Hector și târfa Laitmotiv Omul traversa plaja - o plajã largã, nesfârşitã aproape - şi semãna cu un pescãruş, cu o mare pasãre jumulitã şi tristã. Se îndrepta spre automobil. Mergea de mult iar plaja se întindea în urma lui nedescifratã, concretã, pânã undeva foarte departe, unde întâlnea linia incandescentã a orizontului. Fusese una din acele zile ce mor cu o savuroasã lentoare, cu interminabile ezitãri, lãsând în adâncurile trecãtoarei fiinţe impresii de neşters, poezie, seninãtate, împãcare. Omul traversa însingurat, cãlcând cu labele lui fãrã sânge, obosite şi galbene, nepãsãtor, prin gunoaiele de pe plajã. Întunericul se cuibãrea pe nisip, în timp ce pescãruşul se îndrepta spre automobil, fãrã grabã, egal, sfidãtor. Om sau pasãre? Atât de îndepãrtatã, atât de înceatã, înaintarea omului printre dunele gãlbui sugera, desigur, imaginea unui peşcãruş. Un peşcãruş pe creasta unui val, într-un ocean împietrit de milenii, trezit acum de o târzie înfiorare. Ţinea într-o mânã o umbrelã şi în cealaltã o pereche de tenişi uzaţi. Chipul nu i se distingea şi de aceea azi nimeni nu şi-l mai poate aminti. Dar ce înseamnã, de fapt, chipul unei mari pãsãri jumulite şi triste? Înţelegeţi, prieteni? Era o ocazie unicã sã arunc şi eu o privire, deoarece, abandonat atât de imprudent, automobilul iradia un farmec irezistibil, emana o undã ispititoare, îmbia la pãcat, se oferea cu generozitate şi inconştienţã dezarmantã oricãrui vagabond ce s-ar fi rãtãcit prin pustiul acela dezolant. Poate am sperat, pentru o clipã, cã automobilul mã aştepta pe mine; cã, dupã ani şi ani de zadarnice cãutãri, a sosit momentul împlinirii unui sentiment esenţial, a unei stãri de graţie capabile sã dea sens unei întregi existenţe umane. Mi s-a pãrut cã sunt un tânãr hiperboreean la ceasul primei iubiri. De aceea, m-am apropiat câţiva paşi, am schiţat un zâmbet şi am scuipat cu nãduf, admirativ. Ştiu, un hiperboreean nu ar fi comis niciodatã asemenea gesturi. Sunt gesturi stereotipe, vulgare, ele nu dovedesc imaginaţie sau originalitate. Dar, vã întreb, prieteni, unde i-ar putea duce imaginaţia şi originalitatea pe cei de teapa mea? Urcã-te şi pleacã, urcã-te şi pleacã! - mi-am zis, sufocat de dorinţã. Pasãrea aceea urâtã şi mare îşi va deschide umbrela prea târziu, agitând-o ca pe un drapel sau chiar ca pe o graţioasã aripã. Vocea ei croncãnitoare va fi acoperitã de vuietul vântului, de foşnetul nisipului, de gemãtul indescriptibil al apei. Adio. Asemenea fapte ulcereazã mii de autostrãzi, rãmase deodatã pustii. Prieteni, “adio” este doar un cuvânt, mã credeţi, ori nu? Îţi trebuie întotdeauna mult tact şi nici o precauţie nu-i deplasatã dacã nu te mulţumeşti cu jumãtãţi de mãsurã. Se cere multã rãbdare, pentru cã altfel se nasc încurcãturi imprevizibile şi rãmân rãni alimentate de absurde şi devastatoare regrete. De aceea, în situaţii neaşteptate, precum cea de faţã, o oarecare prudenţã te îndeamnã sã gândeşti în şoaptã acest cuvânt. Aşa cã, mai degrabã, pe curând! Poate cã, la capãtul cãlãtoriei, ne vom revedea. Sau poate cã, fãrã sã ştim, vom fi tot timpul împreunã, plutind în plasma invizibilã a istoriei, apropiindu-ne tot mai mult de plasa Marelui Pescar, de pana agerã a Necunoscutului Povestitor, cel care aşteaptã la capãtul oricãrei cãlãtorii. Dar sã vedem: ce înseamnã, de fapt, o cãlãtorie? O adevãratã beţie, prieteni, da, o adevãratã beţie!... Nu ne ameninţã nici un pericol, centurile de siguranţã sunt prinse în curmeziş peste piepturile palpitând de emoţie. De nu s-ar termina niciodatã, de nu ne-am opri nicicând, fiindcã se întâmplã, se va întâmpla - este destul sã nu te îndoieşti nici o clipã de adevãrul acestei afirmaţii - un miracol. Am dorit-o mereu, o sãptãmânã întreagã, o viaţã am tânjit dupã ceva ce nu avea nume, neîncetat, aproape fãrã sã ne dãm seama... Am fost bolnavi şi am suferit cumplit, am fost sublimi şi ridicoli, pradã unor nelinişti mistuitoare. Ne-am vãtãmat ochii privind spre zãri tulburi şi reci. Da, am râcâit ca nişte animale îngrozite, prinse în neiertãtoare capcane, zidurile ce ne împresurau. Ne-am rãnit şi am strigat şi strigãtul s-a adunat în jurul nostru, material şi inform, închipuind veşmântul ãsta zdrenţuit, uniforma atâtor şi atâtor blestemaţi. Ne-am repezit unii asupra altora, pe de o parte unghiile, de cealaltã ochii scurşi şi absenţi, gâtlejul, viscerele moi. Pentru ce? Pentru cã eram în cãutarea a ceva fãrã nume, ceva apropiat totuşi, exasperant de apropiat. De aceea, am smuls draperiile, am deschis, febrili, uşi şi ferestre; am ieşit pe strãzi. Urletul nostru nefericit s-a auzit pânã departe şi i-a înspãimântat pe cei care, pânã nu de mult, ne aşteptaserã, naivi, cu braţele deschise. Ne-am îmbrâncit fãrã noimã, ne-am sugrumat, ne-am denudat arterele subţiri. O pulsaţie caldã, atât de apropiatã, o chemare şoptitã, un electric fior fãrã nume, ceva nedesluşit dar vital, o atingere şi o respingere incerte despre care abia acum am putea vorbi, au umplut pânã la refuz, pânã la suprema saţietate, pânã la greaţã, clipe, ani, vieţi. Acum, când realitatea şi-a pierdut banalele conturi, arhicunoscutele conturi, obsedantele conturi, tinzând spre ceva de neimaginat, am putea spune: suntem aici. Curând, ne va învãlui sunetul misterios al roţilor pe asfaltul fierbinte. Am putea rosti numele lucrului aceluia nenumit, în cãutarea cãruia, fãrã sã ştim, am început cândva, orbecãind, o cãlãtorie. De îndatã, fireşte, vom pluti. Este o adevãratã beţie, prieteni, scurta noastrã plimbare în automobil! Deci, mi-am tras mãnuşile din piele finã de antilopã, am deschis portiera şi m-am aşezat la volan, afundându-mã cu voluptate în pernele moi. Am încercat ca mişcãrile mele sã fie cât mai calme, cât mai fireşti şi astfel legãtura de chei aproape cã nici nu zornãi atunci când am ales, dintre ele, o banalã cheie de contact pe care numai în clipa aceea, unicã, se putea descifra un mesaj din alte galaxii. Motorul începu sã toarcã şi mã cuprinse un dor ambiguu, o stare primejdioasã, care mã anunţã de fiecare datã cã sunt pe cale de a mã scufunda în tot felul de meditaţii şi reverii. Am cãutat cu privirea pescãruşul însingurat de pe plajã, o imagine vie, capabilã sã-mi punã simţurile în alertã, sã îmi redea obişnuitul meu dinamism, cãci labele lui obosite şi galbene îl apropiau, implacabil, de automobil; am încercat sã mã apãr, sã îmi amintesc, sã rãmân eu însumi, sã fiu vigilent, sã nu îmi fac iluzii, sã scap, sã mã prefac, sã mã strecor, sã fiu abil, sã mã descotorosesc, sã am tranzit bun, sã urinez, sã transpir, sã flãmânzesc, sã procreez, sã îmi astup urechile, sã fiu absent, sã fiu prezent şi, mai ales, sã rãmân lucid. Dar vã întreb, prieteni, am fãcut eu oare, cu adevãrat, un astfel de efort? Suspendat între vis şi realitate. Gândiţi-vã la cuvintele mele şi, pânã la urmã, ele vor cãpãta un sens. Sau gândiţi-vã cã aş fi putut sã rostesc numele lucrului aceluia nenumit, în cãutare cãruia pornisem de mult, orbecãind. VÂNÃTORII COBOARÃ PANTELE ABRUPTE ALE CELEI MAI ÎNDEPÃRTATE VÃI. UMERII LOR SE ATING UNEORI ŞI SUNETE SECI SE ROSTOGOLESC CU REPEZICIUNE ÎN ABIS. PE NEAŞTEPTATE, TRANZISTORUL IZBUCNEŞTE CU FORŢA UNEI EXPLOZII, LANSÂND REFRENUL UNEI PIESE LA MODÃ (OCTOPUS’S GARDEN?) A FORMAŢIEI THE BEATLES ŞI HIPERBOREENII CLIPESC, UIMIŢI DE ARMONIA CARE PLUTEŞTE PESTE ÎNTREAGA BANCHIZÃ. NUMAI AICI, ÎN ADÂNC, ÎŞI PIERD EI TRANSPARENŢA ŞI, DECI, PLICTISITOAREA LOR IMUNITATE. DE ACEEA, SUNT DIN CE ÎN CE MAI ÎNCORDAŢI. FOŞNETUL VEGETAŢIEI PERGAMENTOASE PARE, PENTRU CEI MAI TINERI, CUMPLIT, ÎNSPÃIMÂTÃTOR. ESTE ULTIMUL LIMAN CUNOSCUT, O STRÃVECHE CREVASÃ, O SUTÃ OPTSPREZECE MII DE ANI, SPUNE KURT SLAZINGER. VÂNTURILE COSMICE AU DEPUS AICI UN PRAF FIN, PURPURIU, ÎN CARE, CU MILENII ÎN URMÃ, AU ÎNCOLŢIT ACESTE PLANTE SUPERBE, CU MARI FRUNZE VIOLACEE RÃSUCITE CA NIŞTE URIAŞE TUBURI, CA NIŞTE FALUSURI, RÂDE EL. ATINSE (PAPIRUSURI RÃVÃŞITE DE RÃSUFLÃRILE FIERBINŢI ALE TEMÃTORILOR ADOLESCENŢI), FAC SÃ LUCEASCÃ SÃLBATICI, ASCUNŞI ÎN ÎNTUNERICUL DE NEPÃTRUNS AL VÃII, PERECHI-PERECHI, OCHII MULT RÂVNITELOR FEMELE. DAR IATÃ CÃ UN GEST NEGLIJENT, POATE AL CELUI MAI TÂNÃR DINTRE EI, POATE CHIAR AL LUNGANULUI EVERT, CARE PRIVEŞTE ACUM UIMIT FRUNTEA ÎNCRUNTATÃ A LUI KURT SLAZINGER, DECLANŞEAZÃ TRANZISTORUL ASCUNS ÎN BUZUNARUL HANORACULUI ŞI, PESTE ÎNTREAGA BANCHIZÃ, PLUTESC, IMPETUOASE, ACORDURILE REFRENULUI UNEI PIESE DE BEATLES (OCTOPUS'S GARDEN?) ÎN TIMP CE FEMELELE, ÎNGROZITE, SE REPED, SE ÎMPIEDICÃ, SE ROSTOGOLESC FÃRÃ A SCOATE NICI UN SUNET. KURT SLAZINGER PARE AMUZAT, ÎN DEFINITIV CHIAR ÎL DISTREAZÃ STÂNGÃCIA VÃDITÃ A ACESTOR COPII, DAR ŞOAPTA LUI SUNÃ GRAV ŞI CUTELE DE PE FRUNTE I SE ADÂNCESC CÂND CERE AUTORITAR APARATUL. EVERT, DA, I-L ÎNTINDE, CU O MÂNÃ TREMURÃTOARE, ÎNSÃ BÃTRÂNUL KURT Îl SCAPÃ ŞI, CA DIN GREŞEALÃ, ÎL STRIVEŞTE SUB TALPA GROASÃ A CIZMEI. AU COBORÂT. DE JOS, SE AUD ZGOMOTE, SCRÂŞNETE DE GHEAŢÃ SFÃRÂMATÃ, TROPOTE MÃRUNTE, VOCI AIURITOR DE PLÃPÂNDE, NUMAI CÃ LUI EVERT TOATE ASTEA NU ÎI SPUN NIMIC. EL CONTINUÃ SÃ SE JOACE, ABSENT, CU ŞNURUL SUBŢIRE, DE MÃTASE, AL TRANZISTORULUI, ÎNCHIPUIND CELE MAI FANTASTICE NODURI. Şi, dintr-o datã, sentimentul acela pervers cã nu am dreptul la o asemenea fericire, cã nimãnui nu-i este hãrãzit sã guste din darul divin. Lucrurile acestea trebuie sã fie cât mai departe de noi şi, mai ales, cât mai departe de mine. Teama urcã în vene, clocoteşte nãpraznic în gâtlej, ceea ce sunt sigur cã înţelegeţi, prieteni. Aş fi vrut sã ţip, am şi ţipat de câteva ori... Plaja era pustie. Nisipul, cu relieful lui mãrunt, schimbãtor, îşi cãuta noi contururi, niciodatã suficient de stabile. Poate cã aşa trebuie sã fie, mi-am spus, încercând sã descopãr printre dunele gãlbui urmele omului care, pânã de curând, traversase pustietãţile însingurat, cãlcând cu labele lui fãrã sânge, obosite şi galbene, nepãsãtor, prin gunoaiele de pe plajã. Poate cã aşa trebuie sã fie, fluid şi fierbinte, modelându-se necontenit sub impulsul unui val uriaş care, undeva, foarte departe, dincolo de linia orizontului, în ocean, îşi adunã implacabil substanţa. Dacã aş fi putut ajunge acolo, în centrul de forţã, aş fi perceput, desigur un freamãt, aş fi auzit gemând epavele sub insuportabila presiune. Prieteni, dacã aţi şti ce atracţie simt faţã de epave, dacã aţi înţelege cum îmi pun epavele imaginaţia în mişcare! Ce nostalgie mã încearcã şi cu câtã acuitate simt trecerea definitivã a timpului, prin putregaiul spulberatei corãbii! Apa cenuşie, densã, aduce la ţãrm, cu fiecare brizant, fragmente din sfãrâmatele nave de jos. Lumea acvaticã, altfel secretã, abia bãnuitã sub imensitatea de cleştar şi purpurã a oceanului, se ridicã la suprafaţã mutilatã, strivitã, descompusã de uriaşele forţe din adânc. Animale necunoscute, care au palpitat în abis, explodeazã ca nişte baloane strãvezii pe crestele înspumate. Coaste descãrnate ale unor de mult scufundate galioane îşi risipesc parfumul greu, de ulei şi de ambrã, în noianul de cioburi ale fabuloasei necropole cu mãruntaiele rãscolite. Statuete fãrã chipuri, roase de sare, se rostogolesc în vârtejuri, în curenţii marini. Iatã, prieteni, urmele acelei mari pãsãri jumulite şi triste: umbrela, tenişii cu şireturile înnodate, aruncate printre gunoaiele de pe plajã, nu departe de autostrada pustie. Iatã ruginitul, abandonatul automobil. Mânuşile pãtate de ulei, zdrenţuite, subţiri. Dacã treceţi pe aici, aţi putea rosti numele lucrului aceluia nenumit, în cãutarea cãruia, fãrã sã ştim, am început cândva, orbecãind, o cãlãtorie. Aşezaţi-vã la volan şi luaţi în palmã banala cheie de contact, pe care numai în clipa aceasta, unicã, se poate descifra un mesaj din alte galaxii.