Hector și târfa Lemnul Cred cã mã cunoaşteţi, numele meu este Max. Deşi regizorul mi-a interzis sã folosesc securea, sub pretextul cã ar putea sãri vreo aşchie, cã aş putea rãni pe cineva, de luni în şir o pregãtesc pe ascuns, îi netezesc cu gresia tãişul impecabil, fãrã nici o ştirbiturã, o ung cu vaselinã pentru ca umezeala sã nu atace oţelul sclipitor, apoi o învelesc într-o hainã veche, cu cãptuşeala desfãcutã, o arunc în ladã şi trântesc capacul pe care sunt pictate grosolan scene din vodeviluri, prinţi palizi şi doamne opulente, cerşetori şi femei de stradã, castele, corãbii şi militari cu ţinuta în dezordine şi atât de multe alte tablouri noi sau recuperate din colbul istoriei, aranjez deasupra pledul peticit şi mã aşez peste toate astea cu evidentã şi naturalã mãreţie, mã cuibãresc, mã institui, mã pun, ca pe un tron, maiestuos, cu pipa atârnatã între buzele groase, vineţii, semnificativ arcuite pe mutra mea rotundã, buhãitã, serioasã, exact aşa cum pot fi vãzut în afişele zdrenţuite de vânt, lipite pe ziduri, pe la colţuri de stradã, fâlfâind ca nişte perdele în faţa unor ferestre zidite, oarbe, întunecate pe veci. În acest timp, doamna Cati, ca în toate dupã-amiezele fãrã spectacol, probeazã diferite peruci, se priveşte în apele clare ale unei oglinzi mai mult sau mai puţin veneţiene. Nu pot sã nu îi admir gesturile elegante, felul în care prinde buclele grele pentru a le sãlta uşor, pentru a le potrivi şi a le stãpunge cu ace prelungi, de argint; nu pot sã nu mã gândesc la toatã viaţa mea petrecutã alãturi de acesatã creaturã fãţarnicã, la statornica urã pe care, de atâta amar de vreme, i-o port. Poate cã sentimentul acesta regretabil şi, fãrã îndoialã, teatral nu ar fi înflorit în sufletul meu dacã nu mi s-ar fi infiltrat în minte, zi dupã zi, gândul cã fãrã ea nu aş fi cunoscut niciodatã gloria, împlinirea, nemurirea prin artã; cã fãrã ea, fãrã ideea ei genialã, regizorul nu m-ar fi observat niciodatã şi nu aş mai fi apãrut pe scenã, îmbrãcat cu fracul meu demodat, pentru a polariza, timp de o orã întreagã, interesul dumneavoastrã, al celui mai felurit public ce poate fi întâlnit printre crescãtorii de animale din stepa calmucã şi printre rafinaţii pensionari ai academiilor de teatru din Paris, Londra sau Amsterdam; nu m-aş mai distra zile în şir, încercând sã-mi amintesc în ce împrejurãri am primit cele câteva sute de medalii, ordine şi tot felul de alte distincţii: un bagaj greoi la care poate cã aş fi renunţat dacã nu aş fi fost obligat, din când în când, sã îl expun în vreun lobby înţesat de lume. Sigur, pe doamna Cati nu am pãrãsit-o nici pentru o zi în toţi aceşti ani, am purtat-o cu mine peste tot, cãutând, într-un mod poate prea subtil, sã mã rãzbun, pentru mizeriile îndurate odinioarã, prezentând-o alãturi de celelalte trofee. Dar, în ciuda eforturilor mele, chipul ei rãmâne în continuare acoperit de dispreţuitoarea mascã a indiferenţei, care mã urmãreşte şi în vis. Ştiu, ea considerã cã, fiind cea care a gãsit LEMNUL uriaş rostogolit de valuri, ar trebui sã fie adevãrata stea a spectacolelor noastre sau, mãcar, sã i se acorde o atenţie mai mare. Dar colaboratoarea mea este, de fapt, o figurã meschinã, care refuzã sã vadã adevãrul. Aşa cã, mã ridic de pe capacul pictat şi mã apropii de doamna Cati, abordând irezistibilul meu zâmbet profesional. Îi spun cã e timpul sã ne repetãm rolurile. La început, pare nedumeritã. Apoi, ca trezitã din somn, clipeşte de câteva ori şi începe sã declame cu voce joasã. Doamna Cati: Trupa noastrã ajunsese în Sud cam demoralizatã, lipsitã de speranţã şi orizont. Ne instalasem pe o plajã pustie, în apropierea unui sat de pescari - ah, nu voi putea uita niciodatã ţipetele de alarmã ale pescãruşilor -, ne instalasem pe o plajã pustie şi pregãteam o piesã nouã, “Întoarcerea lui Ulise” sau cam aşa ceva. Erau câteva scene tari, nu ne dãdeam în lãturi de la nici un truc dacã astfel puteam obţine un strigãt sincer de oroare, de groazã. Orice semn de emoţie din partea spectatorilor, puţini şi cam vulgari, era o adevãratã victorie pentru noi, deoarece textul era sãrac, n-avea nerv, iar replica venea anapoda, falsã şi fãrã strãlucire. Octombrie bãtea în obloanele vagoanelor. Un vânt subţire ne ameninţa stagiunea cu o moarte rapidã şi tristã. Cine sã mai coboare, pe stâncile lunecoase ale falezei, pentru a vedea o mânã de actori obosiţi, încercând, cu ultimele lor puteri, sã dea viaţã unor personaje şi unor idei uitate, anacronice? Tânjeam dupã un public generos, receptiv, visam adeseori sãli spaţioase, în care ropotele de aplauze nu mai contenesc, multiplicând la infinit un succes colosal. Şi, în tot acest timp, ne îngrijeam de hrana cailor slãbãnogi şi apatici, ne cârpeam costumele, imaginam decoruri noi, ne distram, în nopţile fãrã lunã, şterpelind câte-o gãinã de prin curţile oamenilor... Max: Mai tare şi fii atentã la ţinutã. Capul pe spate, ãsta nu-i un rol pe care sã-l interpretezi egal, ca pe al Ofeliei, de exemplu. Trebuie sã nuanţezi, sã se simtã ezitãri şi elanuri, bucurie şi spaimã ascunsã. Nu mã privi cu ochii ãştia goi, de pãpuşã; lasã peste ei o ceaţã plinã de sensuri, de adâncimi!... Doamna Cati: Hai, terminã, n-ai sã-mi dai tocmai tu lecţii de actorie!... Lemnele se sfârşiserã şi puţinele provizii pe care le mai aveam abia de ne mai ajungeau, mie şi lui Max, pentru o zi sau douã. Max fãcuse şi un guturai urât, îi plângeai de milã, nu alta. El şi aşa nu este în stare de nimic, are încheieturile subţiri, lipsite de putere, pieptul slab, descãrnat, şi un gât lung plin de cute, un gât de pasãre. Se înfofolise în nişte cârpe mizerabile şi scâncea atât de tare într-un colţ al vagonului, încât îmi accentua într-un mod scandalos starea de melancolie, de tristeţe. Mã simţeam frustratã, aveam nevoie de distracţie, de o ralaxare... Dar cui sã-i spun toate astea, acestui ipochimen lipsit de bãrbãţie, acestui individ cu aspect de moluscã, degradat, fãrã idealuri? Pe el nu-l intereseazã decât supa din lingurã şi peticul din turul pantalonilor! Privindu-l, simţeam cum mi se urcã sângele la cap, mã simţeam singurã şi deznãdãjduitã. Mã simţeam femeie pânã în vârful unghiilor. Mã simţeam în stare sã înfãptuiesc o crimã. Aşa mi-am amintit de LEMNUL acela pe care valurile îl aruncaserã pe ţãrm. Max, i-am spus, ţi-e frig, sãrmanule, eşti complet îngheţat! Pânã când se vor întoarce actorii şi regizorul, tu ai sã te cureţi, mãi bãiatule, şi-ar fi pãcat, zãu aşa... Du-te, mai bine, şi taie LEMNUL, ştii tu care, sã aţâţãm focul, sã ne mai dezmorţim şi noi... Max (aparte): Vai, scorpia vrea sã mã omoare! Vrea sã tai LEMNUL ãla noduros, cãruia nu i-au venit de hac nici Othello, nici Hercule... Poirot, nici Agamemnon sau cum îi spune, îmi scapã numele, şi sã-l tai eu, un amãrât care de-abia am reuşit sã rup biletele de intrare şi sã ridic sau sã cobor cortina! Desigur, musculoşii trupei vor râde de mine. Sunt mort, nu am nici o scãpare! (Cãtre doamna Cati) Dar, draga mea, ei pot sosi deja în orice clipã, chiar mi se pare cã-i aud venind! Nu este Hamlet cel care chicoteşte la urechea Desdemonei, fãcând-o sã uguie ca porumbeii? Doamna Cati: Nu mai pierde nici o clipã, uite, ai şi început sã delirezi! Peste câteva momente va fi prea târziu. Du-te mai repede şi taie LEMNUL ãla! Max (Iese din vagon abia ţinându-se pe picioare, strãnutând, bãlãngãnindu-se, slãbit de guturai. Cautã cu privirea un lemn, orice lemn, pentru cã, la urma-urmei, marea este atât de generoasã! Din pãcate, nu vede nimic altceva în afara LEMNULUI, care îi rãsare drept în faţã. Securea este înfiptã exact în mijlocul lui, în rotocolul central, în primul cerc, în primul cearcãn. Nu este un lemn adevãrat, ci un coşmar. Fibrele îi sunt încolãcite, înnodate între ele ca şerpii, putrede, lipsite de elasticitate. Umflãturi urâte, negre, se iţesc în toate pãrţile. Fãrã îndoialã, ceea ce are în faţã reprezintã resturile unei rãdãcini foarte bãtrâne, care a aparţinut unui arbore falnic, secular.): Iubito, cum am sã reuşesc eu sã despic, sã sparg, sã tai cu securea un astfel de lemn? (Aparte) Câtã cruzime! Clipele îmi sunt numãrate! (Cãtre doamna Cati) Eşti sigurã cã efortul acesta mã va salva? Crezi cã este posibil sã rezist, sã-mi depãşesc slãbiciunea trecãtoare pentru ca, pe urmã, sã ne încãlzim amândoi la flãcãrile jucãuşe, produse de ... Produse de... Doamna Cati: Surcele. Max (Desprinde securea din strângerea lemnului, o ridicã şi o repede cu toatã forţa de care dispune. Buf! Nici un efect. Personajul transpirã. Cineva a aprins un reflector.): Fir-ar al dracului! Regizorul (Din culise): Înţelegeţi? Nu conteazã dacã va reuşi sau nu sã despice LEMNUL, importantã este doar încercarea disperatã a lui Max. Pe chipul lui se succed toate stãrile sufleteşti, de la urã la deznãdejde, de la speranţã la hotãrârea de nestrãmutat, la obsesie, la nebunie chiar. Ia du-te, mãi, şi ia-i toporul ãla, sã nu-şi dea peste degete sau sã nu strice, Doamne fereşte, LEMNUL! Da, eu fac toate estea, eu sunt Max, mã cunoaşteţi dumneavoastrã foarte bine! Iar acesta este actul în care primesc aplauze la scenã deschisã. Doamna Cati nu are decât un rol secundar. S-a retras în faţa oglinzii mai mult sau mai puţin veneţiene şi îşi potriveşte, apaticã, buclele perucii. Are o distincţie înnãscutã, e fãcutã pentru a juca mari cucoane. Eu o pun bine în evidenţã, o las sã strãbatã scena în lung şi în lat, sã treacã pe lângã LEMN, sã-şi arate gleznele şi decolteul adânc. Chiar dacã o urãsc şi chiar dacã ea mã dispreţuieşte. Dar toate au o limitã, va veni o zi când îmi veţi cunoaşte adevãrata faţã, când veţi afla ce cred şi ce pot. Atunci, voi ieşi pe scenã cu securea pe umãr, mã voi apropia cu pas elastic, sigur, de LEMN şi, dintr-o singurã loviturã, îl voi despica.