Hector și târfa Căpitane, iartă-mă că l-am mâncat pe Henderson Întâmplarea asta s-a petrecut undeva în Spaţiu, unde liniştea este absolutã şi unde rareori se întâmplã ceva. De aceea, este cu atât mai ciudat cã ea a devenit o istorie pe care azi poate oricine sã o cunoascã. Jos, în oraşe, în pãduri, pe mãri sau în adâncurile lor, pe întinsele stepe, totul este posibil. Totul este posibil la Cape Canaveral şi aproape nimic nu devine poveste. Pe 7th Street, în oraşul Chicago, totul este posibil şi cu atât mai mult în cartierul portorican, unde James, fratele meu care are şapte tatuaje pe braţul stâng, se joacã senin cu propria lui murdãrie. Nimeni nu face o poveste din asta, acolo jos. Pentru cã un milion de tipi, dintre care James cunoaşte o grãmadã, privesc spre stelele de unde aşteaptã un semn: sunt psihopaţii care îşi rod creioanele Mountain & Yard. Eu îl vãd uneori pe James, de sus, din navetã. Din liniştea aceasta pe care monitoarele o înregistreazã sub forma unor dungi întunecate, orizontale. Eu plutesc mai departe, continui sã zbor. Mã lovesc uşor de conducte, de manete, de cadranele colorate. Camera de luat vederi urmãreşte semnalul meu specific, pentru cã semnalul meu specific face parte dintr-un program. Este vorba despre frica mea specificã. Despre ruşinea mea. Despre greaţa mea personalã (dar asta, deja, e o altã poveste). Alunec, glisez, deschid aripile printre resturile care de jos nu se vãd, printre obiectele diverse a cãror prezenţã neaşteptatã nu-şi aflã, de fapt, locul aici. (Descrierea lor, pe care ar trebui, totuşi, sã o evit, pentru a pãstra un ritm alert acestei istorii, nu este neapãrat necesarã. Ea este destinatã psihologilor, analizelor sterile, fetelor bãtrâne şi unui numãr impresionant de fraieri, însã pentru voi este facultativã.) Aceste obiecte nu au întotdeauna un relief concret, materialitatea lor este îndoielnicã, dar ele dau densitatea fluxului care mã susţine între pereţii despãrţitori. Oricum, e bine sã ştiţi: fluidul prin care mã deplasez nu este un simplu amestec de azot şi oxigen, atâta timp cât cuprinde şi cravata mea din liceu, cu însemnele clubului Altamira. Îmi aminteşte de profesorul de chimie, un ins suspect pe nume Davidson. Obişnuia sã-şi şteargã de pamblica ei latã degetele negricioase cu miros de amoniac. Apoi, se poate vorbi şi despre fotografia de pe vremuri, în care colegii mei din echipa de baseball surâd, cu pantalonii lãsaţi pe vine, la sfârşitul unui campionat. Greu de crezut cã este un amestec atât de banal, nu-i aşa? Hello James, îi fac semn cu mâna fratelui meu cufundat în contemplarea pastei moi, lipicioase, a propriei sale murdãrii. Hello James, mai ţii minte colivia cu prepeliţe? Iat-o, alãturi de proteza pe care o foloseam ca sã mã transform în vampir. Ah, de câte ori te-am fãcut sã urli de teamã, de câte ori, James, te-am dezamãgit! Da, ştiu cã ai cãutat cu disperare colecţia ta de benzi desenate: Skipper, naufragiatul galactic. Este aici, mã susţine, mã ajutã sã zbor. Spune-i şi mamei cã am zãrit adineauri colierul ei de coral. E-n siguranţã, James, toate-s la mine, nu mai trebuie sã scotociţi în rigolele singurãtãţii voastre. Îmi amintesc cã i-l dãruise unul dintre unchii care ne vizitau câte o singurã datã şi pe care îi chema, invariabil, Sam. Fãcea vreo doi dolari, colierul. Dispariţia lui a fost pusã pe seama crizelor mele de gelozie care se repetã şi astãzi. Dacã aş vrea, mi-ar fi mult mai uşor acum sã îl rup şi sã îl fac sã disparã la mii de kilometri de cartierul portorican, unde cureaua din piele de şarpe a niciunui Sam nu mã mai poate atinge. Dar ce aţi crede atunci voi despre mine? (Desigur, eu nu transmit decât un semnal general, un zâmbet pe monitoare, o voce alteratã de distanţã, mestecând cuvinte stângace, destinate milioanelor de urechi de fete bãtrâne.) Şi aş mai putea, oare, sã plutesc, asemenea unui condor, peste piscuri şi trecãtori, dacã nu mi-ar foşni atât de aproape amintirea frunzelor aspre de Cupidus sali pe care te-am sfãtuit sã ţi le freci de frunte cât mai temeinic, pânã la sânge, dacã vrei sã vezi omul din întuneric sau vietãţile sacre ascunse-n noroi? Eu însumi, aici sus, mã mai frec uneori, deşi nu atât de temeinic ca tine, ci numai pânã când începe sã-mi strãluceascã iar pielea cenuşie, pânã când reînvie freamãtul cartierului portorican, sub forma unor turbioane rebele în amestecul de azot şi oxigen. Altfel, totul rãmâne curat şi aseptic, plumburiu, rece şi mat, în liniştea ciudatã de care vorbeam şi care produce dungi întunecate pe monitoare. Hello James, hello Evangeline, hello Sam. Eu cred, de fapt, cã nici nu vã pasã în ce mãsurã zborul meu depinde de aceste obiecte al cãror loc este în dulapuri şi debarale (ascunse în ziduri, pe coridoarele nesfârşite, acolo unde totul este posibil dar nimic nu devine poveste). În oraşul Chicago, de pildã, unde totul pare normal şi de unde un milion de psihopaţi privesc cãtre stele şi îşi rod creioanele Mountain & Yard. Din spaţiul îndepãrtat şi subtil, îi salut triumfãtor. (Deci, adio psihologi, fete bãtrâne şi fraieri! Aveţi acum din plin tot ce v-aţi dorit, tot ce credeţi voi cã vã trebuie. Decât cã - atenţie! - analizele voastre sterile nu vor fi niciodatã acceptate de adevãraţii experţi în întâmplãri spaţiale, de oameni cum este fratele meu James, de exemplu, care are şapte tatuaje pe braţul stâng şi care departe, jos, se joacã senin cu propria lui murdãrie.) Şi, aşa cum vã spuneam, în momentul în care naveta ajunge deasupra Mãrii Sargaselor, transmisiunile radio, din motive necunoscute, se întrerup. În acele clipe se pune problema supremã, a singurãtãţii astrale. Ce dracu’ fac perverşii ãia acolo?, vã întrebaţi, când se întunecã ecranele şi radioul transmite un ţiuit perpetuu sau un ţipãt surd, rãguşit. Vã temeţi pentru noi, vã rugaţi lui Dumnezeu sã ne apere. Toatã aparatura îşi dã, sfârşitã, ultima suflare de miliarde de biţi. Psihologii spun cã trãim secunde dramatice. Însuşi Bill, din biroul lui, se pregãteşte sã ne adreseze un mesaj de îmbãrbãtare, se roagã pentru noi, îşi aranjeazã reverul; arãt destul de bine?, o întreabã el pe secretara neagrã pe care a descoperit-o tocmai în Ohio. Mai trece doar puţin timp şi, dintr-o datã, reapar chipurile noastre care vã sunt atât de familiare (totuşi, ceva vi se pare schimbat). Difuzorul tuşeşte, totul este în regulã, fraţilor, cornurile-s proaspete şi cafelele încã nu s-au rãcit, dar nu-i aşa cã vi se pare ceva schimbat? În liniştea de sus, naveta a suvolat Marea Sargaselor. Casetofonul de pe masa din bucãtãrie a derulat în întegime înregistrarea cu ZZ Top sunt o pernã de ace, sunt doar o pernã de ace. Înţeapã-mã oriunde vrei, aici şi aici, cãci pentru tine azi sunt fericit. Ofiţerul trei spune s-a terminat, cãpitane, şi tu continui sã crezi cã sunt o pernã de ace; Bill spune m-am rugat pentru voi şi Dumezeu ne-a ajutat. Ocroteşte, Doamne, aceastã binecuvântatã naţiune. Şi sus, în Spaţiul subtil, Henderson se transformã într-o pernã de ace şi, apoi, într-o orbitoare luminã, pe care fraierii şi psihopaţii o zãresc doar o clipã şi o ignorã pe datã, cãscându-şi mai departe ochii goi, inflamaţi. Iatã o adevãratã istorie petrecutã în Spaţiu. Liniştea este aici, ea însãşi, poveste. Transmisiunile s-au întrerupt şi, dedesubt, departe, foşneşte pentru oameni, nesfârşitã, Marea Sargaselor. Ne mişcãm lent, cineva întreabã care este cea mai cunoscutã bãuturã din America (este Coca-Cola, rãspunde întregul echipaj) şi cadranele se sting, în jurul nostru totul devine translucid şi moale, naveta capãtã consistenţa jeleului de cãpşune, al cãrui miros, deodatã, ne invadeazã nãrile. Îl zãresc pe fratele meu, James, i se vãd cele şapte tatuaje de pe braţul stâng, cãci are mânecile suflecate pânã la umeri. La Chicago, el se joacã senin în Cadillacul unchiului Sam. Monitoarele pâlpâie strãvezii şi ofiţerul trei se apropie de mine plutind prin amestecul de azot şi oxigen dar care miroase, cum vã spuneam, la fel ca praful de pe 7th Street, a jeleu de cãpşune, şi, atingându-mi cercelul cu diamant, îmi spune cãpitane, iartã-mã cã l-am mâncat pe Henderson. Ochii lui opaci nu pot fixa nici un obiect, reflexele îi sunt din ce în ce mai slabe şi o culoare ciudatã îi urcã în obraz, fiind, desigur, doar o pâlpâire a Mãrii Sargaselor, de jos, pe suprafaţa cãreia se poate întâmpla orice, cu condiţia sã nu devinã poveste, şi de unde oricãrui observator atent naveta noastrã îi va pãrea o pernã de ace. Sunt vorbe, numai vorbe, absorbite pe datã de liniştea flãmândã a Spaţiului, în timp ce zborul nostru are ritmul înregistrãrii cu ZZ Top. Vrei sã ştii de unde vin dar nu îţi pot rãspunde, nu îmi aduc aminte, spune el şi nu este exclus ca replica lui sã nu intereseze pe nimeni. (La urma-urmei, aceste cuvinte pot fi înlocuite cu altele, ticluite de voi înşivã; doar nu vã roadeţi chiar degeaba creioanele Mountain & Yard.) Sãptãmâna trecutã uitasem pânã şi numele soţiei mele Mildred, cãpitane. Ofiţerul acesta este un strãin, îl descopãr deodatã ca fiind foarte schimbat, umbra lui absoarbe umezeala nesãnãtoasã din nesfârşitele coridoare ale oraşului Chicago, dar acest fenomen nu este vizibil pe ecranele monitoarelor. Nu sunt vizibile nici semnele pe care i le fac fratelui meu James, ele se adreseazã fantasticei sale percepţii extrasenzoriale. Hello, strigã el, cu glas surd, de sub capacul de fum al cartierului portorican, iar eu decid, pentru cã aşa se cuvine, urmãtoarea secvenţã a zborului nostru, care prin telescoape se vede ca o trecere de lumini peste apa Mãrii Sargaselor. Lãsaţi jeleul de cãpşune şi apucaţi-vã de treabã, le spun savanţilor cu bãrbi împletite, aşezate frumos pe umãrul stâng, astfel încât sã fie vizibil drapelul cu stele şi dungi. Oamenii ãştia sunt grozav de disciplinaţi, trusele lor sunt grozav de folositoare, iar ei plutesc lent, având grijã sã nu-şi lase la vedere ciorapii scandaloşi pe sub manşetele cu elastic, etanşe, care le poartã înscrise numele şi gradul universitar. Bine, spune ofiţerul trei, dar ce crezi cã poate ieşi la ivealã? Solzi, plasmã, membrane, fragmente de os, spermã, rezultatul derizoriu al ciopârţirii mele ştiinţifice, tramsformarea mea într-un morman de probe biologice, descompuse în elemente, ce pot spune toate astea despre dragostea mea, despre marea mea bucurie? Nu e nevoie decât sã-mi urmãriţi cu atenţie vibraţia cozii ca sã-mi înţelegeţi emoţia profundã, ca sã vã daţi seama cã fotografiile, radiografiile şi înregistrãrile spectrului meu bioenergetic sunt doar aiureli, rahat şi rutinã. Presiunea intracranianã? Birocraţie, cãpitane, nimic concludent. Compoziţia unui strop de salivã aspirat de pe limba mea violacee (într-adevãr, ofiţerul trei este foarte schimbat) întipãreşte acum, pe chipul unuia dintre operatori, o expresie concentratã, dar cu ce se va alege el însuşi din experienţa asta covârşitoare? Nu înţelegeţi, cãpitane? (Şi vorbele ofiţerului continuã sã disloce, lent, mari porţii din jeleul de cãpşune prin care plutim şi care concretizeazã adevãrata poveste pe care azi oricine o poate cunoaşte.) Îmi pare grozav de rãu cã l-am mâncat pe Henderson dar mai devreme sau mai târziu trebuia sã mãnânc pe cineva, era inevitabil. Nu a fost uşor pentru mine, dar dacã nu m-am trãdat mai de mult, dacã nu am mâncat-o pe Mildred, de exemplu, e pentru cã pe ea nu am iubit-o niciodatã. Nu aveţi cum sã ştiţi asta mãsurându-mi înotãtoarea foşnitoare şi tristã. Nu aveţi cum sã aflaţi prin metode mecanice cã sunt momente, în viaţa unuia ca mine, de debordantã tandreţe, când dragostea triumfã, când preaplinul ei îşi cere drepturile. Cum sã te fac sã pricepi toate astea când tu, ca orice om, cauţi o explicaţie în structura moleculelor ţesutului meu gras, sau în schema aparatului circulator, cu aceeaşi încãpãţânatã superficialitate (sau inocenţã) care vã face sã fiţi unici în univers! Henderson, oare, nu a fãcut la fel atunci când mi-a cântat, neştiutor, la muzicuţã? Da, sunteţi atractivi, aveţi în voi ceva indescifrabil (ceva bun şi ceva rãu) care vã apãrã de popoarele interstelare ca pe nişte pui pufoşi ce se cer ocrotiţi, uimind prin ezitãrile lor sfioase, prin tatonãri stângace, prin refuzul de a vedea pericolele, rãspunsurile marilor întrebãri, mereu de-a buşilea pe lângã inimaginabile forţe, obligându-le sã se retragã, sã dea înapoi, contrariind titanii, întrerupând uriaşa desfãşurare a luptei lor veşnice. Cum ai putea sã înţelegi sentimentele mele numai pe baza unei analize spectrale, cãpitane? Ruşinea care mã încearcã pentru cã eu, un adult în acest univers, m-am amestecat într-un joc infantil? (Hello James, hello Evangeline, hello Sam, sunt tot eu, deasupra, la o mare depãrtare. Hello Bill, e minunatã rugãciunea, e minunatã secretara ta din Ohio! Sunteţi toţi minunaţi, v-am simţit alãturi de noi în momentele grele, ne-aţi ajutat enorm prin credinţa voastrã şi prin iubirea uriaşã cu care, senini, priviţi spre cer.) Vã iubesc pe toţi, cu excepţia lui Mildred, care nu a fost niciodatã de acord sã dormim în acelaşi pat. Iatã de ce mari pete verzi îmi apar pe obraz, ca o pâlpâire a Mãrii Sargaselor, ca o chemare, continuã ofiţerul trei zâmbind pentru o clipã pe ecranele de la Cape Canaveral, unde totul este posibil dar nimic nu devine poveste. Înţelegeţi, cãpitane? Imagineazã-ţi-o pe fiica ta Evangeline (hello Evangeline!) de trei ani cum se apropie cu mâinile ude de aparatura electricã iar ochii ei sclipesc de o veselie nevinovatã, de o incipientã senzualitate, în timp ce tu te repezi (speriat şi uimit) sã o aperi. Nu îţi poţi înãbuşi, totuşi, gâlgâitul gros, bãrbãtesc, hohotul de râs cu care îi plezneşti auzul nevinovat, şi nu îţi poţi opri palmele asudate sã îi plezneascã fundul micuţ, atât de micuţ, şi nu te poţi opri sã o îmbrãţişezi şi sã o mãnânci, la propriu, apucând-o cu dinţii ascuţiţi de pernele moi ale mâinilor neastâmpãrate, delicioase (adorabile). Totul este un joc, desigur, prizele sunt protejate şi gestul tãu nu va fi niciodatã dus pânã la cãpãt, deoarece cãldura mâinilor ei va declanşa întrerupãtorul ascuns. De fapt, doar vei striga Evangeline astâmpãrã-te, aşa cum am strigat şi eu, fãrã ca voi, pãmântenii din pãduri, de pe mãri şi oceane, sã mã puteţi auzi: Henderson fii cuminte, pe aici circulã, fatal, cinci sute de mii de volţi şi de implacabile reguli care ţin lumea laolaltã, nu atinge obiectul magic, nu ştii ce palpitã în spatele manifestãrilor lui colorate sau tulburi, arzãtoare sau reci. Aşa cã s-a terminat, cãpitane, dar tu continui sã crezi cã sunt o pernã de ace. Pincushion, murmurã fratele meu James, folosindu-şi fantastica percepţie extrasenzorialã. Acolo, jos, în cartierul portorican, consecvent şi senin, el se ocupã de propria lui murdãrie. (În oraşul Chicago nimeni nu face o poveste din asta, cu atât mai mult cu cât totul este posibil. Întrebaţi-l pe James: cu delicateţe, cu înţelegere, fãrã brutalitate. Totul este posibil pe întinsele stepe.)