Hector și târfa Medalia de bronz pentru întâietate Întotdeauna, amice, câştigurile sunt mici şi pierderile incalculabile, spuse mecanicul. Pentru o clipã, ţi se pare cã ţi-a surâs norocul, cã ai dat lovitura, pentru ca imediat dupã asta sã realizezi cã niciodatã nu va mai fi ca înainte, cã totul s-a nãruit ca un castel din cãrţi de joc. Se rupe ceva aici, înãuntru, oricât ai crede cã eşti de tare. Îmi amintesc de un tip teribil, un dur adevãrat, care a câştigat cursa asta acum patru sau cinci ani. Dacã n-ai fi ştiut despre ce este vorba, l-ai fi putut lua drept un bãtrân obişnuit, un pierde-varã, cum sunt atâţia. Venise cu o şalupã grea, pentru mare, şi nu te-ai fi aşteptat sã se înscrie şi el, ştii, nu aveau cum sã treacã peste toate pragurile. Dar bãtrânul susţinea cã ambarcaţiunea lui are pântecul moale şi elastic, ca al unei femei tinere, şi spunea sã nu ne amãgim cã-i orb numai pentru cã îi lãcrimeazã ochii mari şi albi ca fundurile unor ceşti de porţelan, pentru cã, în realitate, privirea lui strãbate prin ceaţa cea mai deasã pânã la douã leghe şi chiar mai departe. Avea prinse în piept o mulţime de ordine şi medalii dar erau atât de vechi, încât abia am recunoscut Steaua Condorului şi Medalia de Bronz pentru Întâietate. Unele dintre ele pãreau a fi doar falsuri ordinare iar altele erau nişte biete tinichele. Şi, cum îţi spuneam, pe la miezul nopţii bãtrânul s-a întors şi purta toate semnele cã ajunsese la capãt. Mâinile îi erau însângerate, de parcã ar fi fost sfâşiate de fiare, hainele îi miroseau îngrozitor, ochii i se duseserã în fundul capului şi de pe catargul şalupei atârnau, ca ghirlandele ofilite de la gâtul înecaţilor, fragmente de plante necunoscute. Nu încãpea nici o îndoialã cã, atât bãtrânul cât şi ambarcaţiunea lui, trecuserã prin chinurile iadului şi pântecul şalupei nu mai era, în nici un caz, cel al unei femei tinere. Juriul voia sã-i înmâneze bãtrânului premiul cel mare dar bãtrânul nu putea nicicum sã-şi rosteascã discursul de mulţumire. Dãdea întruna din cap, genunchii îi tremurau şi dinţii îi clãnţãneau în gurã fãrã oprire. L-am privit neputincioşi pânã când îi cãzurã, una câte una, toate decoraţiile. Aşa cã, prietene, mã întreb dacã meritã sã te supui unei asemenea încercãri. Poate cã rezişti, poate cã eşti din soiul acela de oameni nãscuţi sã realizeze ceva remarcabil, nu spun nu, deşi mulţi şi-au frânt aripile înainte, mãcar, de a lua, cât de cât, înãlţime. Şi toţi pãreau plãmãdiţi din oţel, toţi plecau cu zâmbetul pe buze şi toţi aveau şalupe bune, rezistente, care purtau numele câte unei femei. Poate fiica, poate mama, poate nevasta sau logodnica lãsatã la ţãrm erau sortite sã îi însoţeascã în felul acesta sau poate cã bãrcile purtau numele unor femei pe care aventurierii ar fi dorit sã le întâlneascã într-o bunã zi. Şi toţi se întorceau cu ceva rupt aici, înãuntru, şi mã întrebam ce îi îndeamnã pe aceşti oameni sã porneascã în cursa asta blestematã din care nimeni nu a tras vreodatã vreun folos. Ce se întâmplã, de fapt, acolo? Nu ştiu, amice, nimeni nu ştie, am impresia cã nici organizatorii nu ar putea sã îţi dea prea multe lãmuriri. Hãrţile pe care le primiţi sunt vechi şi sumare, unele canale şi-au schimbat de mult traseele şi te poţi rãtãci şi poţi sã mergi în cerc, chiar dacã ai busolã şi cârmã hidraulicã şi toate nimicurile astea pe care ai face mai bine sã le arunci încã de pe acum în apã. Ele nu pot înlocui un instinct bun şi un nas de copoi. Iar dacã ţi se va întâmpla, totuşi, sã nu ştii unde te afli, pentru cã toate canalele sunt la fel, cu ape gãlbui dar adânci şi cu maluri ascunse de o vegetaţie sãlbaticã, forfotind de jivine, nu te lãsa nãpãdit de deznãdejde. Opreşte motorul, ãsta este sfatul meu, şi aşteaptã liniştit cãderea serii; atunci ai sã vezi cum vin, cârd dupã cârd, pelicanii. Sunt nişte pãsãri albe, greoaie, şi sub cioc le atârnã torbe mari de piele. Orienteazã-te dupã locul unde se aşeazã pãsãrile astea, acolo este colonia de pelicani şi este însemnatã pe hartã cu un cerc roşu. Ştiu asta de la un bãieţandru ca tine, doar cã purta nişte ochelari cu lentile foarte groase, aproape opace, şi la fiecare douã cuvinte ridica din sprâncene de parcã s-ar fi mirat de ceva. Se aşezase la masa mea, cea de lângã lada cu gheaţã, şi a comandat douãzeci şi patru de lichioruri de ananas, astfel încât mai simt şi acum, ori de câte ori intru în baraca unde se servesc bãuturi, mirosul de fructe putrede, desfãcute sub ploile tropicale, care plutise deasupra capetelor noastre în noaptea aceea de pominã. Mi-a vorbit despre pelicani cu dragoste şi mânie, cu duioşie şi teamã. Mi-a povestit cum pãsãrile vãrsau din guşi peşti mari, albiţi de acizi, iepuri jupuiţi de piele, şerpi, buturugi, fragmente din plase pescãreşti, carmace, organe şi membre de animale, unele pulsând încã, încã vii, altele de mult putrezite. Mi-a povestit cum pãsãrile bãteau din aripi şi clãmpãneau din ciocuri în ritmul motorului şalupei, dar zgomotul fãcut de ele era atât de puternic încât nu puteai sã-ţi dai seama dacã motorul mai funcţioneazã sau dacã nu cumva te îndrepţi în derivã, contrar voinţei tale, cãtre un tãrâm neştiut, fantastic, poate chiar cãtre un plisc încãpãtor în care sã intri, ca într-un port, cu şalupa ta cu tot, sã dispari pentru totdeauna mistuit, dizolvat în secreţiile unei dihãnii indescriptibile. Fireşte, ochii acelui ins erau aprinşi de febrã şi de beţie, îi vedeam lucind în spatele ochelarilor cu lentile aproape opace. Individul a adormit lângã lada cu gheaţã şi, de a doua zi, nu l-am mai vãzut, a plecat purtând în suflet fantasme, urmãrit de clãmpãnitul obsesiv al unui cioc monstruos. M-am gândit, atunci, la destin, la faptele noastre aparent întâmplãtoare, lipsite de scop, dar care ne poartã, fãrã greş, pe drumul spre propriile noastre spaime. M-am gândit la cursa asta diabolicã, la capãtul ei neştiut, la ceea ce vede fiecare acolo şi nu poate povesti, deşi s-ar putea sã nu fie altceva decât un chip oglindit în ape, o amintire, o frânturã de gând, un gest fãcut la despãrţire sau sclipirea nisipului şi vuietul vântului sau, pur şi simplu, nimic. M-am gândit la mine. Cu ani în urmã, într-o iarnã blândã şi luminoasã, am primit însãrcinarea sã ridic nişte praguri de-a curmezişul acestor canale, nişte adevãrate capcane chiar şi pentru cei mai încercaţi navigatori. Utilajul meu plutitor era nou-nouţ şi îmi plãcea grozav sã lucrez cu el, îmi plãcea sã aud scârţâitul scripeţilor şi duduitul motorului, scrâşnetul lanţurilor şi al cablurilor înfãşurându-se pe trolii. Cupa cu dinţi ascuţiţi muşca din maluri şi vedeam prãbuşindu-se, în apa acoperitã de o pojghiţã subţire de gheaţã, mari hãlci de pãmânt negru. Bucãţi de gheaţã sãreau în toate pãrţile şi sclipeau în soare precum cioburile unei oglinzi. Într-o zi, un astfel de ciob a ajuns chiar în cabina din care guvernam utilajul şi, pentru o clipã, mi-am zãrit în el ochii încercãnaţi, strãbãtuţi de vinişoare roşii, şi chipul nãpãdit de o barbã sãlbaticã. Este singurul prag pe care l-am lãsãt neterminat şi pe acolo ai putea sã treci, dacã ţii malul stâng şi forţezi motorul. La câteva sute de metri mai încolo ai sã intri în lacul Gongora; se spune despre el cã-i uleios şi cã emite nişte sunete asemãnãtoare cu rãpãitul ploii pe un acoperiş de tablã. De fapt, sunt numai pocnetele produse de fibrele tensionate la maximum ale unor plante care îşi întind din adâncuri cãtre tine cilii veninoşi. Sã nu ieşi pe punte, s-ar putea sã simţi nevoia sã priveşti de aproape aceste creaturi stranii, sã te apleci peste bord, cãutând sã le zãreşti trupul filiform, mãtãsos. Aşa a fãcut un navigator nesãbuit şi umerii lui au cunoscut îmbrãţişarea rece şi paralizantã a celei numite de botanişti Utricularia tentaculata. Parcã mai vãd şi acum braţele lui inerte, atârnându-i pe lângã corp, şi degetele rãşchirate, fãrã vlagã, tremurând în adierea vântului ca penele carbonizate ale aripilor unui şoim doborât de furtunã. Nu îţi spun toate astea ca sã te înspãimânt. Te avertizez, omule, cã drumul spre gloria pe care o cauţi tu este presãrat cu primejdii iar bucuria victoriei deşartã. În cele din urmã, vei vedea ridicându-se, direct din apã, un obelisc. Este locul însemnat pe hartã prin cuvântul FINIS, înconjurat de un chenar albastru. Fiecare concurent, odatã ajuns aici, îşi înscrie numele cât se poate de sus şi cu litere cât mai mari, pentru ca numele lui sã fie vizibil de departe. Cei despre care îţi vorbesc, oameni cu inimi înflãcãrate, ca şi tine, nu ţin seama de un lucru elementar, de faptul cã sus, în vârf, vântul şi ploile vor face curând ca numele lor sã devinã ilizibile. Te sfãtuiesc sã te semnezi cât mai jos, deasupra plãcuţei care indicã nivelul celei mai mari viituri, şi numele tãu va dãinui, înscris pe obelisc, pânã când apele vor acoperi, vuind, întreg ţinutul. Ai grijã, deci, şi dacã totul va merge bine, nu-ţi va fi greu sã îmi faci şi mie un serviciu. De la o vreme, mã chinuie o îndoialã, o suspiciune, şi aş vrea sã verifici ceva. Şi, pentru cã pari a fi de nãdejde şi este posibil sã treci neatins prin iadul care pe atâţia i-a rãnit, ai putea, când te întorci, sã-mi aduci rãspunsul la întrebarea care nu-mi dã pace. Sã-mi lãmureşti cum se poate ca locul acela, cãtre care s-ar pãrea cã-ţi trebuie ceva curaj ca sã porneşti, sã fie atât de aproape? Nu nega, pe mine nu poţi sã mã duci. Anul trecut, cursa a fost câştigatã de un individ care mi-a atras atenţia, de un bãrbat masiv, spânatic, cu priviri verzi şi lunecoase. Cunoşti genul ãsta de om, care niciodatã nu te priveşte în ochi şi care îţi dã rãspunsuri evazive, în doi peri. Mi-a pãrut suspectã participarea la întrecere a unui matelot care arãta, mai degrabã, a funcţionar şi i-am mãsurat carburantul din rezervor. Te rog sã mã crezi, deşi chipul lui se schimbase şi era schimonosit într-un mod înfiorãtor la întoarcere, şi nu este cazul sã-ţi mai dau amãnunte, coaja lui de nucã nu consumase mai multã motorinã decât pentru o leghe-douã de drum întins. Şi, totuşi, coca şalupei era atât de subţiatã, încât puteai sã o perforezi cu privirea. Aş vrea sã-i cauţi numele pe obelisc, îl chema David şi, nu cred cã greşesc, dacã a ajuns pânã acolo a semnat cu litere mici şi ascuţite într-o margine înnegritã a pietrei, roasã de alge şi de licheni. În ceea ce priveşte şalupa ta, totul este în regulã, nu este nici mai bunã nici mai rea decât altele, şi de acum ar trebui sã o ştergi, amice, şi sã-ţi încerci norocul. Aş fi putut sã-i spun ce cred despre poveştile lui... Nu era prima oarã când auzeam lucruri îngrijorãtoare. Tot felul de legende s-au ţesut de-a lungul timpului şi au creat o atmosferã stranie, misterioasã în jurul acestei întreceri. Fireşte, numai prostii, lipsite de orice temei real. Aş fi putut sã-i spun cã îl cunosc pe bãtrânul cu decoraţii, cã am participat împreunã la multe curse şi la alte încercãri ale bãrbãţiei, dar cã Medalia de Bronz pentru Întâietate a cãpãtat-o abia acum câteva luni, în urma escaladãrii vârfului Septentrion, pe versantul lui nordic. Aş fi putut sã-l întreb ce reprezintã aceastã medalie şi sunt sigur cã nu ar fi ştiut. Pe avers este încrustat chipul lui Hermes, iar pe revers se poate vedea un taur cu emblema GORTY-NEON. L-aş fi putut întreba cum se numea şalupa bãtrânului, binecunoscuta FIFTY-FIFTY, şi ar fi rostit un nume de femeie, poate Adelaida sau poate Odette. Şi, apoi, povestea cu pelicanii. Pe cine pot înspãimânta pãsãrile astea inofensive? Am auzit de multe cazuri în care pelicanii au fost îmblânziţi, devenind adevãrate pãsãri de curte. Se pare cã ouãle lor sunt foarte hrãnitoare. Desigur, nu cele ale pelicanilor din preajma lacului Gongora. Pentru cã acest lac nu existã, este doar o plãsmuire a minţii mecanicului. Pe hartã, nu apare decât un singur lac, al cãrui nume este Lotus. Cât despre Utricularia tentaculata, pot sã jur, fãrã sã fiu specialist, cã nu este trecutã în nici un tratat de botanicã. Într-o singurã privinţã sunt tentat sã îl cred. S-ar putea sã fie adevãrat cã unul dintre praguri este incomplet şi este posibil ca tocmai acesta sã marcheze drumul spre obelisc. Este o informaţie preţioasã şi sper sã-mi fie de folos. Am sã-mi scriu numele cât mai sus şi soarele va face ca numele meu sã strãluceascã peste ţinuturile sãlbatice, precum cel al lui David, unul dintre cei mai temerari bãrbaţi pe care i-am cunoscut. Aş fi putut sã-i spun şi alte lucruri acestui om cu mintea tulburatã de superstiţii, dar ar fi folosit, oare, la ceva? Am fost mulţumit de munca lui, are mâini de aur şi, când mã îndreptam spre linia de start, şalupa mea strãlucea ca o reginã. Am strãbãtut nenumãrate canale, fascinat de culorile toamnei ce aprindeau coroanele sãlciilor şi ale plopilor de pe maluri. În jurul şalupei, sãreau peşti argintii. Apa era albastrã şi limpede. Pe înserat, am oprit motorul şi am aşteptat în linişte, pânã când cârdurile de pelicani au început sã treacã pe deasupra mea. Ca sã nu mã plictisesc, am scris aceste rânduri. Acum, e timpul sã plec, pelicanii coboarã plutind lin, în cercuri largi. Voi porni spre locul acela îndepãrtat, însemnat pe hartã cu un triunghi portocaliu