Hector și târfa Curățenia de primăvară Obiectele vechi, nefolositoare, care nu mai încãpeau în magazii, în dulapuri sau pe poliţe, erau duse pe maidan (un mare platou acoperit de o iarbã rarã, ezitantã, îndoielnicã, adeseori prefãcutã în scrum încã înainte ca imperceptibila creştere a zilelor sã devinã fierbinte). La curãţenia de primãvarã se adunau o mulţime de lucruri interesante - acel gen de lucruri cãrora li se poate gãsi oricând o utilitate, dar care, de fapt, nu au nici una - iar mama se grãbea sã le adãposteascã prin colţuri cât mai ferite, astfel încât sã îmi poatã rãspunde, dacã aş fi pretins, dacã aş fi îndrãznit sã cer partea mea din rãmãşiţele acelei tulburi istorii pe care o reprezintã scurgerea incertã a fiecãrui an: - Nici de data asta nu ne prisoseşte nimic! Urmãream cu inima strânsã cum dispar, şterse de praf, împachetate cu grijã, relicvele familiei Benedict. Erau vase de ceramicã, figurine din lut şi din lemn, totemuri şi blazoane, bijuterii ieftine care cocleau la prima atingere a aerului primãvãratic, dar şi piese disparate de mobilier, purtând marca unor meşteri iscusiţi, podoabe cu luciul şters, grele, barbare, cãrţi ferecate în argint şi alamã şi multe alte mãrturii ale unor timpuri apuse, ale unor clipe uitate, fragmente dintr-un joc ale cãrui reguli s-au pierdut. Pentru mine, acestea nu reprezentau decât nişte jalnice paleative, în care mama îşi punea cu naivitate speranţa, în tentativa ei de a stãvili scurgerea impetuoasã a vremii, de a opri transformarea, tot mai vizibilã, mai ales pe chipul ei, în jurul ochilor cândva luminoşi, acum umbriţi de privirile din ce în ce mai des aruncate peste umãr, în urmã, unde totul deja se estompeazã, unde totul devine praf şi pulbere, precum a fost. - Bunicule, dã-mi tu ceva, mã adresam bãrbatului alb ca un aisberg (un aisberg în balansoarul de rãchitã) şi bunicul spunea: - Ia pãlãria asta! Sigur cã pãlãria bunicului nu putea fi dusã pe maidan. Moale, plinã de panglici colorate şi de insigne ale tuturor cluburilor sportive din lume, ea era un simbol şi, deopotrivã, un obiect de mare preţ. Aşa cã, pânã la urmã, eram nevoit sã şterpelesc o ramã de tablou roasã de cari sau un scaun rãmas în trei picioare. Erau prefãcute şi nedrepte lacrimile mele de revoltã, roadele spaimei ce mã cuprindea la gândul cã, odatã cu înserarea, când maidanul va palpita de glasuri, de râsete şi de hârjoane, va trebui sã trec pe sub furcile caudine, va trebui sã înfrunt neîncrederea celorlalţi faţã de povestirile mele (cum cã pe scaun şezuse prinţul Bibescu, se mai vede rosãtura cotului sãu osos care înţepa prin stofa subţire tapiţeria din piele de viţel; cã rama fusese cândva auritã şi cã împodobise o frumoasã gravurã de Durer: cele douã pãsãri cu gâturile straniu rãsucite cãtre un sfeşnic cu braţele încãrcate de ceara de la lumânãrile pe jumãtate arse). De fapt, eram fericit cã, în curând, din lãzi, din butoaie desfundate, din materiale eterogene, se vor încropi tribune, se vor înãlţa estrade, astfel încât maidanul sã devinã un adevãrat parlament, gãlãgios şi şubred. Era un obicei moştenit din generaţie în generaţie şi ne ajuta sã ne cunoaştem mai bine. Oratori de ocazie, limbuţi şi perfizi, îşi prezentau în fraze grandioase, în ditirambi, o marfã ieftinã, de proastã calitate, presãrându-şi alocuţiunile cu citate lungi, în latinã şi greacã, sau folosind un limbaj vulgar şi agresiv, jignitor. Se stârneau învãlmãşeli, chiar pãruieli sângeroase. Se desfãşurau hãrţi bizare, se scutura colbul de pe manuscrise necunoscute, se prezentau mãrturii îndoielnice. La curãţenia de primãvarã mi-a fost dat sã vãd cârligul în care a atârnat, timp de paisprezece zile, în turla bisericii San Domingo din Nantucket, capul zbârcit al lui Moby Dick, ca un clopot organic cu ritmul amânat, improbabil, deasupra ţãrmurilor asediate de apele oceanului, care a fost de un calm desãvârşit în acele sãptãmâni şi, de aceea, mai înfricoşãtor ca niciodatã. Am privit cutremurat, închise într-un flacon de penicilinã, câteva picãturi din apa prin care a plutit, pentru ultima oarã, Halalcsillag, vasul fantomã, înainte de a eşua pe stâncile înnobilate acum de numele cãpitanului Cook. Am avut privilegiul de a mirosi petalele ofilite ale trandafirului galben purtat de Marquez la butonierã pe vremea când Academia suedezã era bântuitã de gripã spaniolã. Şi, de fiecare datã, mã copleşea o tulburare rea, maladivã, însoţitã de greţuri şi de migrene insuportabile, pe care le atenuau numai lungile plimbãri nocturne pe strãzi labirintice, glisãrile inconştiente, translaţiile sinelui cãtre alte planuri, alunecãrile întrerupte adeseori de mari absenţe când, sprijinit de porţi, de stâlpii metalici ai felinarelor sau de zidurile fierbinţi, mã contopeam cu materia lor vie, mişcãtoare, ce pãrea cã mãrgineşte lumea, celãlalt spaţiu, unde totul dormea sub pasele magnetice ale lunii, sub razele ei binefãcãtoare. Eram, fãrã îndoialã, bolnav, eram cuprins de febra invidiei şi sufeream cumplit, cu o cumplitã umilinţã, cãci mã surprindeam delirând, mã imaginam uimindu-mi prietenii (deşartã speranţã, ca o mantie îmbrãcând un trup de aer), pe care îi trãgeam dupã mine în negurile unor false istorii. Fãrã nici un suport material, mã vedeam purtând cãtre buze, ca într-un vis, trompeta de argint a lui Kenny Dorham sau târând dupã mine echea greoaie pe care apele o smulseserã din palmele rãnite ale lui Noe încã din a patra zi de potop. - Se întâmplã ceva cu bãiatul ãsta, spunea bunicul meu (alb ca un aisberg coborând singuratic pe firul unui curent rece, spre paralela de şaizeci de grade, în cãutarea propriului sãu Titanic, dornic de o îmbrãţişare fierbinte care sã-l transforme dintr-un sloi translucid în nenumãrate cioburi multicolore, în mãrgele de sticlã coloratã, în mãrgean ce se scufundã, cu o ultimã sclipire, în adâncurile insondabile). Şi atunci, din ceţuri, se repezeau cãtre el vorbele mamei, înalte, ascuţite, certându-l şi, cu toate astea, încãrcate de o secretã tandreţe pe care le-o dãdea, probabil, depãrtarea, distanţa incomensurabilã, nesfârşitul spaţiu ce îi separa când ea închidea uşile şi stingea luminile în toatã casa, plutind ca o navã prin odãi, cu un zgomot surd de pistoane şi de biele, de angrenaje mecanice de pe care picurã uleiul negru, mineral. - Bãiatul ãsta are ceva, spunea bunicul şi mama dãdea din mânã a lehamite. - E numai vârsta, Benedict (aşa îi spunea ea: Benedict) şi cu timpul are sã-i treacã, la fel cum trec toate, spre paralela de şaizeci de grade, pe firul lin al unui curent rece. - Este şi asta, nu se lãsa bunicul, dar mai este ceva la care n-ar fi rãu sã ne gândim. În zori, când inima lui se strecoarã neauzitã pe lângã ziduri, simt o vibraţie în tot corpul. Mama dãdea, a lehamite, din mânã şi casa se scufunda, treptat, în întuneric. Însã undeva, într-un coridor, mai pâlpâia o candelã, o luminã slabã cãtre care mã îndreptam în zori, când stelele deveneau din ce în ce mai palide şi bunicul simţea o vibraţie în tot corpul, de parcã s-ar fi produs, fãrã veste, atât de improbabila ciocnire. Nu era un infirm ci, mai degrabã, se deosebea de noi printr-o fluiditate a simţurilor din cauza cãreia puteai crede cã îi lipseşte ceva sau cã are ceva în plus, pentru cã uneori pãrea orb, alteori atins de o stranie muţenie sau se întâmpla sã rãmãnã zile în şir nemişcat, ca o stanã. Câteodatã îi lipsea, inexplicabil, simţul olfactiv. Erau stãri trecãtoare, urmate de perioade de activitate susţinutã în care tocmai acele însuşiri vremelnic pierdute cãpãtau proporţii monstruoase, ca sub acţiunea unor raze sau a unor bacterii cu efect inflamatoriu. Noi ştiam la ce sã ne aşteptãm şi nu ne miram când, de obicei în preajma curãţeniei de primãvarã, bunicul nu-şi mai pãrãsea balansoarul de rãchitã mai multe zile sau chiar sãptãmâni şi atunci trebuia sã-l mutãm de colo-colo, ca pe o mobilã, odatã cu hârdaiele în care înfloreau oleandrii, lãmâii şi smochinii familiei Benedict. Totuşi, în ultimul timp, starea sãnãtãţii bunicului se înrãutãţise. Dupã o îndelungatã perioadã de surzenie (mi-o amintesc mai ales datoritã dopurilor de cearã pe care mama i le scotea bunicului de douã ori pe sãptãmânã din urechile adânci şi întunecate ca nişte peşteri, dopuri gãlbui sau violacee, transparente, purtând în miezul lor încã fierbinte insecte cu antene de o fineţe nepãmânteanã), se întâmplã ca, în loc sã-i revinã auzul, bunicul sã capete puterea de a tãmãdui unele boli de piele, cum ar fi nãpârlirea, buba iepei sau chiar noiţele de sub unghiile roz şi încã moi ale sugarilor. Altã datã, deşi o lungã perioadã de timp nu sesizase mirosul pãtrunzãtor exalat de florile de Myosotis palustris, care îşi insinuau cianura pânã în cele mai ermetice cotloane ale casei noastre, izgonind soarecii, liliecii şi pãianjenii, bunicul îşi recãpãtã brusc simţul olfactiv, dar tot atunci privirea lui deveni atât de ascuţitã, de pãtrunzãtoare, încât nu îşi mai ridica pleoapele decât atunci când întunericul absolut al nopţilor noroase cãdea ca un giulgiu funebru peste oraşul adormit. Şi asta, numai dacã îşi acoperea ochii cu ochelari fumurii, deoarece sevele incandescente din plante îl orbeau, arderea şi moartea celulelor îi excitau teribil glandele lacrimale, iar producţia lor abundentã, revãrsatã generos peste piepţii cãmãşii de atlaz, inundând, în cele din urmã, peluza abia înverzitã, punea în primejdie gazonul tânãr, fragil, de care mama era atât de mândrã. Chiar şi structurile amorfe ale pietrelor din ruinatele noastre ziduri aveau pentru el strãluciri vii, ca ale unor stele explodând în universuri apropiate. Iar atunci când ploaia clocotea în rigole şi pe caldarâm, monotonã, aducãtoare de plictis, de ucigãtoare nevroze, bunicul trebuia sã-şi înfãşoare capul în fâşii de pâslã, în benzi de azbest, pentru cã ploaia nu însemna nimic pentru el decât un nesfârşit foc de artificii. Aşa cã, între douã curãţenii de primãvarã, mama naviga cu toatã viteza în jurul lui, motoarele scrâşneau, ambalate la maximum de solicitudinea ei neobositã, arborii cu came scoteau sunete ascuţite, lagãre şi axuri se înfruntau în fricţiuni duse la limita superioarã a rezistenţei oţelului parcã indestructibil din care era alcãtuitã structura ei fantasticã şi nobilã deopotrivã, în timp ce întreg ansamblul, învãluit în fumul înecãcios, emitea scurte proteste, într-un gâfâit sincopat, nervos, din care ajungeau la conştiinţa mea adormitã numai acele enunţuri, spumoase şi absurde, care atrag de obicei delfinii proşti şi încrezãtori în siajul primejdios al balenierei. - Sã fii surd este o fericire fãrã margini, spunea mama, acoperindu-şi ea însãşi urechile cu palmele şi clãtinând din cap în ritmul unei melodii pe care nimeni, în afara de ea, nu o putea auzi. Sã fii surd şi singur, sã asculţi la nesfârşit cântecul minunat al sufletului tãu. Oare ce poate fi mai plãcut decât sã auzi, mereu, o singurã voce? Este o voce pe care o poţi preface, desigur, dupã cum ţi-e voia, stãpân absolut pe timbrul şi inflexiunile ei; nu ai decât sã urmãreşti spectacolul pe care ţi-l oferã, spectrul ei de sunete cunoscute, desfãşurat şi apoi recompus în lumina albã a propriilor tale cuvinte: amprenta ta sonorã frãmântatã împreunã cu aluatul moale al gândului. Eu spun: Benedict, dar tu vezi buzele mele mişcându-se, în timp ce îţi recunoşti numele pentru cã te auzi pe tine însuţi rostindu-l, cãci eu nu sunt decât adierea care îţi resfirã pe umãr pletele albe (pletele Benedict pe umãrul Benedict), aşa spunea câteodatã mama Benedict iar alteori spunea cã este o fericire sã zaci în balansoar zile în şir, fãrã sã percepi nici o altã mişcare în afarã de aceea a frunzelor, uneori şi a stelelor, şi ele îngãlbenite sau abia înmugurind, dupã cum şi sã mori poate fi, câteodatã, o fericire. - Spune-mi, mamã, o întrebam, nu-i aşa cã este o fericire sã cânţi la o trompetã de argint, cum ar fi a lui Kenny Dorham sau, hai sã zicem, a lui Roy Eldridge, şi sã ţi se umfle obrajii negrii pânã când devin roz, la fel ca sunetul acela înalt care face sã cadã fluturii ionizaţi de pâlpâirile halucinante ale lãmpilor cu neon? - Este, spunea mama, este o mare fericire, fireşte, şi în aceeaşi mãsurã este o fericire sã ai o trompetã de argint chiar dacã nu te cheamã decât Eckstine sau Cooper. Este suficient ca totul sã se întâmple într-o noapte în care transparenţa fluturilor, atât de obositã şi de tristã, sã devinã mãcar pentru un ceas nepãsãtoare. - Şi curãţenia de primãvarã este o fericire, îi spuneam. - Oh, rãspundea mama, curãţenia de primãvarã este altceva decât un simplu sentiment. O priveam fãrã sã înţeleg, nu puteam pãtrunde în miezul adevãrului pe care mi-l oferea cu atâta simplitate. Ştergea, spãla sau împacheta neobositã, cu mişcãri precise, mecanice, în timp ce eu cãutam pe chipul ei triunghiular, în ochii rotunzi şi adânci, pe fruntea seninã, semnele pe care ar fi trebuit sã le înscrie curãţenia de primãvarã, aşteptându-mã sã gãsesc un rãspuns teribil, un adevãr zguduitor, dincolo de orice simplu sentiment, dar mâna descria în aer curbe precise, ochiul clipea o datã la fiecare trei secunde, respiraţia regulatã amintea de loviturile ritmice ale unor pãsãri în aerul subordonat fatal unor veşnice migraţii şi mi se pãrea cã mama, în felul ei atât de serios, mã înşealã, mã pune la încercare sau, pur şi simplu, glumeşte. Cãci simţeam cu fiecare por, cu fiecare fibrã, bucuria ce-i însoţea gesturile, freamãtul secret al fericirii, pentru cã numai atunci avea ea prilejul sã punã în practicã toate acele ştiinţe fermecãtoare pe care bunicul i le binecuvânta în fiecare zi: ştiinţa de a ascunde privirii umãrul ros de timp al unui secretaire; ştiinţa înviorãrii portretelor de familie marca Benedict; ştiinţa aranjãrii într-un mod incredibil de proaspãt a tuturor acelor broderii a cãror paloare cadavericã nu ar fi putut, altfel, decât sã înspãimânte; ştiinţa arderii fãrã fum în amintiri poate interzise, ţinând moale între degete porţelanuri transparente; ştiinţa repartizãrii exacte a fiecãrui lucru în spaţiul care îi este destinat, în virtutea unor simpatii subtile dintre obiecte şi culori, forme şi materii, astfel încât, pânã la urmã, totul sã se închege într-o structurã perfectã, solidã şi armonioasã, peste care plutesc mirosul palid de levãnţicã şi scârţâitul veşnic al balansoarului de rãchitã. Şi, la sfârşit, ştiinţa de a spune, subliniind cuvintele cu un gest leneş, nepãsãtor: - Nici în anul ãsta nu ne prisoseşte nimic...... Întotdeauna m-am întrebat dacã nu cumva spectacolul focurilor aprinse, în cele din urmã, pe maidan, când tot ce a fost de vãzut a fost vãzut, când tot ce-a fost de mirosit, de pipãit sau de gustat a trecut pe la fiecare, când toate întrebãrile au fost puse şi s-au obţinut rãspunsurile fireşti, când somnul, apatia, tremurul imperceptibil al picioarelor au început sã înlocuiascã, insinuant, entuziasmul şi avântul juvenil, conducându-ne cu fatalã blândeţe cãtre nedorita dar atât de necesara odihnã, m-am întrebat, deci, dacã spectacolul acestor focuri aprinse în miez de noapte din toate acele obiecte pe care timpul le-a deformat pânã la grotesc, pervertindu-le semnificaţiile, estompântu-le istoriile, falsificându-le formele şi culorile, nu mi-ar pãrea mai pur, mai curat, mai demn dacã l-aş privi prin lucarnele tãiate în formã de romburi ale podului, ştergând cu coatele praful de un deget de pe priciuri - pentru cã mama, oricât ar fi de meticuloasã, aici nu a urcat niciodatã -, iţindu-mi capul sus, deasupra acoperişurilor roşii, albastre sau chiar transparente, deasupra mahalalei şi deasupra maidanului, mãcar o datã învingãtor al nevoii mele dureroase de iluzii, de fantasme, de hipnotice viziuni. O luminã aş fi vãzut, doar atât, o luminã fãcând sã strãluceascã trupul de şarpe solzos şi leneş al oraşului, şi nimic din rãsucirea fantasticã a furnirurilor, pânzelor şi cartoanelor, a lemnãriei putrede, a cãrţilor cu litere fumegânde, nimic din atingerea pârjolitoare a limbilor de foc care, altminteri, mi-ar linge pântecul, genunchii, umerii şi faţa cu trãsãturi încordate, rigide, şi nimic din umbrele prelungi care trec, pâlpâitoare, pânã dincolo, în întunericul ce nu poate fi devorat de flãcãri, unde se aştern ca o continuare a unei promisiuni neîmplinite. Şi iatã-mã iar alergând, cu ochii înecaţi în lacrimi prefãcute şi nedrepte, spre marile şi perfidele focuri. Alerg?... Plutesc?... Nu simt nici cea mai micã obosealã. În urma mea se ridicã un nor de praf fin, invizibil. Strãzile înguste mã trec una alteia, ca într-un joc. Alerg cu mâinile lipite de urechi, sã nu mai aud scârţâitul balansoarului de rãchitã, nici zgomotul ritmic al pistoanelor, bãtaia arborelui cotit. Deodatã, pãşesc pe un mare platou acoperit de o iarbã rarã, ezitantã, îndoielnicã, prefãcutã în scrum încã înainte ca imperceptibila creştere a zilelor sã devinã fierbinte...