Hector și târfa În curând vom fi din nou împreună Bine, foarte bine, ai sã zici, suntem cu toţii sãtui de istoria asta, despre cum a ajuns în holul hotelului EFIGIA ROMANÃ pianul mecanic, pãcatul maiorului nu-i chiar atât de grav. Nu te obligã nimeni sã pleci urechea la balivernele lui, aşa cum nu te obligã nimeni sã bei berea ieftinã pe care ţi-o aduce, târşâindu-şi picioarele, chiar directorul Filipovici (berea ieftinã şi niciodatã suficient de rece, care-şi revarsã spuma pe cartonaşele rotunde, absorbante, purtând imprimatã o reclamã hazlie: Caius Caesar pe o monedã de aur, privind cu demnitate harta imperiului pe deasupra unei halbe gigantice). În fond, am venit aici ca sã ascultãm cele treisprezece melodii ale pianului mecanic. Este ceva miraculos, un farmec inefabil, înlãnţuie sunetele vechilor romanţe, o cãldurã discretã le învãluie, amintiri neclare fac sã ţi se ridice un nod în gât, o nostalgie secretã îţi abureşte privirile, în timp ce muzica îţi picurã, insinuantã şi exoticã - un drog? o otravã? -, direct în suflet, reînviind, pentru fiecare dintre noi, un timp, o lume, desigur efemere, dar oferind iluzia perpetuãrii lor eterne. Da, ai sã îmi spui, aşa stau lucrurile pe aici. Cui îi pasã de aiurelile lui Anagnostopolidis, cui îi pasã cã berea, din ce în ce mai diluatã, nu umple nici pe jumãtate halbele, cui îi pasã cã trufaşa contesã Matta Haricleia Seppuku îşi pune fãrã jenã picioarele butucãnoase chiar pe mãsuţa de sticlã, respirând din ce în ce mai greu, agonizând ca o balenã eşuatã pe ţãrm direct dintr-o povestire de Melville, învãluind mica noastrã adunare în mirosul insuportabil al nenumãratelor ei naufragii? Muzica este mai puternicã decât toate acestea. Respiraţia contesei devine, curând, atât de îndepãrtatã sau, mai degrabã, atât de confuzã, încât poate fi asimilatã vuietului înãbuşit al strãzii, de dincolo de draperiile din brocat vişiniu, unde huruitul vulgar al automobilelor, strigãtele vânzãtorilor de ziare, ţocãnitul tocurilor-cui ale femeilor, desigur, uşoare se preling insignifiante pe lângã ziduri, prin rigole, spre conductele subterane ale unei realitãţi pe care o accepţi ca atare numai pentru cã este o posibilitate mereu amânatã de ritmul lent al romanţei din ce în ce mai gravă, din ce în ce mai simplă, rãscolindu-ţi dureros şi hipnotic o nemulţumire esenţialã, o revoltã profundã, o mutã şi eternã disperare. Deşi în aparenţã suntem atât de diferiţi, ne uneşte o sensibilitate ieşitã din comun şi care, nutritã de sunetele anacronicului pian mecanic, ne permite sã rupem cu uşurinţã fragilele legãturi, punţile şubrede, ipoteticele convenţii în virtutea cãrora nu suntem aici decât nişte clienţi obişnuiţi, nişte consumatori ocazionali. De fapt, de îndatã ce domnul director Filipovici întoarce resortul pianului, folosind în acest scop o cheie enormã din alamã pe alocuri coclitã, manifestãm cu toţii o nelinişte greu de stãpânit, ne foim în fotolii, râdem fãrã rost, ne adresãm reproşuri nejustificate, pânã când clapele instrumentului, dacã poate fi numit astfel, sunt puse în mişcare sub presiunea, parcã, a degetelor unei mâini invizibile. Şi, cu precizie matematicã, exact în acele momente de un farmec subtil dar care conţin, oarecum paradoxal, şi o notã de stranie perversitate, când ne lãsãm sufletele pradã nevinovatului nostru viciu (ca şi cum odatã cu resortul pianului mucegãitul domn director Filipovici ar fi pus în mişcare şi scârţâitorul, distonantul mecanism al maiorului Anagnostopolidis), ofiţerul începe sã povesteascã, dând curs unei cereri reale sau numai închipuite, una dintre nenumãratele sale false istorii despre cum a ajuns în holul hotelului EFIGIA ROMANA pianul mecanic, contesa Matta Haricleia Seppuku îşi pune, gâfâind oribil, picioarele pe mãsuţa de sticlã, chiar în faţa ta, iar tu îţi scoţi din buzunarul vestei cãrţile soioase, fãcând cu abilitate sã aparã şi sã disparã printre police şi index, în ritmul muzicii, cei opt aşi de treflã despre care îmi spuneai cândva cã te ajutã sã îţi pãstrezi supleţea încheieturilor care, altfel, ar fi fost de mult nişte rigide depozite de calcar, fapt ce ţi-ar fi rãpit atât de copilãreasca plãcere de a-l atenţiona cu pocnete dese, nervoase, din degete, pe ofilitul director Filipovici cã ar fi bine sã se grãbeascã şi sã ne aducã alte halbe. Aşa cã, în timp ce greoiul domn se strecoarã printre mese târşâindu-şi picioarele, prima romanţã aproape cã s-a şi terminat, fãrã ca, mãcar de data asta, sã mã pot concentra suficient asupra ritmului sincopat al refrenului. El îmi aminteşte de prova unei nave gonind pe întinsul unei mãri zbuciumate, pe când ireali, imobili perscãruşi cenuşii ţipã în aerul sfâşiat de indoieli şi speranţe. O insatisfacţie neclarã, un disconfort nelãmurit îmi tulburã bucuria ieftinã, nevolnica-mi bucurie, ca şi cum ar dispãrea deodatã în aburi, în ceţuri, înainte ca eu sã pot desluşi pavilionul arborat în înãlţimea catargului; astfel, o vagã nedumerire înlocuieşte crucea neagrã din dreptunghiul portocalui sau cele douã cercuri albe, concentrice, pe fondul purpuriu al unui triunghi de mãtase, adicã tocmai mesajul, semnificaţia refrenului, sentimentul acela ce-mi fusese, pentru o clipã, atât de apropiat. Dar maiorul nu poate ţine cont de pavilioane, el executã un ordin şi atât. El executã un ordin pornit, probabil, din adâncul tulbure al memoriei, el încearcã din nou, cu tenacitate şi îndrãznealã, sã împrãştie umbrele care învãluie povestea despre cum a ajuns în holul hotelului EFIGIA ROMANÃ pianul mecanic. Paşii lui bocãne pe faleza pustie, ochii lui strãlucesc în depãrtare, într-o noapte de demult, o nouã romanţã îşi desfãşoarã armoniile pesemne siropoase (dar cu siguranţã potrivite adâncului mister al celor şase marinari înfãşuraţi în pelerine de cauciuc; ei împing cu icnete înfundate o ladã enormã pe debarcaderul pãrãsit, pe strãzi întunecate, printre clãdiri fantomatice sub camuflaj, înjurând în bãrbile false şi cârlionţate, blestemând sãlbatic pâsla deasã a întunericului), în timp ce neîndemânaticul director Filipovici se apleacã peste mãsuţa de sticlã, peste noul rând de beri cãlduţe şi apoase şi, confidenţial, ne mãrturiseşte cã, de data asta, a rãsucit mult mai bine resortul pianului mecanic, cã a depus un efort suplimentar şi cã este posibil ca, pentru prima oarã de când a devenit proprietarul acestui minunat instrument, sã ascultãm cu toţii, la sfârşitul serii, şi cea de-a paisprezecea romanţã. De fapt, nu este nimic neobişnuit în vorbele lui, chiar aşteptam, dintr-o clipã în alta, sã ne facã mãrturisirea aceasta despre care ai spus întotdeauna cã este micul sãu truc publicitar, singura subtilitate de care este în stare, decât cã ne-am temut cã, în mod cu totul accidental, ar fi fost posibil, fiind atât de preocupat de botezatul berilor noastre, astãzi, pentru prima datã, sã uite. Dar iatã cã totul se desfãşoarã normal, ritualic. Şi, pentru cã i-a venit rândul, intervine contesa. Da, spune ea (începutul povestirii este întotdeauna acelaşi), era probabil în noaptea în care am câştigat o avere la baccara, se adunaserã în jurul meu toţi obişnuiţii cazinoului, mã priveau ca pe un monstru şi eu mângâiam deja, sub capacul de carton al cutiei de pãlãrii, un milion sau chiar un milion şi jumãtate. Respiraţia ei ne izbeşte cu forţa unui adevãrat seism, rãscolind abisurile moarte ale unei mãri când apropiată când depãrtată, dar veşnic prezentă chiar şi aici, în spatele draperiilor din brocat vişiniu, cu o ameninţare identificabilã în tremurul imperceptibil al luminii pe chipurile noastre plumburii, în enervantul târşâit al paşilor directorului Filipovici, în ezitarea de o fracţiune de secundã a aşilor de treflã între police şi index, aproape gata sã compromitã necontenitul tãu hocus-pocus tocmai în momentul când contesa Matta Haricleia Seppuku lanseazã un înalt jet de imprecaţii (împuţitã bere, împuţit hotel, împuţitã romanţã!) pe notele finale ale unei melodii mãcinată de o monotonie seacã, rece, ironicã şi totuşi divinã. Erau bani fãrã nici o valoare, falşi ca şi cei şase marinari înfãşuraţi în pelerinele de cauciuc, coborâţi, poate, chiar de pe crucişãtorul care ancorase în rada portului, fantomatic şi ameninţãtor. Fals suna şi limba lui Goethe pe buzele acelor stranii marinari şi false valuri tãioase înjunghiau umãrul alb al cazinoului, lipind pe zidurile orbitoare petice de hârtie, acuzatoarele manifeste pe care, râzând în hohote, contesa le arunca peste parapet în frãmântatele neguri de dedesubt. Împuţitã bere şi împuţit hotel şi împuţitã romanţã, articuleazã formidabila contesã, şi toate astea trebuiesc plãtite, dar unde sunt banii mei murdari? Şi, fremãtând încinsã, nervoasã, excitatã, scoate din decolteul enorm şi umed, ca o grotã acvaticã, un pumn de bancnote boţite, amestecate cu alge şi scoici sfãrâmate, pe care ni le oferã cu mãreţie în liniştea lãsatã brusc în holul hotelului EFIGIA ROMANÃ, unde suntem toţi conştienţi cã însuşi pianul mecanic a amuţit, marcând sfârşitul unei romanţe şi începutul unei alte romanţe şi amintindu-ne cã, totuşi, am venit aici pentru a ne desfãta, pentru a ne îmbãta de generoasele mângâieri ale muzicii. Bine, foarte bine, ai sã zici, suntem cu toţii sãtui de istoria asta, despre cum a ajuns în holul hotelului EFIGIA ROMANÃ pianul mecanic, pãcatul maiorului nu-i chiar atât de grav, iar în ceea ce o priveşte pe grãsana contesã este bine de ştiut cã ne-am obişnuit de mult cu ciudãţeniile ei, doar are şi ea dreptul, ca orice epavã, de a fi niţeluş sinistrã, niţeluş smintitã, dar ce conteazã toate acestea când numai muzica ne adunã aici, bucuria sau durerea de a descoperi cã, deşi toate au trecut, în urma lor au rãmas, neatinse, treisprezece romanţe închise în cutia de lemn lustruit a pianului, încãpãţânate în a ne tulbura mereu şi mereu, în a ne stârni fiorul aducerii aminte, chiar dacã faptele par acum învãlmãşite şi neconcludente, ca nişte imagini lipsite de legãturã dintr-un film în care s-au operat tãieturi grosolane? Ieşisem sã îi ofer protecţia mea, deşi vã mãrturisesc cã din cauza ei în noaptea aceea rãmãsesem lefter, va spune, poate, maiorul Anagnostopolidis, pentru cã e o falsã poveste, şi mai degrabã eu aveam nevoie de protecţie. Dar mã zbãtusem prea mult, lovind cu pumnul, apucând cu dinţii, urlând în îmbulzeala ce se iscase în dreptul monumentalei uşi a cazinoului şi am ajuns prea târziu lângã balustradã; da, ea plutea peste ape ca o giganticã, fantasticã lebãdã iar eu îi fãceam semne de adio cu o eşarfã din satin alb (nights in white satin, va murmura directorul Filipovici) în timp ce misterioşii marinari se îndepãrtau târându-şi povara, lãsând în urma lor aromele putride ale parfumului MEIN KAMPF, atât de la modã pe atunci, pe care nici briza nu le putu împrãştia şi nici sirenele ce anunţau obişnuita alarmã de execiţiu nu reuşirã sã le alunge din gangurile adormite, din balcoanele umede, din singurãtatea nopţii scânteind electric de-a lungul firelor de telegraf. Îndurerat de acea întâmplare, îndurerat şi falit, am pornit, pe jumãtate inconştient, sã strãbat aiurea oraşul, fãrã sã-mi dau seama cã mergeam pe urmele falşilor marinari. Într-un târziu, poate chiar în clipa în care directorul Filipovici scutura scrumul trabucului pe chitanţa verzuie, pentru a absorbi cerneala liniilor groase ale prosperei dumisale semnãturi, am deschis uşa hotelului EFIGIA ROMANÃ. Spune, nemernicule, va striga zâmbind maiorul Anagnostopolidis, semnasei un pact cu diavolul, nu-i aşa? Altfel cum ai fi reuşit sã îţi vinzi pânã în ziua de azi berea asta atât de proastã şi care baloneazã atât de îngrozitor? Dar nemernicul nu rãspunde, îşi face de lucru pe lângã pianul mecanic şi în ochi (e o iluzie?) îi strãlucesc lacrimi, poate mai degrabã un semnal venit din eter, infinit de trist, infinit de îndepãrtat, concurând, poate, ideea unei lumi blânde şi pure a iubirii tainice, a curãţeniei sufleteşti, şi mãtãhãlosul director Filipovici se simte invadat de elanuri, de iluzii din pãcate întrerupte de tardive regrete, stãri contradictorii îl frãmântã ca pe un fraged aluat. Sau poate cã nu, nu tace, şopteşte ceva, o filipicã, Filipovici, apoi poţi citi pe buzele lui crispate elocinţa cu care se justificã, tâmpitule, doar toatã lumea fãcea contrabandã, era la modã, era şic, era de bonton. Dar iatã cã o bruscã zvârcolire a contesei sau poate numai a respiraţiri ei în strâmtul spaţiu al holului hotelului EFIGIA ROMANÃ ne rãstoarnã halbele goale, ne distrage atenţia, ne elibereazã de plictiseala obligaţiei de a urmãrii firul povestirii iar de data asta simpaticul director Filipovici se agitã ca un copil surprins pe când priveşte prin gaura cheii şi, ca sã ne recâştige bunãvoinţa, ne aduce alte halbe. Rândul ãsta îl dau eu, spune el şi surâde şi ne bate cu palma pe spinare şi uitã, pentru un timp, sã îşi mai târşâie picioarele. Da, ai sã-mi spui, toate astea nu înseamnã nimic. Numai muzica are, a avut şi va avea întotdeauna importanţã, o importanţã de-a dreptul covîrşitoare. Muzica este un fenomen inexplicabil, în afara cãruia nu se poate trãi, ea poate fi comparatã cu timpul, cu istoria, cu veşnicia. De aceea, restul nu conteazã, chiar dacã greoaia poveste a maiorului Anagnostopolidis are şi ea un rost, se potriveşte acestei seri, acestei ambianţe, are rolul de a reliefa, prin contrapunct, sfâşietoarea graţie a muzicii ce se revarsã necontenit din pianul mecanic. Ca de obicei, succesiunea celor opt aşi identici ce apar şi dispar printre police şi index continuã exerciţiul tãu pentru închieturi. Şi dincolo de marginea vizibilã a manşetei, de-a lungul braţului, spre umãr, un nesfârşit zbucium, o interacţiune scrâşnitã, o eliberare perpetuã de formidabile energii punând în mişcare muşchi şi tendoane, acţionând pârghiile diafane ale oaselor, fãcând sã vibreze intens, în substanţa sidefie a nervilor, mesaje secrete, codificate, un du-te vino de ordine ce se repetã şi se ajusteazã reciproc şi se contrazic uneori cu furie pânã când un as de treflã este înlocuit cu un alt as de treflã fãrã ca pe chipul tãu un tremur al buzei, o clipire a pleoapei sã trãdeze o nelinişte cât de micã, o îndoialã cât de neînsemnatã, o cât de uşoarã alunecare dincolo de fermitatea amãgitoare a unor idei doar aparent rezonabile, de parcã tu însuţi ai fi un instrument mecanic (nu un pian ci, mai degrabã, un gramofon, His Master’s Voice), repetând pânã la epuizare o partiturã anostã, mediocrã, obositoare, pânã la tocirea completã, în aşteptarea celei de-a paisprezecea romanţe, în aşteptarea momentului unic şi irepetabil când, printre degetele tale, va sãri, hocus-pocus, în locul asului de treflã un decar de caro. Ce s-a întâmplat, o vei întreba pe melancolica fãpturã Matta Haricleia Seppuku, de ce oftezi, lebãdã? Iar ea, cu un geamãt ce va dizloca mari mase de aer, ce va perturba transmisiunile radio pânã dincolo de cercul polar, ce va face sã aparã pe ecranele radar sute de escadrile de uriaşi fluturi portocalii, ne va aminti tuturor cã plutirea, zborul, desprinderea de aceste lucruri şi de aceste fapte contondente şi chiar din timpul inexplicabil şi inform dar care poartã în sine, în haotica-i desfãşurare, germenii unei atotbiruitoare simetrii, aratã o slãbiciune de neiertat pe care ea, lebãda, ar da-o fericitã uitãrii (plutirea liberã, inconştientã, peste frãmântatele neguri de dedesubt, dincolo de parapetul alb, strãlucitor, necesar privirii ca o chezãşie cã împotriva dispersiei, împotriva risipirii se ridicã prozaice şi reci bariere şi prozaice şi reci armonii). Vãd cã nu mã credeţi, va spune maiorul Anagnostopolidis, probabil, pentru cã nu-i vorba decât despre una dintre nenumãratele sale poveşti despre cum a ajuns în holul hotelului EFIGIA ROMANÃ pianul mecanic, dar în noaptea aceea, aşa nefericit cum eram, am început sã cred din nou în şansã, chiar dacã şansa este vânãtorul iar nu vânatul, este pescarul iar nu peştele, este ţãrâna iar nu sãmânţa, şi asta pentru cã am înţeles cã izbãvirea va veni din mãruntaiele instrumentului ale cãrui clape se mişcã sub presiunea unor degete invizibile. Cum mi s-a întâmplat, ce anume a declanşat trapa ascunsã a conştiinţei mele, care a fost înlãnţuirea de senzaţii şi fenomene ce au condus la împlinirea revelaţiei, nu pot sã ştiu, nu am cum sã înţeleg, dar poate cã a fost ceva în legãturã cu chipurile ascunse de false bãrbi cârlionţate, cu ochii lor scânteind şiret pe deasupra halbelor de bere ce-şi revãrsau spuma îmbelşugatã, cãci berile acelea nu erau câtuşi de puţin false, pe cartonaşele imprimate cu o reclamã hazlie (Caius Caesar pe o monedã de aur, privind cu demnitate harta imperiului pe deasupra unei halbe gigantice). Dar iatã cã maiorul începe sã nesocoteascã orice limitã a bunului simţ, pentru cã nu este adevãrat cã nu are nici o importanţã ce spune, este ca şi cum ai susţine normalitatea faptului cã nesuferitul director Filipovici nu ne-a schimbat nici de data asta cartonaşele pentru halbe, argumentând cã, la urma-urmei, face cum vrea atâta timp cât rândul ãsta îl plãteşte el. Crede-mã cã se aduce o gravã atingere demnitãţii noastre şi cã fãrã ruşine suntem ofensaţi. Priveşte chipul umflat, descompus, al împãratului şi ai sã înţelegi cuvintele mele, uitã-te la buzele lui diforme, umflate de şiroaiele de spumã gãlbuie, şi ai sã-mi dai dreptate. Muzica asta simplã, directã, generoasã, compusã parcã anume pentru oameni ca noi, cãrora aproape nimic nu le mai poate desfereca cele şapte lacãte ale sufletelor, seamãnã cu focurile Sfântului Elmo, strãlucind stranie şi purã în nemãrginita singurãtate a oceanului ce ne-a fost dat spre a-l strãbate cu voioşie şi încredere, dar pe întinsul cãruia ne-am rãtãcit, ne-am tulburat, ne-am lãsat amãgiţi adeseori. Şi ce face el, stupidul sau nebunul de Anagnostopolidis? Debiteazã cu o rea credinţã de acum insuportabilã nenumãratele sale false istorii despre cum a ajuns în holul hotelului EFIGIA ROMANÃ pianul mecanic; fabuleazã pe marginea unui subiect ce ar fi trebuit de multã vreme sã fie interzis, sã rãmânã o tainã de nepãtruns şi nicidecum subiect de pãlãvrãgealã senilã! Dumnezeule, dar muzica asta - un drog? o otravã? - reînvie pentru fiecare dintre noi un timp şi o lume de mult apuse şi ne oferã iluzia perpetuãrii lor eterne. Da, chiar în clipa asta, cei şase marinari trec pragul tocit al hotelului EFIGIA ROMANÃ. Remarc, în primul rând, paloarea frunţilor netede şi mate şi graiul necunoscut în care strãinii îşi şoptesc scurte fraze. Este o limbã asemãnãtoare cu greaca marinarilor bãrboşi din toate porturile lumii, dar poate fi şi olandeza sau letona sau limba uitaţilor atlanţi. În locul gabierilor, încãlţãmintea obişnuitã a celor ce scruteazã orizonturile din înãlţimea ameţitoare a catargelor, ei poartã greoaie cizme pescãreşti, verzi şi greoaie cizme îmbibate de mirosurile ordinare ce bântuie, pe orice meridian, pieţele de peşte. Bine, foarte bine, ai sã zici, poveştile maiorului Anagnostopolidis sunt destul de aproximative şi, desigur, pe mãsurã ce pianul mecanic îşi epuizeazã repertoriul, ele devin tot mai confuze, tot mai incoerente. Uite, acum tace şi el, privind fãrã sens draperiile din brocat vişiniu, de parcã ar aştepta ca din spatele lor sã nãvãleascã peste noi toate alcãtuirile zgomotoase ale strãzii: vulgarele automobile, claxonând isteric, sergenţi împopoţonaţi nefiresc cu uniformele lor de paradã, femei înalte, blonde şi brune, deopotrivã uşoare, zdrenţãroşi vânzãtori de gazete, ia UNIVERSUL, UNIVERSUL, CUVÂNTUL LIBER, ca o explozie, ca un foc de artificii în seara de acum consumatã, ca o descãtuşare de mari tensiuni pe care numai muzica insinuantã a pianului mecanic a reuşit sã le domine, sã le anihileze prin farmecul ei adânc, inefabil. Da, maiorul tace epuizat, asemenea pianului, cu arcul destins pânã la capãt, deodatã inutil, golit, ridicol. Prietene, suntem cu toţii sãtui de istoria asta şi ne vom ridica vlãguiţi de la masã, o vom sprijini pe greoaia contesã Matta Haricleia Seppuku în tentativa ei de a pluti încã o datã şi vom retrãi, probabil din cauza falselor poveşti ale maiorului Anagnostopolidis - pentru a câta oarã? -, senzaţia cã totul a fost un truc, o scamatorie ieftinã, cã am fost din nou înşelaţi, amãgiţi fãrã milã, cã ni s-au speculat ruşinos fireştile, omeneştile slãbiciuni. Mai întârziem un minut, doar atât, privind cum directorul Filipovici îşi târşâie cu nepãsare picioarele, se mişcã neîndemânatic printre mese, aşeazã scaunele, adunã cartonaşele pentru halbe. Şi mai sperãm. Sperãm în cea de a paisprezecea melodie. POATE MÂINE. POATE CÃ MÂINE VOI REUŞI SÃ ÎNTORC ARCUL PÂNÃ LA CAPÃT..., spune el. SÃ NE PREGÃTIM SUFLETEŞTE... ÎN CURÂND - CHIAR MÂINE, DESIGUR - VOM FI DIN NOU ÎMPREUNÃ.