Hector și târfa Pictură naivă Haita se adãposteşte pe o micã platformã îngheţatã, netedã, înconjuratã de pãpurişul gãlbui. Ici-colo, încolãcite în vegetaţia culcatã la pãmânt, cele şase animale adormite par, în dimineaţa ce abia se iveşte, ghemuri de ceaţã densã, palpabilã, ghemotoace reci şi fluide care palpitã imperceptibil, gata oricând sã se disperseze în aerul amorţit. Spre deosebire de ele, izolat într-o margine a ascunzişului, concret şi înspãimântãtor, şeful haitei, marele lup din Oklem, se zbate între somn şi veghe, urmãrit de imagini din ţinutul pãmânturilor natale Aşteaptã ca fiinţa minusculã, fragilã, pentru care odinioarã nu avea decât indiferenţa iar nu cruzimea stãpânitorului, sã strãbatã scoarţa subţire de lut. Pune laba deasupra galeriei şi simte mişcarea înceatã a vânatului. O cârtiţã. În acelaşi timp, îşi simte şi sângele pulsând în artere - alte galerii, la fel de necunoscute, la fel de secrete; o altã cârtiţã care într-o bunã zi, inevitabil, va strãpunge învelişul, cãzând pradã unui duşman al cãrui miros lupul nu îl poate încã defini. Nu se teme, ştie. Cârtiţa s-a oprit, apoi coboarã din memorie undeva unde este în afarã de orice pericol. Lupul se ridicã fãrã nici un zgomot. Nici unul dintre ceilalţi nu îl simte, poate pentru cã, în locul pe care tocmai l-a pãrãsit, cãldura, teama, forţa teribilã a trupului încordat continuã sã persiste, umplând un spaţiu invizibil de o vibraţie vie, ce va rãmâne prezentã încã mult timp. Şi, apoi, sunt prea obosiţi. De când au traversat Dunãrea, pe un pod de sloiuri, vânãtorile sãrace, neîndestulãtoare, îndelungata goanã prin hãţişuri i-au sleit, i-au epuizat, aducându-i în acea stare de apatie rea, primejdioasã, pe care lupul o cunoaşte atât de bine. Curând, unul dintre ei îl va provoca. Sângele va stropi gheaţa, o va dizolva în roşul aprins al unei dureri neaşteptate, brutale, gãsindu-şi drumul spre adâncuri, dar, pânã atunci, colţii lui sunt încã temuţi, ghearele lui sunt mai tari decât foamea, decât neliniştea, decât ura. Nu se fereşte şi cu toate astea paşii nu i se aud, nu i se aude nici mãcar rãsuflarea, deşi s-a îndepãrtat suficient de mult pentru a nu mai fi nevoie sã-şi controleze fiecare mişcare. În urma lui, pãpurişul pare un zid inexpugnabil, compact, dintr-o materie durã, pietrificatã. Ziua se îngânã cu noaptea. Ar fi fericit acum sã urce, dintr-un salt, pe stânca vânãtã de la hotarul Oklemului, sã-i zgârie umerii de calcar puternici şi pietroşi, sã se întindã şi sã se facã una cu piatra atât de familiarã, în timp ce primele raze de soare i-ar încãlzi muşchii tari ai spatelui şi coapsele. Sã simtã în nãri aburul mlaştinilor şi mirosul iute, de ienupãr. Ar schiţa, poate, un salt, ar încerca sã se joace, dacã nu l-ar copleşi tristeţea acestui loc strãin, unde totul miroase a pãmânt putred, descompus, nesigur, a nesfârşitã singurãtate. Dacã n-ar fi gheaţa de deasupra, care nu pãstreazã nici o urmã. Lupul îşi înseamnã trecerea, urinând pe câteva smocuri de plante uscate, pe câteva ridicãturi insesizabile ale terenului. O şaradã pentru urmãritorii lui. Curând, traverseazã un canal, se întoarce, îl traverseazã iar, apoi schimbã direcţia şi, în sfârşit, ajunge la cadavrul bivolului descoperit în ajun. Se tãvãleşte îndelung pe coastele descărnate, se freacã de oasele înnegrite, împrumutã mirosul odios al întregului ţinut. Când îl vor cãuta, le va fi imposibil sã-i distingã alunecarea spre rãsãrit. Goneşte fãrã teamã, se apropie de lac, dar uneori se opreşte brusc şi adulmecã sau ascultã atent. Astfel, trece un timp indefinit, ceasuri întregi sau poate numai câteva minute. La câţiva paşi de locul unde obişnuieşte pictorul sã poposeascã, ascuns de rãdãcinile unei sãlcii, lupul îşi ciuleşte urechile, încearcã sã audã cum vântul, aproape inexistent, alunecã pe lângã pânza încremenitã a bãrcii. Pictorul va întârzia, e încã departe. Coboarã din barcã, o împinge, pânza cade în falduri moi peste prova. S-ar putea opri aici, ar putea demonta catargul, ar desface curelele de piele, dar, în loc de toate astea, bãrbatul îşi potriveşte hamul peste umerii puternici şi, cu un icnet, urneşte barca. Tãlpicile de lemn lasã urme strãlucitoare pe capacul de gheaţã al lacului. APROPIE-TE, MÃI LUPULE, SEMNELE PE CARE LE PORŢI ÎMI ARATÃ CÃ NU EŞTI UN FRICOS ŞI ŞTIU CÃ NU EŞTI UN HOŢ, PENTRU CÃ EU POT CITI ÎN OCHI LA FEL DE BINE CA TINE. TU CREZI CÃ NU TE-AM VÃZUT CUM ÎMI DAI OCOL, CUM DESENEZI ÎN JURUL MEU UN CERC DIN CE ÎN CE MAI STRÂNS ŞI ÎŢI ÎNCHIPUI, POATE, CÃ EŞTI INVIZIBIL UNUIA CA MINE, CU SIMŢURILE ATÂT DE TOCITE, SAU CÃ NU ŢI-AM AUZIT GEMETELE. VINO MAI APROAPE, SÃ ÎŢI NUMÃR RÃNILE! LUPUL S-A ÎNTINS PE BURTÃ ŞI ÎL PRIVEŞTE CU ATENŢIE. NU ÎNŢELEGE DE CE FIINŢA ASTA MIROASE A TOATE MIROSURILE ŢINUTULUI SÃU ATÂT DE ÎNDEPĂRTAT. DISTINGE, ÎN PRIMUL RÂND, MIROSUL RÂPELOR ADÂNCI, ÎNÃBUŞITE DE VEGETAŢIE, APOI MIROSUL CA DE FUM AL CEŢURILOR LENEŞE. UNDE S-A TÃVÃLIT, PRIN CE MIRACOL ADUCE PICTORUL TOATE MIASMELE ÎNDEPÃRTATULUI OKLEM? AR VREA SÃ SE APROPIE, SÃ ÎL CERCETEZE, DAR ŞTIE CÃ OMUL ESTE CAPABIL DE LOVITURI FULGERÃTOARE. SCHIAUNÃ UŞOR, ÎNSÃ ATUNCI CÂND PICTORUL FACE UN GEST MAI BRUSC LUPUL ÎŞI ARATÃ COLŢII STRÃLUCITORI. AŞ CREDE CÃ ÎŢI PLACE CUM PICTEZ, DACÃ NU AŞ ŞTI CÃ NU DISTINGI CULORILE. AŞ CREDE CÃ TE SURPRINDE FAPTUL CÃ NU VEZI DECÂT ALB, GRI ŞI PUŢIN, FOARTE PUŢIN CAFENIU, ACOLO UNDE EU GÃSESC NEGRU ŞI ROŞU APRINS. POATE EŞTI SURPRINS DE VIOLETUL GROS AL ORIZONTULUI. SIGUR CÃ AŞA CEVA NU ESTE POSIBIL, AR FI ABSURD, LUPULE, SÃ CAUŢI O ASEMÃNARE CÂT DE MICÃ; EU VIN AICI PENTRU CÃ E FRIG, EU AM ÎN SUFLET CULORILE MELE ŞI NU ÎMI TREBUIE SÃRÃCIA ASTA CROMATICÃ. DAR FRIGUL, FRIGUL DE AICI ESTE CEVA ATÂT DE SPECIAL! NU SIMŢI CUM ÎŢI ÎNGHEAŢÃ PRIVIRILE, CA DOUÃ RAZE DE STICLÃ? ANIMALUL SE APROPIE TÂRÂŞ, CU O MIŞCARE LENTÃ, ŞERPUITÃ, CENUŞIU PE CENUŞIU. MIROSUL ESTE ATÂT DE PUTERNIC, ÎNCÂT LUPULUI ÎI VIBREAZÃ TOT CORPUL. PICTORUL ÎL URMÃREŞTE CU COADA OCHIULUI ŞI CONTINUA SÃ PUNÃ CULOARE PE PÂNZA CARE A DEVENIT TARE CA SCOARŢA. BAGÃ MÂNA SUBŢIOARÃ ŞI SCOATE O FÃRÂMÃ DE LUT ROŞU, UN STROP DE HUMÃ ABURIND ÎN GERUL NÃPRASNIC. MESTECÃ ÎNDELUNG NEOBIŞNUITA PASTÃ APOI O STRIVEŞTE CU DEGETELE PE LAMA CUŢITULUI. ACOLO UNDE AR TREBUI SÃ FIE AGLOMERÃRI DE ZÃPADÃ SPULBERATÃ DE VÂNT, EL TAIE O FANTÃ SUBŢIRE, O FEREASTRÃ DE FOC. LUPUL TREMURÃ DE ÎNCORDARE, CEEA CE SIMT NÃRILE LUI ÎI ANIHILEAZÃ VOINŢA, PRUDENŢA. SCAPÃ UN URLET LUNG, CA O CHEMARE. PICTORUL PIPÃIE REVOLVERUL ÎNFIPT ÎN CUREAUA DE LA BRÂU, SUB MANTA. N-AŞ VREA, LUPULE, SÃ FAC ASTA. FII CUMINTE ŞI LASÃ-MÃ SÃ LUCREZ. DACÃ ŢI-E FOAME, MÃNÂNCÃ! MIŞCAREA ESTE ATÂT DE RAPIDÃ, ÎNCÂT LUPUL SARE, SURPRINS, ÎNTR-O PARTE. BUZA DE SUS I SE STRÂNGE, SE ÎNCREŢEŞTE, DEZGOLIND GINGIILE VINETE. NU DEPARTE DE EL, PICTORUL A ARUNCAT O BUCATÃ DE CARNE USCATÃ, SCOASÃ DIN BUZUNARELE ÎNCÃPÃTOARE. Deşi hamul îi taie umerii, omul nu se opreşte nici o clipã. Merge cu soarele în spate, îl simte încãlzind postavul mantãii. A transpirat în jurul gâtului, dar barba i-a albit din cauza micilor ace de ghiaţã. ŞI LUPUL ARE PIEPTUL ŞI FÃLCILE ACOPERITE DE BRUMÃ. A VENIT MAI APROAPE, NU MAI STÃ LA ADÃPOSTUL VEGETAŢIEI SÃRACE A MALURILOR. HAIDE, NU TE MAI CODI ATÂTA, NU ARE DE CE SÃ-ŢI FIE TEAMÃ. MÃ BUCUR CÃ EŞTI AICI, MAI AM ŞI EU CU CINE SCHIMBA O VORBÃ. O MICÃ GRÃMADÃ DE OASE ŞI CARNE USCATÃ E AŞEZATÃ LA DOI-TREI METRI DE ŞEVALET. LUPUL ADULMECÃ, PRIVEŞTE CÃTRE PICTORUL URIAŞ. CU PAŞI MÃRUNŢI, TRECE DE HRANA CARE I-A FOST PREGÃTITÃ ŞI ATINGE CU BOTUL MANTAUA DECOLORATÃ A OMULUI, APOI SE INTINDE PE BURTÃ LA PICIOARELE LUI, CULEGE CU LIMBA FÃRÂMELE DE HUMÃ ROŞIE CÃZUTE ÎMPREJUR. CURÂND, ADOARME. ÎN SOMN SE DESTINDE, PARE MAI FRUMOS, SEMNELE ADÂNCI, ÎNCRUSTATE PE COASTE, SUNT ACOPERITE DE BLANA ÎNCÂLCITÃ. CU MIŞCÃRI PRECISE, PICTORUL FACE SÃ APARÃ PE PÂNZÃ UN LUP ALBASTRU, NEFIRESC DE LUNG. UN LUP ÎNGHEŢAT. MESTECÃ HUMA SCOASÃ DIN BULGÃRELE DE LA SUBŢIOARÃ ŞI RIDICÃ DEASUPRA LUPULUI UN CER SÂNGERIU PE CARE ÎL POPULEAZÃ CU PÃSÃRI EXOTICE, CU ARBORI AVÂND CÂTE O SINGURÃ FRUNZÃ ÎN FORMÃ DE STEA. POATE CREZI CÃ SUNT ŞI EU TOT UN LUP SINGURATIC, CA TINE. DAR EU NU SUNT AŞA, MIE ÎMI PLACE SÃ VÃD LUME MULTÃ ŞI TÂNÃRÃ. ÎMI PLACE SÃ VORBESC ŞI SÃ BEAU RACHIU. LUCRURI PE CARE TU NU LE ÎNŢELEGI. MIE, MÃI LUPULE, ÎMI PLACE O FEMEIE CUM NU AI SÃ VEZI ŞI NU AI SÃ MIROŞI NICIODATÃ PRIN LOCURILE ASTEA. O FEMEIE CU PICIOARE NEASEMUIT DE LUNGI, ÎMBRÃCATE ÎN CIORAPI NEGRI, FOŞNITORI, DE MÃTASE. O DANSATOARE, MÃI BÃIATULE, ASTA E! NUMAI TE UIŢI LA EA ŞI SIMŢI CÃ PLUTEŞTI, CÃ TE ÎNALŢI CA O FRUNZÃ LUATÃ DE VÂNT. ŞOPTEŞTI: MARGOT! FIREŞTE, ASTEA SUNT SENTIMENTE CU TOTUL BECISNICE, DE CARE NICI EU ŞI NICI TU NU TREBUIE SÃ NE SINCHISIM. Malul e încã departe şi, deşi a obosit, pictorul nu îşi permite sã încetineascã ritmul. Muşchii lui viguroşi funcţioneazã ca o maşinã de mare putere. El se bucurã cã poate înfrânge durerea din umeri, tremurul picioarelor, pas dupã pas, minut dupã minut, pânã când ochii lui mai mult ghicesc decât vãd linia subţire a ţãrmului. Subţire ca o aţã. ŞI SÃ NU CREZI CÃ ASTA E TOTUL: RACHIUL, FEMEILE, BULEVARDELE LUMINATE, CONCETÃŢENII PRIETENOŞI ŞI BINE CRESCUŢI, GATA ORICÂND SÃ SCHIMBE O VORBÃ CU TINE, SÃ TE ÎNTREBE DE SÃNÃTATE, CONFORTUL ŞI CELELALTE BANALITÃŢI ALE TRAIULUI CITADIN. MAI E CEVA, POATE UN MIRAJ, CEVA ESENŢIAL, METAFIZICA ORAŞULUI, FOŞNIND ADEMENITOR ÎN SPATELE DRAPERIILOR DE PLUŞ, O AMBIGUITATE FATALÃ, LUCRURI PE CARE, LUPULE, SUNT SIGUR CÃ LE ÎNŢELEGI. ŞI PE MINE MÃ CHEAMÃ, CÂTEODATÃ, CA UN CÂNTEC DIN DEPÃRTARE, SIRENELE CIVILIZAŢIEI, DAR EU ŞTIU, LUPULE, CUM ŞTII ŞI TU, CÃ SUNT DRUMURI PE CARE E MAI BINE SÃ NU TE ÎNTORCI. UNDEVA, TE AŞTEAPTÃ O FIARÃ, O FIARÃ MULT MAI PERICULOASÃ DECÂT TINE, ŞI GHEARELE EI TE POT RÃNI DE MOARTE. Lupul încearcã sã priveascã în direcţia din care trebuie sã soseascã omul, dar soarele strãluceşte atât de puternic pe gheaţã, încât rãneşte ochii animalului. Sub pleoapele închise, ca printr-un filtru, el vede siluetele celor şase lupi tineri. Toţi sunt puii lui, în afarã de unul singur, cel cu spinarea şi cu urechile negre, cel care se apropie şi mârâie sfidãtor. E aţâţat, e agresiv, dar încã nu are destulã experienţã. Colţii marelui lup i se înfig în piept cu un pocnet sec. În gurã, gustul sângelui cald. Lupul deschide iarãşi ochii şi este sigur cã de data asta, la orizont, cu o încetinealã teribilã, se mişcã un punct. ŞI TOTUŞI CE LUCRU FORMIDABIL ESTE O FEMEIE CARE DANSEAZÃ PE O MELODIE INTERPRETATÃ NUMAI LA PIAN ŞI TROMPETÃ. MIŞCÃRILE EI COMPRIMÃ FUMUL DIN BAR, ÎL GONESC PRIN COLŢURI. O MIE DE OCHI AŢINTIŢI, PRINTRE CARE ŞI AI TÃI, LUPULE, O DEVORÃ, O SORB, O MÃNÂNCÃ DE VIE. DINTR-O DATÃ, PAHARUL CU BÃUTURÃ PE CARE ÎL ŢII ÎN MÂNÃ SE SFÃRÂMÃ ÎN PARTICULE DIN CE ÎN CE MAI MICI, CÃ UN ABUR. Lupul iese în întâmpinarea pictorului, deşi gheaţa îi dã o vagã senzaţie de nesiguranţã. Pictorul s-a oprit şi aşteaptã fredonând: “Glissez, mon amour, ma planete n’este q’une boule de neige!” În cele din urmã, se elibereazã din ham, îşi scoate mantaua, îşi desface cureaua cu tocul revolverului. Le aruncã lângã el, neglijent. Simte o durere sub braţul stâng. Îşi aminteşte de bulgãrele de humã, rupe o bucatã din el şi începe sã mestece încet, de parcã s-ar pregãti sã întindã o nouã patã de culoare pe orizontul prea monoton, prea lipsit de contrast. Lupul ajunge în dreptul lui, dar nu mai simte mirosurile excitante ale Oklemului. Mirosul omului înfierbântat de efort este mult mai puternic, mai viu. Lupul scheaunã şi se lipeşte de pulpa bãrbatului. Acesta scuipã departe, pe gheaţã, grãuntele de pãmânt, care pare a fi o picãturã de sânge sau o floare stranie, imposibilã. Mânã lui cautã ceafa animalului. Sã nu te uiţi niciodatã înapoi, lupule. Acolo este totul altfel acum şi nu te aşteaptã nimeni, nici o dansatoare cu ciorapi negri, de mãtase. Se îndepãrteazã amândoi, dar glasul pictorului se mai aude şi dupã cãderea serii. Pe ţãrmuri cresc arbori înalţi, purtând câte o singurã frunzã în formã de stea, şi pãsãri exotice, fosforescente, bat din aripile prea scurte.