Hector și târfa Natură moartă cu piersică Fratele meu îşi exprimase, încã de acum douã-trei sãptãmâni, dorinţa de a-mi face portretul. Fireşte, atenţia pe care mi-o acorda m-a flatat. L-am refuzat, totuşi, poate şi pentru cã propunerea lui mã luase pe nepregãtite. Îmi amintesc cã, în ziua aceea, turna cu gãleata şi mi-am imaginat cã, neputând sã lucreze în grãdina botanicã, vrea sã nu piardã timpul stând în casã degeaba; putea sã-şi facã mâna cu câteva schiţe, folosindu-mã ca model. - Lumina nu-i bunã, i-am spus, sub impresia plictiselii pe care el însuşi o afişa. (Trebuie sã ştiţi cã am o figurã absolut comunã, lipsitã complet de expresivitate.) Poate cã fratele meu încerca, doar, sã fie politicos, poate cã nu cãuta decât sã îmi acorde puţinã atenţie. Dar eu asta şi vreau, sã nu mã bage nimeni în seamã! De aceea, am continuat, conturând în aer, cu degetul, ovalul unei feţe: - E prea mult cenuşiu aici. Nu cred cã o sã iasã ceva, frãţioare, fãrã un pic de fard, fãrã pastã. - Nu-ţi face probleme, mi-a rãspuns, culoarea nu are nici o importanţã în cazul tãu; ai, azi, o expresie cu totul nouã, pe care numai linia o poate reda. Am sã folosesc un cãrbune bine ascuţit. Vorbele lui m-au înfiorat, vã mãrturisesc. M-au dus cu gândul la o operaţie dureroasã, am zãrit, pentru o clipã, bisturiul sclipind în mâna chirurgului. - Nu face asta, l-am rugat, încercând sã mã stãpânesc, nu cred cã ai sã reuşeşti ceva. Ai sã rupi cãrbunele, ai sã te enervezi, am argumentat eu, şi totul se va termina cât se poate de prost. Apoi, am trecut în ofensivã. De fapt, mã obosesc dialogurile cu fratele meu, prefer sã evit asemenea interminabile discuţii. Dar cum sã înţelegeţi altfel, fãrã sã vã redau toate amãnuntele, panica profundã care punea stãpânire pe mine? - Mai bine, hai sã ne mai uitãm o datã în mapã! Aratã-mi lucrãrile pentru expoziţie. - Oh, n-am putea sã lãsãm pentru altãdatã? Într-adevãr, azi nu-i cea mai potrivitã luminã. Am pregãtit numai tablouri care au nevoie de foarte mult soare. - Dar dacã va ploua şi atunci? - În sala de expoziţie se vor instala reflectoare. Lucrãrile vor primi luminã din plin. Aş vrea, totuşi, sã-ţi fac portretul. - Am sã mã gândesc, i-am rãspuns. În noaptea aceea, începu sã lucreze. Îşi trase, pe când dormeam, un scaun lângã patul meu, îşi pregãti un teanc de cartoane noi şi îşi ascuţi un cãrbune subţire, apoi, la lumina unei mici lanterne de buzunar, trasã primele linii. Ploua statornic. Mansarda noastrã e caldã, uscatã şi primitoare dar murmurul necontenit al ploii îi dãdea fratelui meu senzaţia de frig, de umezealã (simt întotdeauna suferinţele lui; sunt, dacã vreţi, un fel de cutie de rezonanţã pentru sunetele subtile ale singurãtãţii şi disperãrii sale). Percepeam în somn, aproape dureros, modul neobişnuit în care lucra: mult aplecat asupra mea din cauza luminii slabe, gâfâind de emoţie, avid sã surprindã ceea ce numise el o expresie nouã... Pot sã spun cã îmi transmisese şi mie tensiunea care-l stãpânea iar, spre dimineaţã, a rupt, nervos, mai mulţi cãrbuni, fãrã sã reuşeascã sã obţinã un rezultat cât de cât mulţumitor. - Sã nu-mi pui frişcã în cafea, l-am rugat în zori. Vreau sã beau o cafea amarã. Am avut un vis îngrozitor. - Pãcat, mi-a rãspuns, pãcat cã ai avut un astfel de vis. Eu m-am odihnit foarte bine. Ştiam cã minte, deşi arãta, într-adevãr, proaspãt şi relaxat. - Înseamnã cã schiţa pe care mi-ai fãcut-o, pe când dormeam, ţi-a reuşit de minune. - Am aprins focul cu ea, îmi rãspunse, fãrã sã parã surprins. În viaţa mea nu am ratat un desen ca pe ãsta. - Eram sigur, i-am spus, expresia de care vorbeai existã numai în închipuirea ta. - Ba, deloc. Câte linguriţe de zahãr? - Cred cã jumãtate este perfect. - Nu existã jumãtate perfectã, îmi rãspunse, râzând. - Totuşi, tu ai pictat odatã o jumãtate de piersicã. - Sâmburele, înţelegi, trebuia sã se vadã sâmburele. Şi, oricum, era jumãtatea mai mare. Continua sã plouã. Geamul transforma lumea de afarã într-un acvariu. - Ai fãcut-o prea amarã. Mi-am aprins o ţigarã. - Vrei? - Da, astãzi am sã trag un fum de la tine. - Te rog sã n-o umezeşti. - Povesteşte-mi ce-ai visat, eu niciodatã nu-mi amintesc visele. - Mergeam pe o stradã cu o pantã foarte pronunţatã. Una dintre acele strãzi care au o sutã, chiar douã sute de ani. Pavatã cu calupuri de granit. Pe ambele pãrţi, se înãlţau case cu un etaj sau douã, scãpate, uitate de sistematizare, cu balcoane din lemn şi fier forjat. Deodatã, am avut senzaţia sã sunt urmãrit. Întorcându-mã, i-am vãzut pe vecinii noştri de la etajul trei: bãrbatul cu plete soioase şi ţãcãlie, învelit în trenciul lui uzat ca un salam într-un ziar mototolit, şi nevasta lui bondoacã, cu figura ei ştearsã, imposibil de reţinut. Ea ţinea în lesã un caniche pitic. Fãceau un efort vizibil sã urce pe strada aceea, aveau broboane de sudoare pe frunte, picioarele le tremurau, mi s-a pãrut sã şoptesc între ei, concentraţi; din pãcate, nu am auzit ce spuneau. M-am oprit şi, în clipa în care au trecut pe lângã mine, i-am salutat ceremonios dar nu pãreau cã m-ar fi observat. Doar câinele întoarse capul şi-mi spuse: "E ridicol, totul este îngrozitor de ridicol." Abia mai târziu, pe când visam altceva, mi-am dat seama cã animalul era mort; câţiva şoareci îi rodeau urechile şi trufa. Mã copleşi o senzaţie de greaţã şi, deşi am vrut sã mã trezesc, mi-a fost imposibil sã deschid ochii. Mi-am aprins încã o ţigarã şi-am sorbit ultimii stropi de cafea. - Este evident cã ai avut un vis cu semnificaţie eroticã, îmi spuse. - Mai dã-l încolo pe Freud, i-am rãspuns, altceva nu ţi-a venit în minte? Eşti în stare sã-mi explici amãnunţit acum, ca sã adânceşti gafa pe care ai fãcut-o, cã implicaţi în actul sexual sunt cei doi, deoarece ei urcau strada, cã impotenţa lui, simbolizatã de câinele mort, îmi procurã o anumitã satisfacţie, care poate fi tradusã prin expresia: "sã moarã şi capra vecinului", şi sã-mi demonstrezi, în final, cã sufãr de complexul de castrare. - Oh, iartã-mã, nu am mers cu gândul atât de departe. Cred cã te-ai gândit toatã dimineaţa la visul ãsta nenorocit. - Da, i-am rãspuns, m-am gândit la visul ãsta ca şi cum l-aş fi visat într-adevãr, numai cã l-am inventat pe de-a-ntregul, pentru cã am vrut sã-ţi spun ce mi-ar displãcea sã exprimi în portret. - Cred cã nu ai sã te superi dacã am sã trag şi eu douã fumuri din ţigarã... - Ai putea sã-mi arãţi tablourile pentru expoziţie. A lucrat foarte încet, rupând zeci de schiţe. Aproape cã nu mai vorbeam între noi. Schimbam întrebãri şi rãspunsuri monosilabice. Câteodatã, îmi fãcea cu ochiul pe deasupra cartonului şi râdea fãrã rost. Întotdeauna oboseam înaintea lui şi-mi conduceam scaunul cu rotile spre fereastrã. Au fost zile închise, tulburi, atmosfera din mansarda noastrã devenise neprietenoasã. Chiar el a spus cã i se pare uneori cã obiectele sunt agresive, cã încearcã sã-l muşte. Aparatul de radio Darclee, clipind din ochiul lui verde, gingiile strãlucitoare ale ibricului de aramã, scaunul, mârâind înfundat ori de câte ori se aşeza, pãreau cã ne pândesc încontinuu. Nu-i plãcea când îl lãsam aşa, cu liniile întrerupte şi cu haşurile incomplete. - S-a întâmplat ceva?, mã întreba. - Nu, nu s-a întâmplat nimic, dar terminã odatã, îi rãspundeam. Uneori lipsea de acasã ore în şir. - Îmi organizez aproape singur expoziţia şi-mi dã multã bãtaie de cap. Atunci, aşezat în scaunul meu de infirm, mã lãsam pradã celor mai ciudate reverii. De la mansardã, strada noastrã pãrea un defileu. Priveam agitaţia mulţimii şi-mi imaginam ţipãtul frunzelor moarte sub paşii trecãtorilor. Parcã ar fi fost mereu aceiaşi, puşi în mişcare de o forţã iraţionalã, agitându-se fãrã rost. Când fratele meu ieşea din bloc, îl puteam urmãri câteva minute cu privirea, înainte de a se pierde în masa de anonimi. Într-o dimineaţã, l-am vãzut vorbind cu colecţionara de pãpuşi de la etajul întâi. Am avut sentimentul acut cã vorbesc despre mine. Ea ar fi vrut sã aibã o pãpuşã care sã-mi semene. Sigur, m-ar fi pus pe raft între regele Nepalului şi omul de Neanderthal, nici o problemã. Nu ar vrea el sã facã un mulaj? Plata înainte, se-nţelege. Draga mea, acum nu se poate, suntem mult prea ocupaţi. Ai putea sã foloseşti, fãrã sã se supere nimeni, bustul pe care l-am pus în hol. Nu, nu s-a schimbat prea mult, aş putea spune cã a rãmas acelaşi om minunat. Suferã cu multã demnitate. Da, nici o speranţã. Nu, fãrã bani, considerã gestul meu ca un mic serviciu între vecini şi oameni de artã. Dupã amiazã, când se întoarse acasã, l-am rugat sã aducã sus bustul din hol. - L-ai putea folosi când sunt prea obosit. Nu cred cã m-am schimbat prea mult,am rãmas acelaşi om minunat. Râse amuzat şi, dupã o jumãtate de orã, bustul meu de gips trona deasupra aparatului de radio. De atunci, m-am simţit mai liniştit. Adeseori, folosea bustul sau chiar nişte fotografii neclare, îngãlbenite, pe care le socotea foarte reuşite, "o adevãratã comoarã", spunea el. Aşa cã puteam sã mã mişc în voie prin camerã, fãrã sã fiu ţinta privirii lui încãrcată de reproş. De altfel, cred cã şi terminase de fixat ceea ce numise el ca fiind o expresie nouã şi lucra la finalizarea portretului. Punea sau ştergea câte o umbrã, netezea o şuviţã de pãr, trãgea de timp. Cu douã zile înainte de expoziţie, semnã cu o cariocã aceastã ultimã şi stranie lucrare, scoase o sticlã de şampanie din frigider şi, turnând în cupe, îmi spuse: - Cred cã avem amândoi de ce sã fim mulţumiţi. Efortul nostru a luat sfârşit. Noroc. - Aş vrea sã-l expui. - Fireşte, îmi rãspunse, fireşte, dar pãrea cã se gândeşte la cu totul alceva. - Aş vrea sã-l expui, am repetat, dar nu aşa cum este acum. Adu-mi, te rog, o foarfecã. - Ce vrei sã faci? - Ai sã vezi. Adu-mi foarfeca. L-am tãiat în douã, trebuie sã recunosc, cu oarecare îndemânare. Nu am avut nici o emoţie, nu am simţit nici o strângere de inimã, pentru cã nu mã recunoşteam în nici una dintre liniile tremurate ale portretului. Un ochi aici şi un ochi dincolo, jumãtate de nas aici, jumãtate de nas dincolo, gura la fel, bãrbia, gâtul... - Partea cu semnãtura este a ta, i-am spus. Pentru expoziţie. - Se-nţelege, mi-a rãspuns, pentru poimâine dimineaţã. Apoi, dupã o pauzã: Crezi sincer cã este mai bine aşa? - Ştii, i-am zis, m-am gândit mult la tabloul tãu cu piersica. Sigur cã este mult mai bine. Trebuie sã se vadã şi sâmburele. - Mã întreb dacã poate exista o jumãtate perfectã, mai zise fratele meu şi glasul lui nu sunã mai tare decât pocnetul micilor bule de gaz din cupele cu şampanie. Pregãtitã cu minuţie, scurta mea cãlãtorie pânã la Galeriile de Artã se desfãşurã fãrã nici un incident. Ne-am dus cu douã ore îniante de vernisaj. Din pãcate ploua, ploua din nou şi hainele mele cãpataserã un uşor miros de câine ud. - Vã felicit, spuse Directorul, cred cã o sã aveţi un succes colosal. Multã lume aşteaptã cu nerãbdare acest eveniment. Fratele meu îl privi cu detaşare, cu mãreţie chiar. - Aş vrea foarte mult sã ştiu ce a hotãrât Comisia în legãturã cu portretul pe care l-am prezentat alaltãieri. - Vã rog sã primiţi scuzele mele, dar Comisia considerã cã nu se încadreazã în ansamblu. Va fi expus, totuşi, în Sala Micã, pentru un public restrâns: experţi, colecţionari, unii amatori de curiozitãţi, adicã de lucrãri de o accentuatã originalitate... I-am fãcut fratelui meu, discret, semn cã sunt de acord. - Bine, nu am nimic de obiectat. - Nu vreau sã te-ncurc, i-am mãrturisit, am sã aştept în Sala Micã sã se termine totul. - Nu vrei sã vezi expoziţia? Se va aglomera şi o sã fie obositor pentru tine. - Pe urmã, i-am spus, avem timp şi mai târziu. În afarã de portretul meu, în Sala Micã mai era o pânzã care pãrea plinã de pete de grãsime şi, pe un schelet metalic, aducând vag cu unul omenesc, câteva cutii de conserve, unele dintre ele încă purtând urmele unor vechi etichete prost rãzuite. Pãrea un loc intim, care arareori primea vizitatori, dacã ţineai cont de praful aşternut pe obiectele din jur: douã fotolii şi o mãsuţã cochetã, pe care cineva uitase o mãnuşã. Nu ştiu cât am stat acolo. Am adormit şi mã trezi colecţionara de pãpuşi. - Vino, îmi spuse, e un spectacol superb. De bunã-seamã, fratele dumitale este un geniu. Atâta luminã şi ce culori vii!... Ãsta-i portretul dumitate, nu-i aşa? Splendid, splendid! Pãcat cã jumãtate nu se vede. Dar, înţeleg: faţa nevãzutã a Lunii... Ce interesant! Nu te supãra, aş vrea sã te rog ceva. Poate-i prea mult, eu sunt doar o anonimã, bineînţeles. Ai putea, dacã eşti amabil, sã-mi pozezi şi mie într-o zi... Ai o expresie cu totul deosebitã. Mã gândesc sã fac o pãpuşã cu chipul dumitale. Nu-mi rãspunde acum, gândeşte-te bine. Suntem vecini, oricând ai fi dispus... ca între vecini! Dar vino, am sã te ajut, e un succes total, lumea e înmãrmuritã. Sunt groaznice cãrucioarele astea şi scârţâie tot timpul. Am un ulei grozav, din Franţa... Am sã ţi-l ung chiar eu, cu mânuţele astea douã. Grozav e fratele dumitale, aşa un bãrbat, aşa un talent!...Ştii cine a mai venit aici, ştii cine a venit?... Am închis ochii. Treceam printre reflectoarele orbitoare; câteodatã, mã apropiam prea mult de câte unul dintre ele şi simţeam cum îmi arde o jumãtate din faţã; apoi, dupã un timp, jumãtatea cealaltã. - Vreau între regele Nepalului şi omul de Neanderthal, i-am spus admiratoarei fratelui meu, iar ea schiţã cu mâna un gest sugerând generozitate şi continuã sã vorbeascã şi sã-i salute pe vizitatori.