Hector și târfa Hector și târfa Ştiu dinainte că lumina murdară, tulbure, despre care nu se poate spune decât atât, care nu poate fi descrisă decât astfel, alunecă grea, gelatinoasă, din ochiul de geam îngheţat, în jos, pe peretele încă albastru al nopţii, conturând abia acum visul acela deja îndepărtat. Fără să mă descopăr, fără să mă divulg acestui nou început, fără să îmi ofer inutila participare - absurdul respiraţiei mele ar fi, poate, o tulburătoare caligrafiere a unui nedorit ego, dar, insuficient conturat, îl încorporează umbrele încă dense, tăcerea, îl dizolvă discret, neauzit, îl anihilează spaţiul imens dintre umăr şi planul de separaţie, zidul dur, concret, convingător, rece, fidel realităţii din care îşi trage scrâşnitoarele seve -, mă dedau voluptăţii de a-mi redescoperi propriile volume, încet, prin enumerare, îmi inventariez cu o secretă satisfacţie ceea ce ar putea deveni, deşi nu mi-o doresc cu adevărat, nu încă, propria mea anatomie, os cu os, muşchi cu muşchi, cartilagiu cu cartilagiu, alungând miile de înţepături fierbinţi ale somnului anchilozant, ca pe secundele acelui răstimp plin de fantasme, desigur, în căutarea unei semnificaţii sub pleoapele coborâte adânc, foarte adânc, în căutarea unui reper, în căutarea unei ocrotitoare speranţe. Şi, deodată, mă trezesc. Sau, mai exact, mă inundă o teamă fragilă, retrospectivă, din existenţa mea anterioară acestei nopţi, dar de necontestat, o relaţie fizică vie, un miros, un nume, amintirea unui fel de tandreţe prezentă chiar şi în brusca percepţie a spaţiului acum plin în care mă aflu: Hector. Poate că moţăie, nu-i aşa?, poate că moţăie, dar poate că e aproape îngheţat, clănţănind învelit în ceaţa mizeră pe care numai contracţiile violente ale stomacului lui, altfel flasc, cu pete de culoarea unturii râncede, o mai împrăştie dincolo de parapet; poate că emite în vis acele sunete întrerupte brutal de spasmele aliniate în topica unei spaime adânci, subterane, neinteligibile, inconştiente, dar de fapt te pândeşte de mult, încordat, îngrozit, gata să se repeadă, poate, pentru ultima oară. Noli tangere. Pentru că deja te urăşte suficient. Pentru că, pe măsură ce viaţa îl părăseşte, lăsându-se înlocuită de golul enorm care a şi început să vibreze în toate lucrurile, dragostea îşi pierde sensul, conturul fin, mistuindu-se dincolo. Limba vânătă, buzele umflate de acid, vârtejurile intermitente stârnite în zăpadă atunci când nările i se dilată dureros, o mărturisesc. Ar trebui să-l împuşti. Ar trebui să-l împuşti chiar acum şi să-l împingi cu piciorul. Gheaţa subţire ar crăpa, apoi apa densă, uleioasă, l-ar cuprinde uşor, l-ar primi, înfăşurându-l, din ce în ce mai strâns, într-un giulgiu de sticlă. Dar, în loc să faci asta, îl strigi din nou, nervos, tremurat, apropiindu-te cu un pas, nedumerit, întârziind o clipă, un minut, balansându-ţi înfiorarea în pragul înţelegerii ce va să vină, gustând emoţia sălcie care se insinuează deodată, Hector, dar târfa dă târcoale, e aici, în sfârşit ai priceput şi tu, se oferă, se desface lascivă în moleculele violete care topesc zăpada sub botul lui fremătător, perversă, singură, exactă, marea târfă a ultimei însingurări. Stai, deci, proţăpit, cu ochii holbaţi, refuzând adevărul cu silă, lângă parapetul din scânduri putrede, scârţâitoare, albicioase, refugiul final, cum de nu te-ai gândit până acum, limita absolută a retragerii lui din faţa acestei indubitabile erori: un teritoriu până nu demult asumat, coerent, devenit între timp un tărâm al umbrelor ameninţătoare, deformate până la confuzia totală dintre semne - cele înscrise în toposul suferind tot mai mult sub invazia supremului gol şi cele scânteind în pupilele mărite de foşnetul lăuntric, de dezordinea chimică, de magia întoarsă a vieţii către haos. Hector şi târfa, răscolind în iarna sclipitoare, obositoare, năucă, jarul unui foc adormit. Şi, dincolo de parapet, chemarea nopţii, mai precis negativul ei conspirativ, dar voi încă mai aşteptaţi, ca în miezul unei seminţe, pocnetul fierbinte, uluitor, care va sparge acest tablou static şi fragil, acest puzzle suspect, cu un gest magnific, în mii de cioburi, în mii de cuvinte fără accente, fără punctuaţie, fără sens, transformându-l într-o frază nedefinită, gângavă, în urechea cu desăvârşire surdă a dimineţii. Dar, pentru că, sub această mască a încremenirii, nimic nu durează, ci (mereu în desfacere, mereu în îmbinare), forme necunoscute îşi ating marginile cu o agresivitate abia reţinută, alegi până la urmă rigoarea unui gest obişnuit, oricare ar fi el, cel mai simplu pe traiectoria firescului, trădând poezia - ce riscă să crească din înfruntarea voastră - cu logica sterilă şi mecanică a unui clişeu. Şi, astfel, ţeava armei coboară candidă, regală, cu un fâşâit ca de mătase, către gâlgâitoarea agonie a fiinţei care te vede, încă te vede, sigur te vede şi, deci, te cunoaşte. Acum, lumina, depusă ca un praf imponderabil într-un strat gros, mişcător, pe muchii şi forme, în golurile aparente care fragmentează materia, se strecoară neauzită, urcă şi coboară cu repeziciune prin capilarele transparente ale universului, demontând mecanismul pufos, leneş, mă separă de mine însumi, dizolvând membrana semipermeabilă care lăsa să mă atingă doar clipocitul unei false memorii, nutrientul acestui glissando periculos şi euforic din care, ezitant, se desprind mai întâi ochiul stâng, apoi celălalt. Zidul creşte chiar de aici, din imediata apropiere, gros, aspru, vulgar, vineţiu, pahidermic, copleşitor, compact, viguros, inexpugnabil, adică direct din umărul meu amorţit, înălţându-se într-o verticală furie, scrâşnind, rupându-se din sine însuşi într-un profund elan geologic. Risc să mă absoarbă, deci, să mă înghită, să mă tragă în sus, spre ramificaţiile lui grele, absurde, care curând vor crea un grav dezechilibru în paşnica arhitectură a încăperii. Mă răsucesc şi, deodată, mai puternică decât arsura din umărul rănit, aceeaşi obsedantă lumină a unei dimineţi de iarnă îmi linge fruntea sub care ochii ţipă de durere, se zvârcolesc ca două animale captive şi se autodevoră. Dar o clipă mi-a fost de ajuns ca să o văd. Atârnată în retină de cuiul ruginit, destrămând prin simpla lui existenţă invulnerabilitatea grunjoasă a zidului, pare o pasăre frântă în depărtarea unei iluzii. Aş putea s-o ating cu degetele, bâjbâind în direcţia palpitului ei neguros. E o armă bătrână şi tristă, dragul meu Hector, şi tu, desigur, o recunoşti, ai reconoscut-o de când, cu degetul apăsat pe cocoşul lustruit, m-am clătinat, sufocat de mirosul înăbuşitor al târfei. Însă câinele simţise mai întâi lupul, îl simte încă, înconjurat de un halo olfactiv fierbinte, dur şi ameţitor, de urină şi sânge şi de pământ răscolit printre rădăcini de sălcii putrede, înconjurat de aburul stătut, al spaimei ascunse în ochii injectaţi şi vicleni. Era o vibraţie violentă în mucoasele îngroşate de somnul acela prea lung, îngrozitor de lung, dar câinele nu se tulbură, nu sări zvâcnind ca un arc în întâmpinarea primejdiei, căci percepuse în aceeaşi secundă semnalul secret care îl avertiza că totul venea dinăuntru, dintr-un spasm al memoriei înceţoşate de febra odihnei, că era doar brusca ascensiune a unei amintiri prin straturile năclăite de o ciudată oboseală, de care îşi amintea de asemenea vag, straturile acelea moi din sine însuşi prin care coborâse încet în absenţă, şi se ghemui şi mai mult, oftând, ferindu-se parcă, acceptând alternativa aşteptării. Lupul avea o sută de ani, era încă tânăr, deşi trupul i se împuţinase, deşi şchiopăta înfiorător, mersul lui semănând cu salturile imprevizibile ale unui koae din rasa Kroe găsit în cinci sute patru de nişte lucrători săpând o fântână şi despre care Iu Iann afirmase că ar fi fost viu. Aducea atât de mult cu acel animal şi pentru că avea o singură labă iar ficatul său era plin cu pământ. Se deplasa - dar cine ar îndrăzni să afirme lucrul acesta cu siguranţă? - din direcţia norilor nimbostratus, aproape sfâşiaţi de vârfurile cangrenate ale unor sălcii subţiri şi dure ca sticla şi, odată cu ei, îşi presăra efemerele urme pe întinderea lacului de la răsărit. Sub singura lui labă - cu şapte gheare încovoiate în fiecare din cele şapte culori ale spectrului, făcând să strălucească în urma lui un minuscul curcubeu - gheaţa gemea ca un copil părăsit. În dreptul parapetului se opri - pentru a-şi lua un ultim avânt sau pentru a arunca o privire de recunoaştere asupra acelui ţărm pustiu -, trase pe nări o adiere plină de nebuloase promisiuni şi se întinse, dispărând aproape, printre umbrele aruncate din adânc de apa încă înnoptată. Atunci, gheaţa crăpă în miliarde de cioburi de o fineţe inimaginabilă şi ziua irupse triumfal peste coapsele descărnate ale câinelui. Îl auzise. Monoton, obositor, crescând neîncetat, un foşnet ca de hârtie prin nesfârşita apoteoză a răsăritului, de parcă lupul s-ar fi apropiat - dar câinele ar fi îndrăzni să perceapă lucrul acesta cu siguranţă? - inconştient, nepăsător, cu vântul în spate, fără ţel, la voia întâmplării, înaintând mereu, dar altfel parcă decât prin forţa unei voinţe agăţate dureros de muşchi, oase şi nervi, ci levitând, împins doar de curentul subţire al acelui vis. Foşnet doar la început, un atribut al deplasării, pentru că, pe măsură ce sporea în intensitate, căpăta identitatea crudă a realului, devenea lup cu colţi şi cu blană zbârlită dând buzna în creierul lui dezarmat, în care se declanşă brusc alarma, iar el sări cu pântecul muşcat, simţind arsura cu fiecare fibră a fiinţei lui rănite în somn, repezindu-se într-o parte, căutând, în acelaşi timp, să rămână în picioare, pregătit pentru un nou, poate pentru un ultim atac. Şi, cu toate că în gâtlejul lui se adunase toată dorinţa de viaţă a cărnii sfâşiate de surprinzătoarea lovitură a neştiutului, doar un scheunat nevolnic, nimic doar, un scâncet înăbuşit fu singurul semn că ar fi recunoscut-o pe cea care se apropia de nicăieri prin albul necuprins. Singur cu ea, nu se mai temu nici de lup, nici de mirosul aţâţător, nici de foşnet, ci doar de sclipătul îngheţului de peste noapte, de zăpadă şi, mai ales, de umbletul beat al oamenilor, stropind nepăsători cu urină împrejmuirea de nuiele. Totuşi, durerea persista, adâncă, iute, adăugându-şi gustul amar al fierii. Se clătină, se lăsă pe o parte şi începu să îşi lingă ţâţele mici şi negre, adunat în sine, preocupat, căutând să îndepărteze greaţa şi frica ascunse acolo, cuibărite în adăpostul cald al sângelui. Şi atunci veni al doilea atac, prin nimic anunţat de data asta, care îl făcu să se răsucească în zăpadă, să sară, să latre turbat, să alerge în cerc, să se prăbuşească. Lupul îl urmă în hăţişurile crescând desfrunzite din el însuşi, fiind când o pată gri în albul devorat de tristeţe şi teamă, când numai colţi şi cremene translucidă rostogolită în argintul unei nesfârşite oglinzi, risipind ecouri şi imagini. Pătratul de sticlă îngheţată se clatină iar, sub presiunea dimineţii - dar cât este părere şi cât este certitudine în jumătatea asta de vis spulberat încă înainte de a mă hotărî să îi accept răbufnirile întretăiate de fluxul sincopat, de meandrele unui gând care luptă deopotrivă să se afirme -, în cercevelele subţiri, deschizându-se ca o gură spuzită în cenuşiul păstos şi fără sens de afară, lacomă, apucând hălci uriaşe, sorbind, liorpăind întunericul din care încă nu m-am născut, tot mai aproape de miezul dulce al împotrivirii mele inutile. Mă desprind treptat, întâi o fantomă de abur, iar mai târziu o sămânţă chircită sub acoperişul de chiciură al realităţii. Până dincolo mai e doar un pas şi, de îndată ce îl voi face, vor izbucni peste lume tobele şi trompetele unui marş de cenuşă şi stele. PRINŢUL IEŞI ÎN ZAPADĂ ŞI ÎI FU ADUS HÂRDĂUL CU APĂ. SPARSE CU PUMNUL POJGHIŢA SUBŢIRE ŞI ÎŞI RĂCORI DEGETELE, FRUNTEA DE CEARĂ, UMERII ÎNCOVOIAŢI ŞI ÎNGUŞTI. CINEVA ÎL ÎNFĂŞURĂ ÎNTR-O BLANĂ, IAR ALTCINEVA SE APLECĂ ŞI ÎI TRASE CIZMELE CU CARÂMBII ÎNALŢI. STAROSTELE ÎL ÎNTREBĂ DESPRE ZBUCIUMUL NOPŢII, CARE MAI DĂINUIA SUB PLEOAPELE UMFLATE ŞI MOI. EL CERU SĂ SE DEA DRUMUL LA CÂINI ŞI PRIVI FERICIT HÂRJOANA LOR. DIN OCHII MIJIŢI, SCLIPIRĂ ÎN PRIMELE RAZE ALE DIMINEŢII DOUĂ SFINTE DIAMANTE LICHIDE CÂND VENI, SCUTURÂNDU-SE, HECTOR, BĂTRÂNUL LIMIER. Mă apropii de chipul desenat cu linii tremurate în chenarul ferestrei - într-un fel care, deocamdată, se opune unei adevărate identificări -, deşi distanţa ce trebuie străbătută este cu mult mai mare, desfăşurată pe trasee labirintice, imprevizibile, într-un interior ceţos amintind o grădină antică, armonioasă şi monstruoasă deopotrivă, amprenta unui deget sau brusca frângere a luminii într-un cristal cu milioane de feţe, şi chipul acela, privit cumva în răspăr, se refuză încă, mi se refuză, decupat în fragmente alăturate ilogic de arborescenţa fastuoasă a unei fragile pelicule de gheaţă în care explodează o dalie sau o crizantemă transparentă. Pentru a ieşi, pentru a mă naşte din trupul aseptic al florii, fie în sensul unei glisări în real, fie asumându-mi labirintul ca pe o dimensiune firească a acestei dimineţi, ar trebui ca răsuflarea mea să topească pleoapa minerală a ochiului - un al doilea ochi, desigur, suprapus celui prin care încerc să mă aflu - şi astfel, privindu-mă şi lăsându-mă privit, să devin eu însumi oglindă şi chip în curgerea neîntreruptă dintr-un spaţiu în altul, dintr-un vis în alt vis, perpetuând infinit o confuză duplicitate, o dramă a nedefinirii, pierzând astfel ideea, sensul, ritmul viu al senzaţiilor, al împlinirii, ca un personaj dintr-o ficţiune dintr-o altă ficţiune, în care câinele Hector, bătrânul limier, mă însoţeşte în neîntrerupta vânătoare. Deocamdată, el aşteaptă afară, în spatele împrejmuirii de nuiele, semnalul meu secret şi aburii prietenoşi ai dimineţii îi ascund prezenţa incontestabilă a târfei, prelingându-se pe zidul încăperii din ţevile subţiate de timp ale armei de vânătoare.