Hector și târfa Recviem - Hei, mã auzi?, clipeşte dacã mã auzi, striga doctorul şi zdrãngãnea cu un bisturiu sau cu o foarfecã în mãsuţa de sticlã, respirã dacã mã auzi, dar eu nu auzeam, simţeam doar o rãcealã, o umbrã aşezatã deasupra mea, o umbrã statornicã, poate veşnicã, mi-am spus, sau, mai degrabã, o patã albã, îngheţatã, reflectatã intermitent de nenumãratele recipiente din oţel inoxidabil, focalizatã, imaginea, pe trupul meu gol, întins pe masa de operaţie, şi nu puteam clipi şi nu puteam respira şi mã scufundam în mirare şi spaimã. Cãci nu el vorbea, nu gura lui femeiascã, moale, striga la mine, cuvintele veneau din chiar acea mãsuţã de sticlã, odatã cu zdrãngãnitul insuportabil, dureros, al instrumentului lovind ritmic suprafaţa netedã, curatã şi transparentã, şi din chiar senzaţia de rece instalatã în trupul meu întins - anulând prin omniprezenţa ei agresivã bãnuiala cartezianã cã atâta vreme cât cuget încã aş mai fi, pulverizându-mã în masa vibrantã a nenumãratelor ei unghiuri de atac, provocând osmoza hamletianului recurs la dubitativul singurului verb biblic cu neşfârşita rostire laicã pusã veşnic sub semnul efemerului -, din plafon şi din ziduri şi din fiecare ungher, îndepãrtatã şi metalicã, de parcã aş fi primit un ordin repetat de sute de megafoane, de parcã aş fi fost întins în mijlocul unei pieţe imense şi, de sus, o voce oarecum neutrã, oarecum abstractã, mi-ar fi ordonat, prin sute de megafoane, sã clipesc din afurisitele mele de pleoape, sã respir cu afurisitele mele de pleoape, noi trebuie sã operãm un om viu şi nu un cadavru, în timp ce eu refuzam sã dau curs acelei somaţii absurde, cu ce drept, nimeni nu avea acest drept asupra pleoapelor mele, mai ales asupra acesteia, tumefiatã, lãsând descoperit globul alb al ochiului, globul alb şi imobil şi sticlos. Cu toate cã, la urma-urmei, aş fi putut sã o fac, sã clipesc adicã, sã respir complice, sã-i dãruiesc insinuantei sore şefe un şuierat uşor şi neaşteptat, cãutând sã-i surprind tresãrirea fericitã şi înspãimântatã deopotrivã care i-ar fi descoperit dinţii ei de creaturã carnivorã - fragilã şi totuşi grea, senzualã, ar palpita o limbã roz, irealã, îmblânzitã de biciul luminii din piaţã - şi sã clipesc orbit de strãlucirea pulpelor ei întrezãrite o clipã prin deschizãtura halatului... Haida-de, prea multã falsitate în gesturile ei amical-provocatoare, dar şi prea multã aroganţã în înţepeneala mea rece şi încãpãţânatã, în acreala morţii pe care mi-o asumasem şi din cauza cãreia eu nici nu aş fi putut auzi “clipeşte”, doar intrasem în existenţa lor exprimându-mi refuzul total, absolut, de a le face pe plac, jignindu-i grosolan, împiedicându-le accesul spre orice dialog, sfãrâmându-le orice speranţã, batjocorindu-le încrederea şi dragostea pe care, desigur, ar fi trebuit sã şi le afirme: singura lor raţiune de a fi. Şi totuşi, o ştiu, mã temusem, pentru cã în piaţã, atunci ca şi acum, nu fusese nimeni în afarã de mine, doar rãpãind în rafale spectrele mitraliate ale unor stoluri de porumbei care cãdeau de pe turlele infinite, ecoul catedralelor prea înalte pentru orizontala nemişcãrii mele prosteşti şi viclene, secerând în voluptuoase singurãtãţi nefiinţa unui dumnezeu diafan, sclipind înfricoşat şi tandru în cristalele sângelui meu desfãşurat în arabescul unei scrieri târzii şi criptice, secrete - deşi pe strãzile din jur şi pe bulevarde, oho, ce forfotã, ce tumult, ce du-te-vino. Asfaltul vibra de paşii grãbiţilor trecãtori, alerga odatã cu ei, pânã aici în piaţã, chiar dacã nimeni nu traversase şi nu se împiedicase nimeni de trupul meu încã arcuit de durere, încã vibrând şi, palid, nu privise nimeni îngrijorat în jur, conştient de vocea care sfâşia membranele a sute de megafoane ţipând “clipeşte blestematule, respirã”, cu o violenţã nepotrivitã gurii aceleia de o feminitate greţoasã, a doctorului - cuvinte pe care, de fapt, din cauza repulsiei nici nu le auzisem, cu toate cã încã mai simţeam chemarea dulceagã, impudicã, umezitã de saliva pofticioasã ce nu m-ar fi putut înşela. (Decât asta, mai bine somnul, îmbrãţişarea necrofagã a cenuşii unui cer prãbuşit şi toatã spaima şi neputinţa ce-mi vor închide imaginea într-un triptic pecetluit în medievalitatea perversã a sânului enorm aplecat peste noi din dumnezeire. Înţelegeţi?, mã tem de aceastã enormã generozitate!) Şi, deodatã, se fãcu linişte, ca un dar, o revelaţie, dând sens spaţiului în care doar trupul meu nemişcat putea fi o certitudine, opusã vacarmului atât de ambiguu, înlocuind violenţa efemerei secunde în care spiritul singur nu şi-ar fi putut releva nepãsarea perpetuã. Mâna doctorului se deplasa acum uşor, plutea cu degetele desfãcute, aluneca prin aburul acelei istorii care nu mai avea pentru mine nici o importanţã, atingând, mângâind suprafaţa mãsuţei de sticlã, ondulându-o - unde putuse sã se piardã strãlucirea tãioasã a bisturiului sau a foarfecului chirurgical? - aşa cum, în piaţa goalã, porumbeii cãdeau de pe turle înalte, arcuind verticalele unei geometrii moi, inconsistente, atârnaţi parcã de capãtul imponderabilului fir cu plumb al Marelui Meşter. Vântul purta de colo-colo cocoloaşe de hârtie, pungi de plastic, praful fin se aşternea în jur şi în porii mei deschişi de o durere ce mi se pãru necesarã pentru a da concreteţe dupã-amiezei, se însera, se întuneca, se fãcea din ce în ce mai frig şi nu puteam clipi pentru cã murisem înainte de operaţie. Adicã, mã despãrţisem de trupul meu, nu mã mai lega de el decât o ciudatã senzaţie de milã, o pãstoasã tandreţe dezgustatã, cãci, conştient de semnele vineţii de pe torace şi abdomen, de forma neobişnuitã, inesteticã, de sub lumina demascatoare a reflectoarelor, îmi urmam singurãtatea, care nu rãmãsese în trup, ca un dat al materiei amorfe, ci mã însoţea inexplicabil, izolându-mã în continuare de realitate, ca în viaţã, cu plictisul unei stãri irefutabile chiar şi sub tirul argumentelor acestei totale dedublãri pe care, deşi, mi-o dorisem uneori, abia acum o împãrtãşeam cu mine însumi. Nu, doctorul nu exista, el rãmãsese cu trupul meu, contemplându-l, contemplându-se deci, îngrijorat poate, mai probabil perplex, încercând sã se extragã, instinctiv, enormei farse cãreia îi aparţinea şi de aceea îi împinse afarã cu brutalitate pe asistenţi şi pe reanimator, doar pe sora şefã o apucã de umãrul cãrnos şi o strânse atât de tare încât ei îi dãdurã lacrimile, aşa cã ochii sorei şefe înotau ca doi peşti aurii, aproape cã miroseau a mare şi a alge, a iod şi, mai departe, în sufletul ei, mirosea a bãrci mari rãsturnate cu burţile în sus pe nisipul foşnitor, ca nişte animale negre şi grase, ca nişte foci sau alte mamifere asemãnãtoare. Ameţitor, sufletul sorei şefe invada pupilele ei mãrite acum de uimire, se vedeau pãsãrile enorme ale amurgului ţipând isterizate de ameninţarea intunericului, repezindu-se furibunde, despicând valurile verzui, izbindu-se de zidurile mucede şi sfãrâmicioase ale farului, alunecând însângerate în abis şi renãscând albe şi umede din frãmântarea absurdã a cãrnii acelui ocean mai fecund decât pântecul ei sfârâind încins sub halatul aproape complet descheiat şi deodatã una dintre pãsãri, mai mare, mai strãlucitoare, se opri nemişcatã în cer. - Tu sã ne cânţi ceva, spuse doctorul, membranele megafoanelor se curbau ameninţãtor, tu sã ne cânţi ceva, mie şi mortului, pânã când pleoapele mortului vor clipi. Se întâmplase atunci, se întâmpla, desigur (ca un impas în derularea graseiatã a ultimei fraze din rostirea unui timp ce pãruse etern melodios), chiar dacã pleoapele mele rãmâneau nemişcate - pentru cã pãsãrile pãşteau întunericul, îl înghiţeau, îl macerau în pipotele lor pietroase printre resturile şi gunoaiele amurgului târziu şi sãrac, bãlegându-l cu palpitãri rectale în uriaşa nelinişte a doctorului, în timp ce stolurile lor adormite îşi fâlfâiau greoi migraţia, plutirea indigestã, ameninţând cu prãbuşiri misterioase -, se întâmpla ca spaţiul neguros de deasupra acoperişurilor, turlelor, clopotniţelor ce înconjurau piaţa, sã se deschidã în pajişti maculate de vibraţie, opunând nemişcãrii încrustate în pleoape eterul viu şi chiar dacã trupul meu ar fi fost invizibil, chiar dacã moartea mea ar fi fost invizibilã, numai ele ar fi deajuns mãrturisirii disperatului meu, disperatului nostru abandon. - Hai, cântã!, şi, dupã simptomatica derutã dinainte, când noaptea, rupând brusc gãlbuiul purulent al zilei, delimitase cu ziduri noi, întunecate şi definitive, piaţa în care îmi negociam nefiinţa, doctorul, deplasându-se aseptic, tãios, rãzuind obrazul aparentelor toleranţe reciproce, devenea un proiector al cãrui fascicul de gheaţã cotrobãia scârţâitor prin cotloane, da, prin cotloanele mele moarte, dar şi prin cotloanele vii ale sorei şefe, acolo unde dormitau întrebãri nerostite şi ritmurile unor misterioase magii devastând structurile himerice ale timpului în care nici unul dintre noi nu credea, uzurpând firescul unei nopţi ce-ncepuse benign, umilindu-se şi umilind, tulburând mâlul îndepãrtatelor unghere, printre coloane, pe sub portaluri, printre statui, printre fântâni arteziene, în vreme ce megafoanele urlau în crescendo stai şi cântã şi cântã şi cântã ceva. Ea ţipã şi îşi plesni palmele de coapse, o datã şi încã o datã, apoi ţipãtul deveni un gâlgâit dizarmonic şi înalt, de parcã în gâtlejul ei explodase o bombã, descompunându-se respingãtor în schije moi, vâscoase, scuipãturã cu miros fetid care curând urma sã mã atingã, sã mã miruiascã, ceea ce nu înseamnã cã refuza cã cânte ceva pentru el şi pentru mortul care eram; ea chiar cânta, interpreta o partiturã ale cãrei semnificaţii nu le puteam descifra, deşi îmi pãreau evidente, deşi totul îmi era extrem de familiar, de apropiat, de cunoscut, de parcã aş fi murit pânã atunci de sute de ori, melodia aceea, dacã era o melodie, recviemul, desigur, îl ascultasem adeseori, îl înţelesesem în adâncile lui sugestii şi simboluri, admirasem uimitoarele-i profunzimi şi, iatã cã, atât de stupid, nu îmi mai aminteam nimic. Ar fi fost mai bine sã tacã, toate astea nu aveau nici un rost, taci, îi spuneam eu fãrã voce, cântã, striga doctorul, plici-plici, palmele sorei şefe se loveau de coapsele ei înfierbântate, zvâcnind de durere şi de sex. Şi numai când obosi sora şefã de tot şi, gâfâind, îşi apãsã mâinile mari şi asudate pe piept, doctorul îşi scoase masca şi mãnuşile, îşi descheie halatul şi umbra lui rece fâlfâi în toatã încãperea, ca o perdea în faţa unei ferestre deschise. Nu simţeam un curent, nu auzeam aripa umbrei doctorului fâlfâind dar fãrã îndoialã cã lucrurile se petreceau chiar aşa şi eu eram întins pe masa de operaţii şi, îngrozit, mã rugam sã mã trezesc odatã din absurda moarte a trupului meu, sã clipesc cu pleoapele mele în lumina de la capãtul nopţii, unde umbra albã a doctorului redevine var. Desigur, era prea târziu, sora şefã obosise şi eu nu clipisem deloc în tot acest rãstimp, cât cântase ea, şi el privea strãin în curtea austerã a spitalului cum ieşeau zgribuliţii bolnavi la plimbare, încercând sã respire, încercând sã clipeascã, şi îi spuse sorei şefe, arãtând cu degetul cãtre mine, sã ia chestia asta de aici.