Hector și târfa Conversația Ah, câtã rãbdare a avut sã o ţinã ascunsã de luni pânã sâmbatã, sã o protejeze de privirile lor curioase, pãstrând-o numai pentru sine cu gelozie, sã suporte în continuare glumele lor nesãrate, mereu aceleaşi, sã accepte cu o din ce în ce mai bizarã umilinţã cã este doar un prãpãdit, un om de nimic, doar era singurul dintre ei care încãleca în fiecare dimineaţã acelaşi pegas ruginit şi fãrã apãrãtori la roţi, semn clar de inferioritate, de decãdere socialã, parcã îi fãcea plãcere sã treacã drept un declasat, drept un paria, în timp ce, de fapt, el jubila în tainã pentru cã în fiecare searã aprindea felinarul şi se ducea sã se mai uite încã o datã. Adicã, în afarã de joi, când a rãmas la fabricã de serviciu la telefon. Paznicul, un bonom, l-a invitat sã serveascã nişte ţuicã şi un mizilic, era un moment foarte bun sã se cunoascã bine, sã se apropie între ei, deci n-avea cum sã refuze o invitaţie simplã şi promiţãtoare, mai ales cã era, deşi încerca sã nu arate, foarte interesat. Vãzuse cursiera moşului, o adevãratã bijuterie, aşa cã pânã la urmã, aproape din întâmplare, din vorbã în vorbã, cu atenţie sã nu sperie norocul, îndreptã CONVERSAŢIA unde îl interesa cel mai tare pe el: “E nemaipomenitã, moşule!” . “Ce, bicicleta? Da’de unde, nici vorbã de una ca asta, cum sã fie nemaipomenitã o vechiturã de fier?” Nici moşul nu e prost, lucrul bun n-are nevoie de reclamã, gândise el atunci, convins totuşi cã a lui era şi mai frumoasã şi mai rapidã şi cã, în general, nu avea rost sã încerce sã facã vreo comparaţie, cu toate cã îl mânca limba sã i-o cearã mãcar un tur. Dar sã încuie mai întâi peste tot şi pe urmã, cã doar nu este nici o grabã, şi se cuvine, de asemenea, sã afle povestea, pentru cã nu poţi aprecia o bicicletã ca asta fãrã sã îi ştii istoria, fãrã sã te minunezi de lumile pe care le-a strãbãtut pânã aici. Moşului i-a lãsat-o, când a plecat, chiar arhitectul, el nu mai avea ce face cu ea la Bucureşti, aşa cã nu i-a rãmas decât sã înghitã în sec şi sã rabde, sã considere pãlãvrãgeala paznicului ca un rãu necesar, sã accepte regula dialogului pe care îl provocase cu bunã ştiinţã şi sã spere cã, în curând, se va arunca în şa şi va porni pe lângã zidurile înalte, pe lângã magazii, strunind între pulpe nichelatul, straşnicul bidiviu. La urma-urmei, de când lucra aici, la administraţia fabricii de mandoline, avusese timp sã descopere cã viaţa este o lungã serie de frustãri. “Care va sã zicã, proiectul era gata şi domnul arhitect se plimba zi de zi pe plajã de la un capãt la altul, fãrã sã-şi poate ascunde nervozitatea. Era un om de statura ta dar cu burtã, de aceea transpira teribil când cobora de la vilã ca sã-l întâlneascã pe signor Paolo, veneţianul.“ Dar vineri, când s-a întors acasã, i-a spus Verei, în timp ce ea îi turna îndelung apã peste chica roşcatã şi peste umerii arşi de soare, cã a venit vremea sã o lase dracului de economie; era un semn cã se hotãrâse sã o scoatã la luminã, cã îşi înfrânsese toate complexele şi cã voia sã arate de ce este şi el capabil iar Vera, bãnuind ce vrea el sã spunã, s-a apucat cu mâinile de cap, adicã: uite ce mare spaimã a cuprins-o, apoi, izbucnind şi ea în râs, aruncã pe el toatã gãleata, ai înnebunit de tot bãrbate, cu tine nu se mai poate face nimic. El a dat, aşa ud cum era şi plin de clãbuc, uşa la o parte, ca sã priveascã ţevile şi spiţele şi coarnele rãsucite ale ghidonului şi dintr-o datã privirea îi fu prinsã de oglinda sclipitoare care-i întoarse o faţã nouã, destinsã, elasticã, pe care se putea citi o satisfacţie sãlbaticã. “Chestia era cã, deşi se aprobaserã fondurile, unde dracu’ sã gãseşti prin împrejurimi forţã de muncã specializatã? Erau lucrãri de mare fineţe, spunea signor Paolo, veneţianul, specialistul în mandoline. Poate ne gândim la alt loc, mai aproape de vreun oraş, insista arhitectul dar signor Paolo arãta cu un gest vag cerul sclipitor şi marea şi nisipul când verde ca fierea, când galben şi aspru, fierbinte, înşelãtor. Nu existã, de fapt, decât aceastã lume. Ea pare o invenţie a privirii, un suport precar ivit din necesitatea de a pãrãsi uneori limitele propriei mele fiinţe, de a iscodi în afara obsesiilor mele definitive în cãutarea unui iluzoriu reper. O pipãire prudentã a unei fâşii monotone de plajã, asta este privirea mea, o aventurã tactilã într-un spaţiu improbabil, poate imagimar, în orice caz neconturat cu precizie. Iar dacã lumea începe aici, pe ţãrmul lagunei, printre stânci, ea nu este decât ameninţarea adâncirii ei tot mai periculoase, într-o direcţie nedoritã, greşitã, ce se poate concretizã aberant. De aceea, cred cã sunt nimerite cuvintele lui Machiavelli şi cã ar fi bine sã fie scrise undeva la îndemânã, pe aproape, cu aur pe o placã de marmurã albã: “Acest vãzduh este plin de duhuri care, milostive faţã de muritori, îi avertizeazã cu preziceri sinistre de nenorocirile care-i ameninţã.” De aceea, privirii mele tactile, gelatinoasă, fragilă, vulnerabilă, nu trebuie sã îi deschid aceste nesfârşite orizonturi în care se poate pierde, se poate dilua tot mai mult, ci trebuie sã îi îngustez cât mai drastic elanul, sã o împiedic sã vadã tot ce ar putea fi dincolo şi pentru asta îmi pun ochelarii de soare, ochelari cu lentile fumurii. Numai aşa pot porni în cãutarea lui signor Paolo. (Câteodatã îmi vine îngrozitor de greu, dar trebuie sã o fac, pentru cã signor Paolo mã aşteaptã.) El a scos deja, de sub scheletul alb al balenei sale eşuate, sticla cu vin care începe sã se încãlzeascã, aşa cã iatã-mã lângã el, hei, salut, ciao, şi abia acum signor Paolo duce sticla la gurã. E rândul meu, şi simt pe buze gustul detritusului rãcoros, al nãmolului de sub nisipuri, unde a pãstrat el sclipitoarea, fluida ameninţare. Tangajul. Nu în afarã, ci chiar în pântecul corabiei. Rãul de mare. Îi spun cã înãuntru e un mesaj şi ciocãnesc cu degetul în matitatea indescifrabilã a recipientului. Pentru fiecare e altul, rãspunde Paolo. Citeşte-mi-l pe al tãu, îi cer eu, şi veneţianul începe sã recite din Campanella: “Liberta, signor, bramo, e tu pur non m'ascolti, ma vogli gli occhi altrove.” Însã gândurile lui se îndreptau mereu spre cursiera moşului, a arhitectului adicã, aşa cã se prefãcea doar cã-l ascultã, dând cuminte din cap şi explicând din când în când, fãrã convingere: extraordinar, domnule, luând din ţuicã şi servind din mizilicul foarte gustos, cu sentimentul cã timpul s-a oprit sau, poate, se scurge cu o încetinealã cumplitã. Aşa cã, aproape nu-i vine sã creadã cã pledaleazã în sfârşit de-a lungul clãdirilor albe şi a gardului înalt de sârmã, nu poate fi adevãrat, îşi spune el, chiar dacã numai pentru cã i-ar plãcea sã se dedubleze, sã fie martor, sã se poatã contempla cum aleargã fericit, cum pluteşte eliberat de condiţia lui târâtoare, cum transcende... Ce idei îi mai veneau şi lui, o sã o facã praf pe Vera, o sã o zãpãceascã povestindu-i trãirile lui şi, deodatã, el era chiar arhitectul şi alerga pe şoselele fierbinţi sau pe drumuri înguste, invizibile, secrete, cãtre locuri indepãrtate şi fãrã nume, cãtre comunitãţi niciodatã descrise în istorii şi geografii, uitate de lume, izolate, unde, ajungând, îl întâmpinau cârduri de raţe şi de gâşte. Încerca sã ghiceascã, dupã înãlţimea ferestrelor, dupã forma acoperişurilor, dacã aici se aflã ceea ce cautã el, un singur element ce ar putea fi recunoscut, care sã-l ducã cu gândul, poate, la templul lui Solomon sau la altã construcţie compatibilã cu arhitectura fabricii de mandoline. Nemulţumit, nici mãcar nu încetinea, se ducea mereu în norul lui de praf, fãrã sã-i pese cã marea în urma lui era tot mai albastrã, cã laguna era tot mai pustie şi mai tãcutã, confundându-se cu zãrile tulburi ale unui improbabil trecut. “Dar ce figurã şi signor Paolo, ãsta! Aşa un om mai zic şi eu, bravo lui, dar sã ştii cã n-a avut noroc.” La început nu îndrãznise, se mulţumea sã tragã cu coada ochiului la materialele rânduite frumos în depozit şi poate cã numai întâmplãtor se aşeza din când în când pe câte o stivã de pari lungi şi groşi, deformaţi de noduri, crãpaţi, scârţâind şi pocnind pe mãsurã ce se uscau în dupã-amiezele asfixiante, acoperindu-se treptat de un strat cenuşiu de sare, pietrificându-se cu încetul, ca nişte coloane hãrãzite nici unei bolţi, semne ale unei prãbuşiri în singurãtate anterioarã construcţiei, muzica lor stranie prefigurând rãsturnarea obişnuitei dialectici a creaţiei, dupã cum avea el sã-i mãrturiseascã uneori arhitectului. Şi astfel descoperise signor Paolo, în depozitul pãrãsit, trunchiurile albe, rãzleţe, ale unor arbori necunoscuţi, din tãietura cãrora lipseau cercurile mai întunecate ce permit stabilirea vârstei, şi care scoteau un sunet când tânguitor, când vesel, ca al unor scripeţi pe care alunecã saulele de amaraj, şi care rãspândeau în jur o rãcoare şi un miros proaspãt şi ademenitor din cauza cãruia era tot mai des tentat sã renunţe sau cel puţin sã întârzie la cina simplã, cu peşte şi fructe, pregãtitã de arhitect şi aşteptând îmbietoare pe frunze de salatã verde şi uneori pe frunze de Ulva latuca în adâncurile unor mari scoici trandafirii, sus, în bucãtãria imaculatã a vilei, unde ventilatoarele zumzãiau necontenit emiţând un fel de gânduri indescifrabile, obsesive, bolnãvicioase, sub fruntea moartã, de piatrã, uşor aplecatã deasupra mãrii din dantelele gulerului calcaros al falezei. Cam tot atunci începuse şi arhitectul sã cutreiere satele din împrejurimi, astfel încât, în scoicile care ţineau loc de farfurii, se zbãteau uneori zargani umezi şi transparenţi sau hanuşi sorbind inutil aerul printre buzele groase şi mute, strivind sub cozile zdrenţuite cãpşuni, în timp ce cãldura se rãsucea sfredelitoare, cu o dureroasã perseverenţã. Şi, dintr-o datã, începu sã cânte. Era un cântec straniu, tânguitor, despre un oraş care se scufundã implacabil în apele mâloase ale unui golf îndepãrtat, despre ziduri putrede care se nãruie în tãcere peste trupurile adormite în îmbrãţişãri prea crispate, prea lungi, despre un oraş ale cãrui oglinzi pe jumãtate acoperite de valuri reflectã zborul precipitat al pãsãrilor sãlbatice, pãsãri negre, pãsãri de pradã, sãgetând vãzduhul printre turlele ruginite şi înclinate ale catedralelor, strãlucind întunecat şi pierzându-se apoi în umbrele ce se lãţesc tot mai mult peste adâncuri, înfiorându-le. Va trebui, însã, sã îl las pe Paolo, nu înainte de a desena cu unghia o treflã pe coasta de lemn a balenei eşuate. Setea, arzãtoarea sete mi s-a domolit şi pot acum înainta cu prudenţã spre linia înşelãtoare a orizontului. Este un loc spre care am privit adeseori de la fereastrã, o stâncã aflatã la limita dintre albastrul lãptos al apelor şi cenuşiul nisipului. Partea ei de jos este verde, ascunsã vederii atunci când briza se înteţeşte şi berbecii de spumã o înfãşoarã. Acolo mã aşteaptã femeia-pescar, potrivind momelile vii în cârlige. La întoarcere, mã gândesc la acea stâncã. La fel, şi cuvintele mele vor acoperi cu spuma subţire a semnificaţiilor mica istorie pe care veneţianul, nemişcat, o ascultã. Da, Paolo, nu ar trebui sã am aceste resentimente, pentru cã noi toţi desigur cã suntem doar o biatã adunãturã de nebuni, sau mai mult decât atâta, ni se pare numai cã suntem, cã mai suntem încã, dar numai nişte închipuiri bântuie aceste nisipuri, nu e de mirare cã ne simţim marginalizaţi. Şi Paolo, dupã ce a ezitat îndelung, mai dezgroapã din nisipul frãmântat de picioarele lui butucãnoase o sticlã cu vinul acela dezgustãtor. Cu toate astea, prietene, nu o pot suferi, tu ce crezi despre ea, poate cã nu este decât o închipuire, nu-i aşa? Pentru cã mi-a arãtat scobitura din stâncã unde colcãiau puturoase şi minuscule creaturi fosforescente, trezindu-mi repulsia, Paolo şi nu am mai putut sã mã stãpânesc şi am plesnit-o peste obraji cu putere... Dar ce crezi cã a fãcut ea? Vinul negru, din boabe moi, mucegãite, picurã de pe bãrbia lui Paolo, apoi şiroieşte pe piepţii cãmãşii albe, însângerând-o. S-a lãsat în genunchi în faţa mea şi, înainte de a-mi da seama ce se întâmplã, a început sã îmi sãrute mâinile. Femeia face gesturi largi, cu braţul drept, este un cod, desigur, transmite un mesaj, semnalizeazã un pericol imitent sau cere ajutor sau, pur şi simplu, salutã, sau poate mã cheamã, Paolo, mã invitã în regatul ei, îmi propune o escapadã, însoţindu-şi mişcãrile cu ţipete guturale, cu scurte şuierãturi, cu clinchete şi foşnete groteşti ca toatã aceastã istorie în care braţul ei stâng rãmâne absolut imobil, de parcã ar aparţine altei realitãţi, altui timp, strângând între degete capãtul şiragului de peşti lunguieţi şi argintii. Dar nu existã decât o singurã lume, aceasta. Cãtre ea mã îndrept, pipãind drumul cu apendicii moi, gelatinoşi, ai privirii mele ce lasã dâre subţiri şi strãlucitoare peste dunele searbedei amieze, fecundând-o prin înţelegere aşa cum şi tu, cu lucrul tãu, faci sã parã absurdã sterilitatea acestei nesfârşite aşteptãri, care, totuşi... “Hei, mai încet, cã o sã-i sarã dracului lanţul!”, dar povestea era lungã şi noaptea îşi balansa hipnoticii aştri din ce în ce mai ameţitor iar moşul dãdea semne cã este victima unei memorii de elefant, scoţând la ivealã cele mai neînsemnate amãnunte cu o uşutinţã enervantã, devenea din ce în ce mai risipitor, se adâncea într-un noian de aduceri aminte, tot dumicând mizilicul, tot sorbind din ţuicã, şi iatã cã arhitectul alerga acum tot mai departe, întârziind uneori câte douã sau chiar trei zile, de unde se deduce cã ajungea în locuri pe care noi poate cã nici nu le bãnuim, cãlare chiar pe bicicleta asta hodorogitã, în locuri care poate cã pentru noi nici nu existã sau nici nu se cuvine sã avem cunoştinţã de existenţa lor, deşi nici acolo nu se gãsea ceea ce cãuta el, adicã o mânã de oameni care sã ştie cum trebuie construitã o fabricã de mandoline pe nisipurile lagunei, printre stânci. Uite ce este, îi stãtea lui pe limbã sã-i spunã, dumneata n-ai decât sã povesteşti, povesteşte, eu îţi ascult fiecare cuvinţel, ţi-l sorb de pe buze cu evlavie, chiar dacã exact în clipa asta îi dau drumul uşurel pe lângã garã, mã strecor în linişte, mã duc, alunec, în timp ce arhitectul se întoarce din ce în ce mai obosit şi mai asudat, mai dezamãgit de eşecul acestei absurde cãutãri fãrã speranţã, al acestei scormoniri printre himere care nici mãcar nu-i aparţineau, enervat, mai ales, de gândul care îi încolţise în minte în legãturã cu Paolo, strãinul veneţian încãpãţânat în a crede cã lemnele lui pot cânta sau pot pluti în lumea noastrã de vietãţi minuscule, fosforescente, peste apele întunecate. Cãci Paolo pãrea tot mai absent, tot mai desprins de proiectele lor, tot mai ironic; devenise un Paolo batjocoritor, aruncându-i lui pe umeri eşecul întregii operaţiuni. Înţelegi, Vera? Drumul era uneori doar o bandã subţire şi dreaptã, alteori descria mari curbe, nesfârşite arcuri, aşa cã adeseori se rãtãcea, nemaiştiind dacã mai fusese pe acolo sau dacã, într-adevãr, se îndrepta spre un ţinut necutreierat încã. Expediţiile lui se transformau în lungi hoinãreli pe nicãieri şi de aceea, se pare, i se întâmpla tot mai des sã uite de ce se afla într-un loc sau altul, pentru ce plecase, sacrificând impulsul iniţial, pragmatic, unor incontrolabile, labirintice divagaţii despre distanţe, singurãtate şi cãutare fãrã scop. Trãdãtorule, îi striga Paolo la înapoiere, fãrã sã-l întrebe nimic despre rezultatul explorãrilor sale îndelungate (întinzându-i sticla cu vinul acela negru, urât mirositor, sticla în pântecul cãreia se nãştea un rãspuns învãluit pe datã în aburii ameţitori al alcoolului), într-o bunã zi te voi invidia pentru bicicleta ta miraculoasã şi arhitectul nu putea sã nu observe zâmbetul straniu de pe buzele lui Paolo, în aparenţã acelaşi Paolo, aşteptându-l sprijinit de bordul diafanei gondole pe care o cioplea fãrã odihnã pe ţãrmul lagunei, printre stânci. Drumuri aproape pustii, pe care se intersecta din când în când, foarte rar, cu alţi cãlãtori solitari, poate cu sine însuşi, recunoscându-se pentru o fracţiune de secundã în aplecarea gâfâitã asupra ghidonului, în încordarea spatelui, în crisparea fãrã seamãn a muşchilor, destinaţi sã îl poarte spre nicãieri. Şi cu toate astea simţea o bucurie fantasticã în clipele acele când, în sfârşit, putea sã pedaleze în voie prin curte, atât de uşor, parcã fãrã nici un efort, simţind pe lângã urechi şuierul aerului despicat cu vitezã, plãcerea linei plutiri fãcându-l sã se întrebe de ce arhitectul ar trebui sã caute şi altceva şi nu s-ar fi mulţumit şi el cu zborul, cu trecerea, cu înscrierea pe lina traiectorie a drumului acesta fãrã început şi fãrã istorie, fãrã sfârşit şi fãrã concreteţea trãirilor obişnuite, ca pe o bandã a lui Mobius cu intrãri şi ieşiri neaşteptate din şi în spaţiul muzical, inefabil, al fabricii de mandoline. Iar când veni toamna, nesfârşitele apusuri au început sã picure peste lagunã strãluciri rubinii. Ploua adeseori şi Paolo, veneţianul, întinsese peste corabia lui pe jumãtate aievea şi pe jumãtate închipuitã pânze multicolore, prelate, petrecând ceasuri întregi în preajma ei, cu veşnica sticlã ridicatã în semn de închinare vulturilor care se roteau tot mai aproape, nepãsãtori. De fapt, învelise gondola într-un giulgiu, carnea ei se topea în umezeala tristelor dupã-amieze ca o iubitã ftizicã, se ducea de pe lume fãrã ca, mãcar o singurã datã, sã fi plutit, se stingea, virginã şi palidã, fãrã vârstã, de o leprã misterioasã, rapidã, jignitoare. Iar el era chiar arhitectul şi stropii mari, de ploaie, îl izbeau în faţã, explodau pe asfalt, sfârâiau şi bolboroseau în urmã înecând orice alt sunet, orice cuvânt, aşa cã ar fi putut sã spunã orice, sã strige, sã cânte, sã îl cheme pe signor Paolo alãturi de el pentru a împãrtãşi mãcar acum, atât de târziu, libertatea şi bucuria, aşa cum împãrtãşiserã pe ţãrmul lagunei, printre stânci, adevãrul din pântecul lunecos al vreunei sticle, şi, în acelaşi timp, putea sã uite, sã nu-i pese, sã tacã, sã asculte, sã spere. Ce, tu nu i-ai vãzut niciodatã, dragã Vera, nu i-ai remarcat cum o şterg în fiecare sâmbãtã, fãrã o vorbã, nu ai atins şi tu cu mâna şiragurile de peşti argintii mirosind a fragi, transparenţi, electrici, nu ai pãstrat şi tu, ca pe o tainã, fiorul acelei neobişnuite mângâieri? Şi ce surprizã când se trezi deodatã din reveriile lui tocmai în piaţa fumegoasã şi pustie, îndepãrtatã şi atât de deosebitã. Ochii lui flãmânzi începurã pe datã sã mãsoare proporţii, sã apecieze distanţe, sã descifreze unghiurile care segmentau monotonia previzibilã a unei arhitectonici altfel atât de banale, dezvãluind o genialã şi simplã opoziţie, faţã de stereotipiile cotidiene, în afirmarea unor neaşteptate nuanţe. Crezu, la început, cã nu se va mai sãtura niciodatã, cã va admira nesfârşit bogãţiile acelui nou stil pe care doar îl intuise, uneori, din micile bucurii, din spaimele, din perplexitãţile lui signor Paolo, pe care abia acum ajunsese sã îl înţeleagã cu adevãrat, dar îşi ascunse curând faţa în palme, obosit, înspãimântat, fiindcã ajunsese la cãpãt si de acum numic nu se mai putea întâmpla. Era posibilã, desigur, o anumitã agitaţie, aşa cum s-ar fi cuvenit sã se petreacã în cazul mãrturisirii acestei revelaţii, sau nepãsarea şi tãcerea, liniştea, dacã ar fi distrus, dintr-un sãlbatic imbold, planurile fabricii de mandoline. “Noi nu putem sã-i înţelegem pe oamenii ãştia, mãi bãiete, îi mânã de la spate câte o idee, îi obsedeazã, dar dacã reuşesc sã şi-o vadã cu ochii rãmân pe gânduri de parcã le-ar cãdea fãrã veste cine ştie ce nenorocire pe cap. Hai, mai ia, cã e bunã a dracului ţuica asta şi mãslinele parcã ţi se topesc în gurã.” Totuşi, când s-a întors a încercat sã parã cât mai degajat, cât mai vesel, hei, Paolo, striga arhitectul şi flutura mimând o extraordinarã victorie peticul de hârtie, împiedicându-se mereu, pentru cã picioarele lui obişnuite sã pedaleze se înfundau în nisipul rece şi umed, uite, Paolo, cu o bucurie strãinã, cu un entuziasm oţeţit, signore, veneţian încãpãţânat, speriind vulturii dormitând cu aripile desfãcute pe resturile putrede şi pestriţe ale balenei eşuate. Ştia cã trebuie sã fie acolo, în spaţiul destinat începutului echivoc al lumii, al acelei lumi, al unicei lumi posibile, în care privirea lui de melc s-ar fi putut adânci pentru a desluşi silueta, trupul melodios al nestatorniciei în care Paolo simţise cã se cuvine sã fie ridicatã fabrica de mandoline, corabia?, ca o îndrãzneaţã şi deopotrivã derizorie evadare din orizontul violet, spart de ţipetele speriate ale pãsãrilor gonite de furtunã pe ţãrmul lagunei, printre stânci. Contractul, Paolo, contractul. L-am adus. Dar vocea lui cãdea moale în cenuşia pustietate, informã, pãrea nefireascã şi strãinã, aşa cã vulturii se reaşezarã pe locurile lor, rãsfirându-şi iar aripile grele, puternice, ţipând rar, gutural, adormind printre ţipete, apatici, şi arhitectul, indecis, se opri în apropierea lor, tãcu, lãsã braţele în jos, aşteptând sã-l cuprindã treptat înţelegerea asupra propriei eşuãri pe plaja de la marginea lumii. Pãsãrile se strânseserã unele în altele, incapabile de zbor, neputincioase, rãsucindu-şi capetele mici, ochii de sticlã cenuşie, în timp ce ghearele lor se înfigeau în bordurile moi ale gondolei, fãrâmiţându-i carnea bolnavã, îmbãtrânitã prematur ca şi lumina dimineţii. Ea exercitã asupra mea o fascinaţie inexplicabilã, o morbidã atracţie care mã ţintuieşte locului, la pândã, pe nisip, tremurând tot de încordare, de nelinişte. Îi vorbesc mereu, mai mult ca sã-mi pun ordine în gânduri, pentru cã femeia-pescar nu mã poate auzi, e surdã, Paolo, sau face exerciţii de absenţã, se pregãteşte, poate, pentru o lume fãrã cuvinte, o lume cumplitã pentru nişte flecari ca noi, nu-i aşa?, sau poate e doar o închipuire de care nu pot scãpa nici mãcar aici, nici mãcar acum. De obicei, îi povestesc ce mi-ai spus când te-am întrebat dacã nava ta va pluti vreodatã, ştii tu, mã refeream la ceea ce reprezintã ea pentru tine, iar tu ai mai desfãcut o sticlã şi ai scuipat peste bord în ochii larg deschişi ai realitãţii, signore, ca sã-mi rãspunzi mult mai târziu, la cinã, vorbindu-mi totuşi despre altceva, despre mandoline, despre sunetul care se desprinde, pur, din cutia de lemn, la urma-urmei un obiect banal, chiar urât, neatrãgãtor, fãrã supleţe sau farmec, şi pluteşte îndelung peste valuri, peste zidurile despovãrate de viaţã ale înecatei tale Veneţii, ale subacvaticei cetãţi în care, dacã eşti atent, poţi sã simţi deodatã vibraţia unei activitãţi subtile. Da, sunetul, îl vizualizez acum, muzica, înotând ca un cetaceu uriaş care respirã pentru ultima oarã aerul otrãvit al singurãtãţii înainte de a eşua pe ţãrmul ascuns de ceţuri, printre fãpturi mãrunte şi agitate, ieşind brusc din invizibile spaţii ca o colosalã alcãtuire imposibilã, ca un turn misterios şi gigantic, ca prova unei fantomatice nave purtãtoare de mister, neaşteptatã, perturbatoare, divinã. Cum spuneai tu, un vapor cu luminile stinse, descoperind brusc o trecãtoare secretã dintr-o lume în alta, dintr-un vis în alt vis. Mi-a plãcut foarte mult expresia chipului tãu în acele clipe de neuitat, aş fi vrut, atunci, sã vãd realizate planurile noastre, ţi-am înţeles încãpãţânarea şi mi-a fost ruşine cã, uneori, m-am îndoit de sinceritatea ta. Şi totuşi, la capãtul firului de mãtase - întins pânã departe, în larg, cu ajutorul unei greutãţi de plumb -, cel pe care îl ţine în mânã, freamãtul unor clopoţei minusculi dã naştere unei tensiuni nebãnuite. Femeia-pescar simte mica vibraţie care stârneşte vârtejuri în nisipul fierbinte, scânteieri discrete, minuscule flãcãri reci stingându-se şi aprinzându-se neîncetat, şi braţul ei se ridicã deîndatã, în timp ce un gâlgâit victorios îi umflã grumazul. În cârlige se zbat, agonizeazã orbiţi de amiaza incandescentã lufari argintii, zargani, rândunele de mare cu spinãrile încã întunecate, cu pete vii de culoare pe membranele diafane ale înotãtoarelor, cu ochii încã galbeni şi adânci, în care continuã sã joace imagini din lumea albastrã, de dedesubt. Ce crezi, Paolo, despre femeia asta, îl întreb. Poate cã este doar o închipuire, îmi rãspunde. Şi atunci desfac încet batista şi îi arãt cei câţiva peşti. Zâmbeşte, parcã obosit, încurcat, desigur cã este numai o chestiune de vocabular, o problemã de semanticã susceptibilã de a aduce în conversaţia noastrã echivocul ca formã de comunicare. Pentru cã, de fapt, nu existã decât o singurã lume, nu-i aşa? Paolo duce din nou sticla la gurã iar clãtinarea greoaie, clipocitul pântecului ei transparent îmi alungã pentru un timp îndoielile, îmi şterge din memorie chipul femeii-pescar, despre care vocea persistentã a veneţianului continuã sã spunã, reafirmându-i, probabil, imaterialitatea, aşa cum plaja îngustã vorbeşte despre incalculabila adâncime a oceanului. Şi abia atunci auzi telefonul. Suna cine ştie de când şi nu îl auzise nici moşul, furat de firul povestirii; sau poate cã apelul acela nocturn fãcea şi el parte din aceeaşi istorie în care avea sã fie auzit cu o atât de mare întârziere, pentru cã nu era exclus sã fie un apel pentru arhitect sau pentru Paolo, specialistul de mandoline. Cu toate astea, se repezi ca ars pe scãri în sus, sãrind câte trei trepte, pentru a nu pierde nici un amãnunt din strania întâmplare la care devenise fãrã voie pãrtaş, fascinat de fantasticele ei conotaţii, intuind un sens ce avea sã-i înfluenţeze propria existenţã, pânã în acele clipe atât de banalã, de mãruntã, fãrã sã-i mai pese de loc, dar absolut de loc de bicicleta lui sau de cealaltã bicicletã, de proiectata lui cãlãtorie sau de cealaltã cãlãtorie, ci numai de vocea de la capãtul firului. Dar, când ajunse la secretariat şi deschise uşa masivã, capitonatã, apelul încetase, numai becul roşu mai clipea încetişor, din ce în ce mai stins. Nu a fost nimeni, îşi spuse el, trântindu-se într-un fotoliu ca sã-şi mai tragã sufletul, vreo greşealã, dar becul continua sã pâlpâie cu încãpãţânare, chiar dacã aparatul zãcea mut pe biroul de mahon. O razã de luminã se plimba pe tavanul alb, simplu, şi el, cine ştie de ce, se ridicã şi duse receptorul la ureche. Nu se auzea o voce, nu era nici mãcar o respiraţie, ci doar un clipocit îndepãrtat, prelins de-a lungul firului aerian, un zvon, un tremur abia perceptibil, trecãtor. Eşti tu, întrebã el, nu-i aşa cã eşti tu?, ştiind dinainte cã femeia-pescar nu putea sã-i rãspundã pentru cã nu putea sã-l audã, nefiind, la urma-urmei, altceva decât o închipuire, chiar dacã putea acum sã simtã şi el, prin telefon, briza stârnitã din senin pe ţãrmul lagunei, printre stânci. Apoi închise telefonul şi coborî râzând singur de prostia lui dar mâinile încã îi mai tremurau şi sub pleoape simţea o arsurã, o lacrimã, pesemne un inexplicabil regret. “Mai ia o picãturã de ţuicã”, îi spuse moşul, cu înţelegerea specificã vârstei. Aşa cã vineri, când s-a întors acasã, decis sã o scoatã, în sfârşit, la ivealã, sã arate cã nu este nici el fitecine, cã poate oricând sã încalece şi sã porneascã fãrã teamã în cãlãtoria pe care, mai devreme sau mai târziu, o face orice bãrbat, i-a spus Verei sã-i pregãteascã ceva şi sã-i aducã schimburi. Mãi, fir-ar sã fie, i-a rãspuns ea, jumate în glumã, jumate în serios. Dar, de îndatã ce ieşi din curte şi începu sã pedaleze, şoseaua se îngustã, aerul se fãcu din ce în ce mai strãveziu, vulturii începurã sã coboare asupra lui şi sã-l studieze cu ochii lor mici şi cenuşii, în timp ce toate gândurile despre importanţa acestui drum îl pãrãsirã, fãcând loc unei muzici nemaiauzite, complicată şi fină.