de linii, pânã la cazematã. - De acolo se vede cel mai bine, şopti el. Ciobul era destul de mare, prãfuit, murdar de gãinaţ şi de vopsea şi avea o formã neregulatã care nu sugera nimic, sau poate cã semãna cu unul dintre norii informi care înghiţiserã, pe cerul îndepãrtat, avionul. Bãiatul se lãsã pe vine şi lovi ciobul cu o piatrã. Acum avea mai mulţi nori verzui şi o tãieturã în podul palmei, din care creştea repede o picãturã rubinie de sânge. Îşi supse rana, apoi strigã cu vocea îngroşatã: - Sã-l cauţi lângã mãrãcini!... Dar cascã bine ochii, dacã vrei sã-l gãseşti! Apoi adãugã, înciudat şi, nu se ştie de ce, foarte încet: Proasto, proasto, proasto!... Cei doi o luarã la fugã printre linii, împiedicându-se de traverse şi de pietrele mari, colţuroase. (De sus, din cer, pãrea cã douã gâze îşi scuturã elitrele peste singurãtatea sterilã a unei scrieri indescifrabile. Lui îi venea sã facã tot felul de acrobaţii, sã încerce sã le atragã atenţia, hei, prieteni, ce mãrunte par toate de aici, dar altceva, mereu altceva plutea înainte, chemându-l peste umerii de cicoare ai vãzduhului.) Ajunşi în partea cealaltã, speriarã câteva vrãbii de prin tufele dese, apoi, urmãrind linia şerpuitã a unei cãrãri, se îndreptarã spre o îngrãmãdire de plãci de beton cu armãtura contorsionatã, tremurând morganatic în reverberaţiile soarelui de varã. Se strecurarã cu greu printr-o deschizãturã şi, deodatã, ierburile foşnirã undeva deasupra lor, de parcã ar fi trecut printre ele o teribilã fiarã. Singurã şi departe, fata începu sã plângã încetişor. (Toate astea nu puteau fi zãrite din cer, nu puteau fi simţite; totuşi, lui i se pãrea, de acolo, de sus, cã le percepe emoţia, cã se strecoarã împreunã cu ei, cã participã la o incredibilã aventurã şi poate cã de aceea avionul luneca într-un fâşâit ca de hârtie sfâşiatã, într-o ciudatã nelinişte, de parcã ar fi zburat acum cu o vitezã inimaginabilã.) Înãuntru era umezealã şi o rãcoare plãcutã le mângâia frunţile, pe care pãrul se lipise în şuviţe. Ţineau în mâini câte un muc de lumânare şi se priveau peste flãcãrile drepte, albi şi cuminţi. - Trebuie sã le afumãm, zise bãiatul cu tricoul de marinar, pentru cã altfel nu se vede nimic. Aşa cã afumarã cioburile bine. - Simţi? întrebã bãiatul cu haina peticitã. Vine trenul! Parcã vine de dedesupt, nu-i aşa? Şi atunci, întunecând interiorul cazematei, apãru în deschizãtura îngustã capul blond al fetei. - Ce faceţi voi aici? întrebã ea. - Nu facem nimic, nu ţi-am zis sã nu vii? Ai sã mãnânci paparã! - Ba ai sã mãnâci tu, când te-oi spune mamei cã m-ai lãsat singurã! - Mai tãceţi din gurã, vine trenul! Hai şi tu, lasã, o sã ne jucãm împreunã, spuse bãiatul cu tricoul de marinar. Fata se ghemui între cei doi. O locomotivã, urmatã de trei vagoane, oprea, pufãind din greu, în faţa peronului. Aburul gros acoperi un timp orice imagine. Dupã ce se mai risipi, copiii puturã sã vadã câţiva bãrbaţi îmbrãcaţi asemãnãtor, cu şepci şi salopete, purtând genţi mari din muşama neagrã, coborând din tren pe partea opusã clãdirii roşii a gãrii. Toţi o luarã pe drumul care ducea spre un sat din apropiere. Mergeau în şir indian şi, din cauza bãlãriilor, nu se vedeau decât pânã la brâu. Cu degetele înnegrite de funingine, bãieţii duserã cioburile în faţa ochilor. Al patrulea era îngerul. Aripile îi atârnau, moi, pe spate. Prin sticla afumatã, pletele lui pãreau cã aruncã scântei. Dar lucrul cu adevãrat uimitor era cercelul cu diamant din lobul urechii. - La ce vã uitaţi voi? Daţi-mi şi mie voie sã mã uit, spuse fata. - Uitã-te, dar numai puţin, spuse bãiatul cu tricoul de marinar. Altfel, orbeşti!... - E nenea Petcu, spuse fata, care îşi murdãrise şi ea degetele de funingine. Ce frumos e!.. - Ştiam eu cã eşti proastã! Nu vezi?... E un înger adevãrat! Apoi, se auzirã din nou motoarele avionului. Copiii încercarã sã deşluşeascã punctul lui mişcãtor dar zgomotul încetã curând, fãrã ca pasãrea de oţel sã întunece ţigla roşie a gãrii. (Din cer, gara, trenul, oamenii şi chiar şi îngerul nu pãreau decât nişte semne mici, încâlcite, atât de asemãnãtoare şi totuşi fãrã sens! Cel de sus ar fi putut sã coboare periculos, în picaj, sau sã facã un salt uluitor, care sã-i surprindã, cãci în dupã-amiaza aceea se simţea atât de aproape de ei, dar ceva greu de descifrat, ceva imposibil de înţeles îl mâna înainte, mai departe, peste umerii unor nori de cicoare.)