Hector și târfa Gabriel Vã spun cã toţi am suferit, chiar dacã nu am vrut sã recunoaştem, nici în faţa lui şi cu atât mai puţin faţã de noi înşine, atunci când Gabriel a trebuit sã plece. Iar el s-a comportat admirabil în ultimele zile, de parcã urma sã facã o excursie, o cãlãtorie lipsitã de importanţã. Ştiam cã procedeazã aşa numai ca sã ne insufle curaj şi poate de aceea nu ne-am lãsat striviţi şi am îndurat despãrţirea ca nişte bãrbaţi adevãraţi. La urma-urmei, nici nu prea aveam de ales, bunica Emilia stabilise pânã şi cele mai neînsemnate anãnunte ale plecãrii, astfel încât, furaţi de frumuseţea ceremoniei, nimeni sã nu plângã, nimeni sã nu îşi manifeste tristeţea sau îngrijorarea. De aceea, nu e de mirare cã noi ştiam deja totul despre costumul cu vestã şi pãlãria în carouri, despre ultimele gesturi şi despre ultimele cuvinte ale lui Gabriel, destinate sã ne rãmânã întipãrite în memorie. Şi dacã, pe atunci, încercam sã înţelegem aceste lucruri, sã sã le descoperim o importanţã, o semnificaţie, e pentru cã nu eram încã pregãtiţi sã înţelegem sensul cuvântului “predestinare”. - Oare nu este prea mult, mã întrebase Geo într-o dupã-amiazã. Este adevãrat cã de acum încolo nu o sã mai mişte niciodatã din urechi? - Aşa s-ar pãrea, îmi aduc aminte cã i-am rãspuns. - Şi nici nu o sã se mai ungã cu nãmol pe faţã? - Tot ce se poate... - Şi nici n-o sã mai recite din Whitman “Îndrãzneşte acum, o, suflete!”? - De bunã-seamã cã nu. - E cumplit, Nichi, e o mare nedreptate, spusese Geo, cãzând pe gânduri - lucru, de altfel, cu totul neobişnuit. Ar fi trebuit, poate, sã intervenim, sã ne ducem la bunica Emilia şi sã-i explicãm poziţia noastrã în aceastã chestiune, dar nici unul dintre noi nu ar fi avut tãria moralã sã o priveascã în ochi pe insensibila, pe monstruoasa creaturã şi, spunându-i vreo douã, sã îi dea de înţeles cã noi nu mai suntem dispuşi sã îi acceptãm tirania. Era nevoie de mult sânge rece pentru un asemenea act, care presupunea şi riscul de a deveni, pe datã, ţinta ironiilor necruţãtoare ale acestei femei, ţinta glumelor ei nesãrate, dintre care cele mai neplãcute erau cele referitoare la mutrele noastre blegi. Pe de altã parte, nu puteam decât sã fim cu toţii de acord cã, dintre noi, Gabriel era singurul care merita cu adevãrat sã ajungã acolo, unde îl aştepta un viitor mare, de excepţie. Ne întrista numai precipitarea evenimentelor, asistam neputincioşi la îngrijorãtoarele pregãtiri din, poate, cel mai frumos şi cel mai fierbinte miez de varã pe care l-am trãit cândva, gândindu-ne cã în curând acele zile vor rãmâne fãrã pic de strãlucire. De ce atâta grabã?, ne întrebam. Sã ne petrecem împreunã mãcar o sãptãmânã, ca sã ne despãrţim aşa cum se cuvine! Dar Gabriel, care era atât de ocupat încât abia de mai avea timp sã scoatã, pe furiş, limba sau sã se pişe în semn de protest pe afişierul pe care fusese lipit anunţul despre închiderea sezonului de vânãtoare, pãrea cã doreşte o evoluţie rapidã a evenimentelor şi cã o provoacã el însuşi cu bunã-ştiinţã. Emilia îl învãţase sã danseze menuet şi cadril, îi bãga în cap manierele elegante, îl obliga sã se spele pe mâini în fiecare zi şi îl supraveghea, în timpul meselor, lovindu-l din când în când cu bastonul, dacã nu folosea aşa cum trebuie cuţitul pentru peşte sau scobitorile; iar ochii lui albaştri exprimau o docilitate care, pur şi simplu, ne scotea din minţi. Hotãrâsem sã vorbim cu el deschis, sã ne explice cum de poate suporta aceste umilinţe. Plini de emoţie, copleşiţi de sentimentul cã trãim, poate, ultimele clipe împreunã, cã, de acum înainte, nimic nu va mai fi la fel, în seara aceea am dat semnalul de adunare pentru situaţii deosebite, adicã trei lovituri în şina atârnatã sub streaşina primãriei. Desigur, semnalul coincidea cu alarma pentru incendiu deosebit de grav şi, în timp ce formaţiunea de pompieri voluntari se îmbrãca, din mers, cu greoaiele pelerine argintii, adulmecând în aerul limpede al crepusculului vreun nevinovat firicel de fum, noi ne-am întâlnit în cavoul construit de mult de prevãzãtoarea bunicã Emilia. Gabriel nu venise încã. - Se comportã ca un copil, spusese Geo. Înţeleg cã i se oferã o şansã unicã, aproape miraculoasã, dar cum de poate nesocoti obligaţiile pe care le are faţã de noi? - Îşi ţine nasul pe sus, completase Leandru. De când poartã mãnuşi albe, din aţã, îi vine greu sã ne mai dea mânã! - Sã nu îl judecãm greşit, am cerut atunci. Gabriel este un camarad de nãdejde. Probabil cã zgripţuroaica îl pãzeşte, cã e cu ochii pe el... De altfel, mi se pare cã este ora la care prietenul nostru îşi înghite untura de peşte şi lecţiile de clavir. Se scursese cu greu o jumãtate de ceas, timp în care am vopsit în vernil pisica paracliserului, folosind cerneala din stiloul unuia dintre noi şi, ca pensulã, propria ei coadã: o treabã prea puţin amuzantã, de rutinã, ca sã facem totuşi ceva. Aproape ne pierdusem speranţa cã vom mai putea vorbi cu Gabriel, când, fãrã veste, iatã cã îl auzirãm chiuind cu putere: - Salve, prieteni, nu cumva am întârziat? - Ba bine cã nu, se oţãrâse Leandru. Chiar ne întrebam dacã am fãcut bine cã am îndrãznit sã te deranjãm!... Pisica paracliserului, care de câtva timp îşi studia, contrariatã, noua înfãţişare, privindu-şi lãbuţele şi scuturându-le din când în când cu graţie, deodatã se zburli şi o luã la goanã, miorlãind înfricoşãtor. Gabriel o urmãrise din ochi cu nepãsare. - Hei, nu o luaţi şi voi chiar aşa, spusese el. Sunt ocupat pânã peste cap, nu pot sã mã duc nepregãtit. Oricum, cred cã am leacul potrivit pentru indispoziţia voastrã... Din cãptuşeala de mãtase a smochingului nou-nouţ, îşi fãcu pe datã apariţia o pântecoasã sticlã de coniac. Cel puţin, continuam sã ne pãstrãm bunele obiceiuri. - Trebuie sã cinstim evenimentul, nu-i aşa? Şi nu mai faceţi figurile astea funebre, de parcã aţi fi nişte curci plouate, cum zice bunica Emilia, ce dracu’! Dupã ce leacul trecu din mânã în mânã, din suflet în suflet, glasul lui Gabriel începu sã ne picure în urechi precum o muzicã vrãjitã, compusã anume pentru noi. - Şi acum, iatã cum stau lucrurile. Eu sunt aproape gata de plecare şi este cert cã totul se va petrece foarte repede, mâine sau poimâine, în zori. Nu vreau lacrimi, nu vreau discursuri patetice, presãrate cu sfaturi şi cu vorbe mari, pentru cã astea sunt chestii la care, oricum, nu vã pricepeţi şi care, în plus, ţin de departamentul bunicii Emilia. Am petrecut clipe minunate împreunã, clipe de neuitat. De aceea, aşa prefera sã ne despãrţim de trecut râzând. Luarãm câte o nouã dozã din minunatul elixir şi Gabriel începu sã ne spunã ce lucruri grozave îl aşteptau acolo, ce oameni deosebiţi erau nerãbdãtori sã îl cunoascã. Ne vorbi despre Marc Aureliu, Voltaire şi Einstein, despre Louis Daniel Armstrong şi despre Claudette Colbert. Ne descrise oraşe şi ţinuturi. Ne vorbi despre fluvii, despre munţi şi oceane nesfârşite, despre plante şi animale rare, unele dispãrute de mii de ani, ne prezentã descrieri ale unor femei blânde şi înţelegãtoare. Exagerã puţin, când susţinu teoria unificãrii energiilor şi când vorbi despre unele obiceiuri sau tradiţii, cum ar fi aceea a suflãrii nasului în batiste de mãtase, dar ne prefãcurãm cã nu bãgãm de seamã şi asemenea incidente nu avurã urmãri. Povestea atât de frumos, atât de convingãtor, încât cuvintele lui ne tulburarã profund. Uneori mã întreb dacã nu cumva îmi joacã memoria o festã, dacã a fost o noapte realã şi nu una închipuitã... Poate cã Gabriel nici nu a existat, poate cã a fost pentru noi, pentru mine, doar o presimţire a unei alte lumi. Aveam impresia cã timpul se oprise în loc, cã povestirea lui nu se va mai sfârşi niciodatã. Dar el tãcuse brusc, la mijlocul unei fraze, şi îşi trecuse degetele prin pãr. Apoi ne rugase sã îl tundem şi sã îl radem, avea pregãtite în acest scop pãmãtuf, spãun şi un brici ascuţit de curând. Fusese condiţia pe care i-o pusese bunica Emilia pentru a-l lãsa sã se întâlneascã încã o datã cu noi, iar Gabriel nu voia cu nici un chip sã iasã din vorba ei. - Ea ştie cel mai bine ce trebuie, are o bogatã experienţã, ne spusese el. Am rãmas surprinşi, dupã ce i-am tãiat pletele şi barba, de figura lui juvenilã. Nu îi trãdau vârsta decât ridurile din jurul ochilor şi cele douã cute adânci de la comisurile buzelor. Îl priveam uimiţi, pentru a nu ştiu câta oarã, cum mişca frenetic din pavilioanele uriaşe ale urechilor, acum vizibile în toatã splendoarea lor, în timp ce versurile lui Whitman ne vrãjeau şi ne cucereau pentru totdeauna: - “Îndrãzneşte acum, o, suflete, ieşi şi du-mã cãtre necunoscut, unde nu e pãmânt sub picioare şi nici cãrare de urmat! Acolo, nu e nici hartã nici cãlãuzã, nici voce rãsunând, nici atingere de mânã omeneascã, nici faţã înfloritã, nici buze, nici ochi, nimic nu e pe acel tãrâm.” - Rãmâneţi cu bine! Şi dacã vi se pare cã nu aţi fãcut totul ca sã mã reţineţi, şi martor mi-e Dumnezeu cã aţi fãcut chiar mai mult, eu vã dau mânã liberã. Procedaţi cum credeţi cã este mai potrivit, ne spusese Gabriel. Maşina galbenã a întreprinderii de transporturi, temutul vehicul cãtre depãrtãri, despre care mulţi nu ştiau nimic iar alţii abia auziserã, dormita strãlucitoare în faţa magazinului alimentar. Nimeni nu ar fi putut spune dacã sosise chiar în acea zi sau dacã îl aştepta de o veşnicie pe bunul nostru prieten, nu am putut desluşi niciodatã acest mister. Poate numai bunica Emilia, care prevãzuse, mai mult ca sigur cã prevãzuse, întâmplãrile prin care şi noi am trecut, ar putea sã ne spunã, însã nimeni nu îndrãzneşte sã o întrebe pe bunica Emilia. Lãsând la o parte toate neliniştile, înarmaţi cu scule, cu leviere şi chei, trecurãm fãrã preget la asalt. A fost o joacã de copii sã scoatem, cu un furtun, benzina din rezervor, sã dezumflãm cauciucurile, sã demontãm capacul delcoului. Geo a legat bateria în scurt-circuit. Leandru a reuşit, cu oarecare trudã, sã taie volanul, iar mie mi-a fãcut o plãcere deosebitã sã înţepenesc ambreiajul. Când ne-am îndepãrtat, maşina galbenã era o epavã, un hârb bun de dat la fier vechi, iar noi aveam conştiinţa lucrului bine fãcut, aveam sentimentul datoriei împlinite. Ne ţineam pe dupã umeri şi cântam cântece deochiate, cu nişte versuri care ar fi fãcut-o pe bunica Emilia, dacã le-ar fi auzit, sã se apuce cu mâinile de cap. Eram fericiţi şi ne simţeam neînfricaţi, puternici, uniţi pânã la moarte. Spre ziuã, înveliţi în pãturi, am cãzut într-un somn greu, fãrã vise. Ne-a trezit huruitul unui motor. Ne-am îmbrãcat în grabã, am alergat cu sufletul la gurã şi am ajuns la timp ca sã-l vedem pe Gabriel cum scuturã ultimii stropi de benzinã dintr-o canistrã în rezervorul maşinii. Da, maşina galbenã a întreprinderii de transporturi arãta de parcã ar fi ieşit atunci din fabricã, mândrã şi dornicã sã se întindã la drum. Nu trebuia sã ne mirãm, nu depindea de noi sã fie altfel, fiindcã aşa hotãrâse bunica Emilia şi, la urma-urmei, o ştiuse la fel de bine fiecare dintre noi. Gabriel, îmbrãcat în costumul cu vestã şi purtând pe cap pãlãria în carouri, încerca sã parã distant, se comporta de parcã am fi fost nişte necunoscuţi, dar în cele din urmã ne zâmbi iar mie îmi fãcu semn sã mã apropii. - Nichi, îmi spuse, clipa cea mare a sosit. Vã mulţumesc pentru tot dar, din pãcate, nu pot sã mai întârzii nici un minut. Când ne-am despãrţit, i-am mângâiat stofa finã a sacoului şi, pentru o clipã, am simţit dedesubt, în cãptuşealã, conturul atât de reconfortant al unei pântecoase sticle. Am rãmas în mijlocul drumului, pânã când maşina dispãru, într-un nor de praf. În urechi îmi rãsunau cunoscutele versuri ale lui Garcia Lorca: “Toţi înţeleg durerea vecinã cu moartea, dar adevãrata durere nu se aflã-n suflet. Nu-i în aer nici în viaţa noastrã, nici pe aceste balcoane pline cu fum. Adevãrata durere, cea care pãstreazã lucrurile treze, e o micã arsurã fãrã sfârşit, în nevinovaţii ochi ai altor lumi.” De atunci, am recitat adeseori prietenilor mei aceste versuri, dupã care, invariabil, ne aminteam de Gabriel. Nu am reuşit niciodatã sã mişc din urechi aşa cum o fãcea el dar scuipam printre dinţi la distanţe uimitoare. Ne-am schimbat locul de întâlnire tocmai sus, în castelul de apã, de unde ne plãcea sã privim unduirea nesfârşitã a spicelor coapte. Câteodatã, încercam sã vedem dincolo de orizont, unde ştiam cã se întind ţinuturi necunoscute, oraşe fabuloase, mãri şi oceane zbuciumate de furtuni, ale cãror zvonuri aproape cã le auzeam. Acolo, se afla Gabriel şi noi încercam, pentru câteva ceasuri, sã îl simţim din nou aproape. Geo punea mâna streaşinã la ochi şi mã întreba: - Hei, Nichi, nu-i aşa cã vezi şi tu femeile alea grozave, îmbrãcate în voaluri transparente? Tocmai trec pe un pod, peste o apã jumãtate albã şi jumãtate verde şi chipurile lor sunt luminate de o mare fericire. Parcã sunt bete sau drogate, de aceea unele dintre ele cad de pe pod iar râul le poartã la vale pânã la o insulã minunatã unde ele întineresc, devin fete pietroase şi zvelte şi se înlãnţuie în dansuri nesfârşite, în dansuri pãgâne, misterioase, neliniştitoare. - Dar tu vezi stolul acela de pãsãri care ard cum arde curcubeul dupã ploaie? Ai putea crede cã sunt nişte creaturi rare, poate chiar cele numite de unii “libido”, pentru cã zborul lor sugereazã un erotism profund, superior, dar ele sunt doar nişte banale Octavia Augusta, sau pãsãri-umbrelã, cum li se mai zice. - Ia te uitã, spunea Leandru, ce pãdure ciudatã! Arborii au frunze cilindrice, transparente, par a fi de cristal. Cãlãtorul care strãbate cãrãrile acestei pãduri este tentat sã nu o mai pãrãseascã nicicând. La fiecare adiere de vânt, frunzele se ating, se ciocnesc între ele şi produc cele mai suave sunete auzite vreodatã de urechile pãmântenilor, mai ademenitoare chiar decât cântecul sirenelor. Aşa se scurgea timpul, pânã când rãcoarea serii ne obliga sã coborâm, sã ne pregãtim culcuşurile, în care somnul venea uşor, însoţit de vise despre aceleaşi realitãţi abia bãnuite. Dar iatã cã, nu de mult, s-a petrecut ceva, mi s-a întâmplat ceva, un lucru despre care trebuie sã vã vorbesc. La început, a fost doar o senzaţie stranie: o mâncãrime a tãlpilor şi a degetelor de la picioare, dar nu ceea ce înţelegem de obicei prin aceste cuvinte ci, mai degrabã, o spaimã, o angoasã a tãlpilor şi a degetelor de la picioare, un dor de ducã însoţit de teama de necunoscut. Mã simţeam bolnav şi, într-un fel, hãituit; simţeam nevoia, ca un animal atins de sãgeata vânãtorului, sã mã izolez, sã mã ascund într-o vizuinã sau într-un tufiş des, umbros. Toate acestea îmi trecurã când, într-o iluminare de o clipã, dupã o autenticã relevaţie, am înţeles cã trebuie sã-mi spãl picioarele, sã-mi tai unghiile, sã-mi frec cu piatra pielea îngroşatã a cãlcâielor. Am surprins atunci zâmbete ironice pe chipurile voastre dar mie nici cã-mi pãsa. Eram eliberat, simţeam cã sângele îmi circulã cu o vitezã mai mare prin trupul care îmi vibra de o forţã nouã, tumultuoasã. Apoi, brusc, am vrut sã îmbrac o bluzã albã, poate o cãmaşã scrobitã. Sute de idei nãvãleau asupra minţii mele, din ce în ce mai înfierbântate. Dorinţe obscure, pe care nu le înţelegeam, dar şi nevoi limpezi, de realizarea cãrora aveam impresia cã depinde fericirea mea. Am învãţat, în tainã, sã dansez şi sã merg cu bicicleta, m-am antrenat la diverse discipline sportive cu atâta sârguinţã încât, sunt sigur, la multe dintre ele aş putea deveni campion. Am învãţat câteva limbi strãine. Am adoptat, mai ales atunci când nu eraţi prin preajmã, o atitudine amabilã faţã de concetãţeni. Nu ştiam de ce fac toate astea, dar acum vã mãrturisesc cã ştiu. Nu aş fi aflat nimic singur şi este evident cã, în cele din urmã, a trebuit sã o întreb pe bunica Emilia, iar ceea ce mi-a spus aceastã admirabilã femeie mã obligã sã vã mãrturisesc, oricât ar fi de dureros, cã eu, de azi înainte, nu voi mai scuipa niciodatã printre dinţi. “Toţi înţeleg durerea vecinã cu moartea, dar adevãrata durere nu se aflã-n suflet. Nu-i în aer nici în viaţa noastrã, nici pe aceste balcoane pline de fum.”