Hector și târfa Dumnezeu, vrăbiile și câteva pisici- fabulă în șapte tablouri Primul tablou Bãtrânul povestitor locuieşte într-o casã pierdutã printre ierburi şi arbori şi atât de veche încât, prin acoperişul ei, se poate auzi respiraţia de argint a singurãtãţii divine. E noapte sau aproape noapte şi s-ar putea spune cã un deget transparent deseneazã arabescuri pe oglinzi şi pe geamuri sau semnãtura indescifrabilã a timpurilor confuze. Ce a fost? Ce va fi? - se întreabã bãtrânul, umblând de colo-colo în cãutarea unui lucru mãrunt al cãrui nume vag este ascuns printre celelalte cuvinte. Ar avea nevoie acum de o semnificaţie, de un tâlc, de o frazã, de un final de fabulã, pentru a adormi: o încheiere convingãtoare, înainte ca neliniştea lunarã a pisicilor înfierbântate sã le urce iar pe cornişã. Acolo, ele scriu poveşti pline de viaţã, mãturând praful din lucarne şi jgheaburi, iar Cel de Sus, desigur, le poate citi, îşi spune povestitorul, cu o uşoarã invidie la adresa cozilor lor înfoiate. Dar pisicile, urmându-şi formidabilul instinct, îşi ascut încã ghearele în tencuialã - e devreme, deci - şi îşi încleşteazã fãlcile, aşa cum ar închide bãtrânul capacul ceasului cu lanţ, clãtinat ca o ceapã de aur: cu un pocnet, cu o umbrã de cruzime, cu un strop pofticios de salivã, cu o sclipire de granat învechit. O frazã şi, apoi, întunericul! Cauza poate fi împlinitã şi inainte de culcare, râde bãtrânul, ştirb ca o canã. Cuvântul, lucrul acela mãrunt şi murdar, pãtat şi mototolit, e pe undeva pe aproape, poate sub scaune, în cripte sau în geamantanul de lemn, din armatã, sau în coiful roman de pe şemineul de marmurã, în rezervorul de apã sau în gaurã de şoarece. Sã îl gãseşti, este un joc de copii, gândeşte bãtrânul, scormonind în dezordine prin sertarele şubrede ale sufletului sãu patriarhal. Cât pe ce sã se gratuleze, sãrmanul, cu apelative pe care nu le-a folosit niciodatã în povestirile sale! Iatã, însã, cã, în ultima clipã, simte sub talpa de pâslã nervura vie a unui verb care se îndepãrteazã târâş cãtre colţul odãii. Ridicã încet piciorul, îşi ia avânt şi striveşte fãrã greş scârboşenia, sub imensa greutate a maşinii de scris. Apoi, fireşte, suflã în lumânare. Pisicile se caţãrã tot mai sus, mieunând plictisite. Al doilea Soarele strãluceşte din nou, ca şi ieri, dar nimic nu mai este aşa cum a fost, pentru cã Dumnezeu, în cele din urmã, le-a iertat oamenilor toate pãcatele, atât pe cele mãrunte cât şi pe cele teribile. Din acest punct de vedere, oamenii au devenit egali ca firele de iarbã, ca lalelele olandeze. Oamenii au devenit egali ca stropii de ploaie şi s-a instaurat Împãrãţia de O Mie de Ani a Monotoniei Morale. Dar unii spun cã, în lipsa întunericului, lumina soarelui e palidã, cã diamantul e doar cãrbune bun de ars. De aceea, poate, în fiecare dimineaţã bãtrânul îşi aprinde pipa cu un diamant. Mi se va ierta şi aceasta, surâde el, privind pe deasupra ochelarilor frunzele ofilite ale castanilor şi suflând fumul pe nãri. Uşa scârţâie şi pisicile se strecoarã neauzite, iar labele lor agile şi moi vibreazã candide în atingere cu alcãtuirile armoniei depline. E aşa cum au visat generaţiile apuse de povestitori, este idilic al doilea tablou, din care nimeni nu se va trezi prea curând, chiar şi înţepându-se în deget cu un ac îndelung ascuţit pe gresia asprã a realitãţii înconjurãtoare. Al treilea Iar vrãbiile ciripesc. Sunt vrãbii pestriţe, venind din Levant, şi vrãbii roz, venite de nicãieri; sunt vrãbiile despre care Lautreamont a compus un poem, iar foile luate de furtunã au întunecat, pentru o clipã, pâlpâirile felinarului de la prora, astfel încât, de fapt, nu s-a consemnat nimic în jurnalul de bord. Apoi, sunt vrãbii polare, cu ciocul alb, îngheţat. Unele vrãbii au capişoane, iar altele inele de-aramã bãtute pe nicovala din cortul Marelui Han. Despre unele nici nu se poate spune cã-s vrãbii, aşa sunt de mãrunte, în timp ce despre altele s-au scris capitole întregi de dicţionar, ilustrate cu gravuri şi cu citate din opera cãlãtorului Strabo. Toate acestea se adunã în zori şi se scaldã în praf. Oricât aţi fi de frumoase, aveţi creierul cât o gãmãlie de chibrit, spune bãtrânul, încercând sã le sperie cu o morişcã de lemn sau aruncându-şi dupã ele papucii. Nu reuşeşte, totuşi, decât sã lipãie pe prispã cu labele goale, cãci vrãbiilor nici nu le pasã de dojana abia disimulatã din glas. Ele ciugulesc lichenii şi mortarul fragil. De asemenea, le atrage lemnul pufos şi moale al stâlpilor de brad, le stârnesc interesul petele mari de ruginã de pe burlane. Da, plouã adeseori pe aici, ca în Macondo, de aceea se adunã atâtea vrãbii în zilele cu soare şi de aceea scârţâie uşile, oricât de bine le-ar unge bãtrânul. Aici, dimineaţa, doar pisicile tac. Al patrulea Sã ne gândim puţin la generozitate şi la creaţie. Steinbeck, de exemplu, i-a lãsat pe Pablo şi Pilon, în grãdina înverzitã a cãsuţei lor din Tortilla Flat, sã-şi soarbã vinul, nepãsãtori la bâzâitul adormitor al muştelor toropite de cãldurã, cu o generozitate pe care a remarcat-o din plin presa literarã. Creatorul lor le iertase, de la bun început, omeneştile pãcate. Acesta este un lucru de înţeles, exprimã fervoarea iubirii autorului, cum lesne se poate observa, faţã de cele douã personaje care, în tihnã, chibzuiesc asupra vieţii şi morţii, asupra legilor sfinte ale naturii. Roua sclipeşte pe frunzele de brustur şi pare a fi un nesecat izvor de bogãţie în Tortilla Flat, unde se simte pretutindeni suflarea lui Dumnezeu şi trecerea Sa plinã de graţie; atingerea uşoarã a pasului Sãu împrãştie efluvii de miresme. Steinbeck era şi el un bãtrân povestitor, cu auzul fin şi cu ochiul atent, mereu la pândã în odaia cu acoperişul subţire, şi multe dintre povestirile sale au fost inspirate de glasul lui Dumnezeu. Îl auzim, desigur, şi noi, odatã cu ciripitul vrãbiilor, cu bâzâitul muştelor. Iar pisicile se strecoarã mai departe, neauzite. Al cincilea Vrãbiile ciripesc. Sunt flãmânde, dã-le ceva de ciugulit! Dã-le pâine!, se adreseazã Divina Prezenţã bãtrânului povestitor, iar acesta, uimit de minunata întâmplare, îşi face cruce pe prispa îngustã. Niciodatã Glasul nu a fost atât de limpede şi niciodatã nu i s-a adresat atât de simplu şi de vibrant ci, de cele mai multe ori, L-a perceput ca pe o şoaptã neclarã, poate înşelãtoare, ca pe un zvon, ca pe un murmur înfiorând adâncuri. Niciodatã nu a ştiut bãtrânul cã într-o simplã propoziţie se pot ascunde atâta luminã, atât adevãr şi atâta candoare. Cãci, dincolo de valoarea lor semanticã obişnuitã, el percepu în cuvinte sensul înalt al punctului definitiv de impact, care cuprinde în sine rãcoarea ţãrmurilor şi fierbinţeala deşertului, valul efemer şi stânca eternã, îmbrãţişate într-un singur şi absolut impuls mineral. În mijloc, dar şi pretutindeni în cuprinsul sãu, sâmburele, oul, foetusul primordial, promisiunea vieţii, pulseazã simultan cu ameninţarea veşnicã a declinului. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, şopteşte, fericit, omul şi se grãbeşte spre cuhnia povârnitã din curte. Pisicile îl privesc cu ochii mari, dilataţi. Nu se ştie de ce, ele se strecoarã mai departe, neauzite. Al şaselea Oare ce fac, oare ce pun la cale afurisitele astea de pisici? Degetele bãtrânului povestitor, încã puternice, fãrâmiţeazã pâinea uscatã. Sunt multe vrãbii, neînchipuit de multe, dar pâinea nu lipseşte din mica gospodãrie. Ehei, ce poveste! Lucrarea mâinilor se împleteşte cu lucrarea minţii, cãci oamenii ca el sunt grozav de scormonitori. Tot felul de istorii, de întâmplãri extraordinare se deruleazã cu vitezã pe ecranul aburit al memoriei şi toate se descifreazã uşor, toate dezvãluie semnificaţii dãtãtoare de încredere şi speranţã. Bunãoarã, povestea bãtrânului cizmar care, dând unor vrãbii flãmânde ultima bucãţicã de turtã, s-a trezit dimineaţa cã mãruntele vietãţi i-au pingelit, peste noapte, ghetele şi i-au vãxuit cizmele; sau aceea a copilului vagabond care şi-a împãrţit amãrâtul sãu biscuit cu un pãduchios şi lehãmisit de câine! Desigur, mai târziu, acesta din urmã l-a salvat din ghearele oamenilor rãi. Cine altul sã înţeleagã mai bine asemenea lucruri, decât un bãtrân povestitor? El însuşi aşterne pe hârtie istorii care susţin moralul miilor, poate zecilor de mii de prieteni necunoscuţi, aflaţi în cursa nesfârşitã, în competiţia vieţii. Da, azi impulsul de a scrie ceva minunat şi nobil este mai puternic decât altãdatã. Dar uşa scârţâie şi vrãbiile ciripesc asurzitor. Al şaptelea E linişte. Bãtrânul înmoaie tocul în cerneala mov. Poate cã va nãscoci un text important: o nuvelã, un roman sau o fabulã. Zâmbeşte fericit la masa de lemn, în casa pierdutã printre ierburi şi arbori, şi se gândeşte la înţelepciunea lui Dumnezeu. Sã ne oprim aici! Nici un cuvânt în plus! Este de necrezut ce pot face câteva pisici cu un stol de vrãbii proaste şi bine hrãnite.