Hector și târfa Samovarul Valul a izbit, cu mirosul, cu forţa lui jilavã indescriptibilã, zidul bãtrânei catedrale. Acolo unde a ajuns, mai sus decât statura oricãrui luptãtor dar mai jos decât chipurile adormite în vitralii, a tras o linie mohorâtã, gãlbuie, de pucioasã. A fost un val adevãrat, un puhoi urlând nestãvilit, o apã învolburatã clocotind de minuscule fiinţe fãrã nume; un flux compact a cãrui greutate s-a întipãrit pe pietre într-o secundã şi ale cãrui resturi lipicioase, informe, au rãmas mãrturie diluviului dupã ce, stânjenitã de vigoarea masivei construcţii, furia lui fluidã s-a aşezat, bãltind, pe întreaga întindere. Linişte nedumeritã şi, deodatã, mişcare mãruntã şi zumzet surd, de furnicar, de parcã dintotdeauna ritualurile acestea bizare sau poate chiar absurde care însoţesc ambigua existenţã a mulţimilor ar fi, ele însele, starea esenţialã a aflãrii în luptã: un paradox construit pe echilibrul social al disperãrii, mai puternic decât posibila, probabila dar mereu viciata îndârjire, victima unui fatal cabotinism, a jocului cinic, a satisfacţiei ce contrazice inevitabil perfecta nebunie. Cineva trãgea clopotele, câţiva improvizau o estradã şi, în timp ce unii aprindeau focuri, alţii aduceau, cine ştie de unde, vase cu apã şi coşuri cu fructe. Era un început liniştitor în toatã acea neaşteptatã încheiere şi locul era bun, umbrit de câţiva arbori de ale cãror crengi se puteau întinde în voie hamace. Copilul pedala printre oameni şi bicicleta lui ridica praful, nichelul ei poleia cu sclipet cenuşiul veşmintelor ce fluturau sub brizã. Bãtrânul marinar pregãtea samovarul şi foarte curând mangalul începu sã sfârâie şi tot mai mulţi se adunarã în jur, în fragila arenã de luminã, desenatã de razele filtrate printre frunze. Departe, sub ziduri, vorbitorii se succedau deja la tribunã, dar noi nu îi puteam auzi, nu îi puteam înţelege şi de aceea, poate, coborâse peste noi o dumnezeiascã împãcare. Singur copilul mai ridica nori de praf cu bicicleta lui, dar, deodatã, lanţul bicicletei sãri şi copilul rãmase câteva clipe în nemişcare, privind cãtre cei care treceau, cãtre cei încruntaţi, cei hotãrâţi, cei aprigi, care încã se mai îndreptau spre catedralã. Îi auzirãm, apoi, glasul şi era atât de limpede încât ne înfiorã, cãci toţi eram grozav de rãguşiţi, toţi strigasem zile în şir înverşunaţi, asurzindu-ne unii pe alţii, încercând sã spunem, încercând sã negãm sau sã afirmãm şi astfel rãmãsesem aproape muţi ca peştii şi nimeni nu mai avea, cu adevãrat, glas omenesc. Ne întreba dacã suntem mecanici, dacã nu e nimeni printre noi care sã lege lanţul la loc, sã-l facã aşa cum a fost, sã-l repare. Ochii licãreau prietenoşi sub sprâncene şi apa fierbea în samovar. “Este minunat sã trãieşti aşa, cu tot ce îţi trebuie aşezat la îndemânã. Pentru cã, în felul ãsta, ai pe ce sã te sprijini, ai pe ce sã-ţi întemeiezi viaţa. Desigur, trebuie sã te limitezi la nevoile esenţiale şi sã nu te întinzi mai mult decât ţi-e plapuma. În ce mã priveşte, mã mulţumesc cu puţinul care încape în sacul de marinar, pentru cã îmi place traiul meu netulburat, oarecare, şi nu l-aş schimba pentru nimic în lume. Dar când te gândeşti cã atâţia alţii preferã sã se arunce în aventurã şi cautã cu aviditate tot felul de emoţii!... Ei acceptã efemerul fãrã sã crâcneascã, ba uneori considerã nestatornicia în care şi-au petrecut zilele drept o mare realizare.” Aşa îşi începu mãrturisirile bãtrânul rãţoi, dupã ce, desfãcând colţurile unei batiste, ne oferise fiecãruia câte o bucatã de zahãr cubic. Poate cã, de fapt, nu erau nişte adevãrate mãrturisiri, pentru cã în vorbele lui se ascundeau subtile reproşuri iar judecãţi profunde şi clare însoţeau neţãrmurita bunãtate care i se citea în priviri. Deoarece nu îmi place nici o bãuturã îndulcitã, am pãstrat zahãrul meu în pumn, nefolosit, şi am sorbit din cana de tablã. Eram destui, aşezaţi pe cioate şi pe pietroaie, în jurul hamacului încropit miraculos din câteva frânghii putrede, deşirate, care pãreau cã rezistã doar pentru cã vorbitorul plutea fãrã greutate, imponderabil ca un înger, şi ascultam cu atenţie cuvintele abia rostite, abia respirate, încercând sã ne pãtrundem de farmecul şi de importanţa lor. Totuşi, în acest rãstimp unii adormiserã deja iar alţii, plictisiţi, cãutau sã se destindã descifrând texte frivole din gazete vechi şi mototolite. Feţele lor nerase exprimau obosealã şi nepãsare. Copilul începuse şi el sã le semene, deşi continua sã întrebe pe toatã lumea, nervos, bãtând din picior sau scuturând mânecile largi ale câte unei salopete, dacã nu e nimeni mecanic, dacã nu se pricepe nimeni la biciclete. “Desigur, când vorbesc despre nestatornicie mã gândesc la cât este de greu sã ai în viaţã un ideal, singurul lucru care îţi poate face traiul confortabil. Când vorbesc despre nestatornicie mã gândesc la acei indivizi atât de mulţumiţi de ei înşişi, pe care i-am auzit adeseori oftând: Da’ştiu cã am trãit! Dar au trãit ei, oare, cu adevãrat? Au trecut printr-un lung şir de istorii, amestecate acum fãrã noimã în memoria lor împuţinatã şi confuzã, fãrã sã simtã mãcar o clipã bucuria, uşor perversã, a înfrângerilor suferite pe drumul spinos cãtre ţinta aleasã. O ţintã îndepãrtatã, poate neclarã, situatã în afara acestui spaţiu atât de familiar, de bine-cunoscut. Îi vei asculta vorbind despre rãzboaie şi revoluţii, în vârtejul cãrora au scos sabia rãcnind marşuri şi imnuri cu versuri înãlţãtoare - oh, da, versurile acelea înãlţãtoare! Despre ce era vorba? Şi, deodatã, eroii noştri se opresc, îşi pierd şirul, tuşesc încurcaţi, bulbucându-şi ochii cu albeaţã, pentru cã nu a mai rãmas nimic din gloria de odinioarã, ci doar tovãrãşia unor suferinţe de piept sau de rinichi. Cine poate şti ce îi azvârlise, atunci, în luptã? Mâinile lor uscate ca nişte gheare se intind tremurând cãtre flacoanele cu doctoria de doi bani a vreunui spiţer, cãtre zeama miraculoasã, panaceul de o inconsistenţã universalã, aşa cum ochii lor apoşi îţi cautã privirea, cerşindu-ţi înţelegerea pe care te simţi obligat, din politeţe, sã le-o acorzi pe datã. Dar, dacã n-ai face-o, dacã le-ai întoarce spatele, scârbit şi ai refuza înşelãciunea acelor clipe atât de dramatice? Cãci, crede-mã, sãrmanii muribunzi vor mai înghiţi conţinutul multor asemenea flacoane!” Venise, oare, în sfârşit, ora judecãţii, despre care am auzit adeseori vorbindu-se, cu teamã dar şi cu o abia disimulatã bucurie? Prin rupturile tricoului, vedeam pieptul descãrnat al bãtrânului, coastele fragile şi împunse de semne neobişnuite, brãzdate de cicatrice, mãrturisind bãtãlii, victorii şi înfrângeri fãrã numãr. Şi cu toate astea, rãnile lui pãreau mai degrabã nişte semne din naştere, stigmate ale suferinţei perpetue a seminţiei omeneşti, fiind adeseori intersectate de liniile complicate ale unor tatuaje sau ascunse complet de pãrul încâlcit sãlbatic ce îi acoperea torsul. De la o vreme, atenţia mi se concentrã atât de mult asupra hieroglifelor înscrise în pielea tãbãcitã a vorbitorului încât aproape cã nu îl mai auzeam, fascinat de poveştile ce mi se derulau prin faţa ochilor, ca pe un ecran. Acolo era scrisã o adevãratã istorie, ce nici nu ar putea fi cuprinsã în cuvinte, era o uriaşã epopee, încãrcatã de simboluri şi taine, era, de fapt, mesajul pe care cu generozitate îl transmitea omul acela cu aspect de vagabond. De aceea, pãtruns de adânca mea revelaţie, m-am întrebat: dacã nu el, cine; dacã nu acum, când? “Observ, însã, cã te intereseazã tatuajul meu. Este celebra actriţã Claudette Colbert, un star al anilor treizeci. Doamne, cât era de frumoasã! De la primul film în care am vãzut-o - dar ce spun eu, de fapt am sorbit-o din ochi ca pe un miracol, ca pe o undã vrãjitã, dãtãtoare de viaţã -, am înţeles cã existenţa mea nu mai poate avea sens decât dacã mi-o voi uni cu a ei... Şi gândeşte-te, numai, în ce condiţii am vizionat pelicula, care s-a rupt de câteva ori, iscând un vacarm indescriptibil. Am început sã visez, sã îmi închipui cã suntem şi cã vom fi mereu împreunã. Vârsta mã îndemna la acţiune şi m-am gândit adeseori sã mã îmbarc pe unul dintre numeroasele vapoare cu destinaţia America. Erau destui care o fãceau, atraşi de mirajul lumii noi (neîncãpãtoare, totuşi, în comparaţie cu imensul val de iluzii, ce se nãştea, impetuos, din sãrãcia arogantã a Europei), aşa cã, în cele din urmã, am pornit şi eu în cãutarea acelei imposibile iubiri, fãrã sã bãnuiesc cã oceanul meu nu are ţãrmuri ce ar putea fi atinse în aceastã viaţã. Dar statornicia, încãpãţânarea cu care am navigat mereu în aceeaşi direcţie, m-au adus tot mai aproape de sentimentul împlinirii depline a destinului meu, cãci am venit pe lume spre a cunoaşte dragostea adevãratã. Iar Claudette m-a însoţit fãrã preget, imprimatã în carnea şi în sufletul meu. Iat-o: un chip zâmbitor, cum se poate vedea, deşi viaţa nu i-a fost mereu fericitã. Se spune cã a dispãrut, neştiutã, neînţeleasã, fãrã ca nimeni sã observe aceastã pierdere, ca un grãunte de praf ridicat la ceruri de forfota tragicã a lumii. Dar ea continuã sã trãiascã aici, lângã inima mea. A îmbãtrânit, desigur, pielea obrajilor i s-a scofâlcit şi s-a acoperit de riduri, însã zâmbetul ei a rãmas la fel de viu, la fel de seducãtor; pentru cã ea îmi ascultã şi azi bãtãile ceasornicului din piept, pentru cã moartea nu îi poate despãrţi niciodatã pe cei care se iubesc cu adevãrat. Ce interesant, nu-i aşa? M-am comportat faţã de Claudette cu fidelitatea peliculei de celuloid, captându-i imaginea, lãsându-mã impregnat de tinereţea ei lipsitã de griji. I-am oferit un rol în care nu i se cere decât sã fie seducãtoare. Este, totuşi, mult, chiar foarte mult, cãci un asemenea rol ar da aripi şi celei mai sceptice curtezane.” Am privit în jur, buimac, cãutând sã descopãr, în mulţimea de figuri identice, acele chipuri care, oricât de puţine ar fi fost, ar fi trebuit sã reflecteze uimire, interes faţã de aceastã stranie povestire. Dar numai bãtrânul era iluminat din interior, de un foc intim ce pãrea sã combine într-o desãvârşitã armonie esenţele unei juvenile pasiuni cu înţelepciunea deplinã a senectuţii, pe când toţi ceilalţi, apatici şi placizi ca pietrele, insensibili, imagini multiplicate ale nepãsãrii, ale prostiei, ale lenei, ale unui nejustificat şi fatal abandon, zãceau palizi, încremeniţi în poziţii chinuite, poate chiar morţi, refuzând cu îndãrãtnicie sã respire aerul în care picura glasul sãu monoton. Poate cã trãiam, în sfârşit, pacea la care nici nu îndrãznisem sã gândim mãcar, pe care ne ferisem sã o numim sau sã o visãm. Eram din ce în ce mai aproape de sentimentul unei divine eliberãri, cãruia m-aş fi oferit cu toatã fiinţa mea dacã nu ar fi continuat, inexplicabil, fluxul celor ce încã se mai îndreptau spre catedralã. Poate cã, totuşi, erau din ce în ce mai puţini iar paşii lor din ce în ce mai ezitanţi, dar nu puteam sã nu observ cum copilul se repezea, nervos, asupra fiecãrui trecãtor, întrebând cu o voce tot mai ascuţitã, vulgarã, dacã nu e cineva care sã se priceapã la biciclete, dacã nu e nimeni capabil sã repare lanţul acela rupt. “Am devenit prea dramatic, nu-i aşa? Amintirile astea stârnesc în mine un fel de patos, câteodatã destul de caraghios. Poate cã ar fi trebuit, în tinereţe, sã mã arunc şi eu, lipsit de minte, în vârtej, sã demonstrez cã neţãrmuritul meu ocean nu este decât un lighean cu apã tulbure şi puţinã, cã oricare dintre porturi îmi este accesibil, sã mã alãtur celorlalţi neghiobi care îşi închipuie cã au cucerit lumea. Sã las emoţiile subtile ale acestei stranii, platonice iubiri, pe mai târziu, în timp ce m-aş fi mistuit în focul bãtãliei, al oricãrei, al veşnicei bãtãlii. Nu am fãcut aşa, pentru cã am ştiut întotdeauna cã nimic nu este mai înãlţãtor decât certitudinea cã ai atins de la primul pas capãtul, incert pentru ceilalţi, al cãlãtoriei şi cã, în plinã furtunã, te poţi simţi împãcat în adâncul tãu, cãci untdelemnul iubirii acoperã, liniştitor, orice alt sentiment. Bãlãngãnindu-mã fãrã preget în hamac, chiar dacã sunt pe creasta celui mai înfricoşãtor val, nu am de ce sã privesc înapoi, nu am de ce sã mã las copleşit de regrete. De ce sã strigi şi sã încerci, în delirul general, sã te agãţi cu disperare de un pai care apare în rãstimpuri de sub ape? E momentul când simţi plãcerea adevãratã şi când înţelegi glasul bãtrânului samovar. Toate îndoielile acestea au trecut de douã mii de ani şi sunt aici sã vã aduc aminte cã agitaţia asta a voastrã, deşi nu poate fi opritã, are un antidot. Este vorba de un concept, de o abstracţiune. E vorba de dragoste. Sus, singur pe creasta înspumatã, gândul ţi se îndreaptã, senin, cãtre Claudette şi trãieşti sentimentul divin şi trãieşti sentimentul oceanic. Intensitatea clipei nu poate fi egalatã de nimic altceva, creierul şi inima îţi explodeazã într-o sarabandã de trãiri nebuneşti iar mai târziu, când te regãseşti în acelaşi punct, în mijlocul nemãrginirii care îşi domoleşte, treptat, tãlãzuirea, extazul tãu sfideazã iar forţa enormã care, de la facerea lumii îşi adunã în jur apele fãrã liman. Iatã de ce sunt aici, iatã de ce şuierã din nou samovarul. Chiar dacã furtuna s-a domolit, simt încã în nãri aerul amar şi sãrat, aud clipocitul înspumatelor creste. Urmeazã uraganul, da! Da, înspumatele creste, cum am mai spus! Aş repeta la nesfîrşit aceste douã cuvinte, care, deşi dau culoare vieţii atâtor nefericiţi, pãlesc în faţa numelui unei femei precum Claudette. Dragostea te face sã fii arogant, te face sã pluteşti peste abisuri. Altfel, pe ce ai putea sã te sprijini cu adevãrat? Nu trebuie sã ai la îndemânã centura de salvare, cãci salvarea nu are forme ce ar putea fi recunoscute, ci, în tihnã, sã sorbi o înghiţiturã din ceaiul cãlduţ şi sãlciu... sã iubeşti..., iatã, acest suprem confort nu poate fi înţeles chiar de oricine.” Mi se pãrea cã privesc cerul, cupola lui boltitã, prin uriaşa lentilã a unui noian de ape. Şuierul samovarului mã ducea cu gândul la un vapor care dispare dincolo de orizont, deasupra noastrã, sus, pe suprafaţa învolburatã, în timp ce aici, în strãfunduri, în liniştea perfectã a abisului, unde imperceptibile aruncau pe chipurile noastre verzui lumini stranii, acvatice, desenînd contururile unor feţe împietrite, feţe de înecaţi. Am încercat sã mã scutur de insuportabila viziune şi, crezând cã printre sutele de figuri o întrezãresc pe a copilului, încã vie, nealteratã de presiune, de iod, de sãruri şi de acizi, am întins în direcţia lui mâna în care pãstrasem bucãţica de zahãr dar nimeni nu s-a mişcat, nimeni nu a rãspuns gestului meu prietenesc. Bicicleta zãcea, nu prea departe, fãrã spiţe, iar pe ghidonul ei ruginit se ridicau plante a cãror lentã şerpuire îmi spunea cã este vorba de alge, de o vegetaţie marinã. Dispãruserã fãrã urmã cei hotãrâţi, cei încruntaţi, cei aprigi, pe care copilul încercase sã-i opreascã, trãgându-i de pulpanã, iar bucãţica de zahãr se transformase într-o micã grãmãjoarã cleioasã în podul palmei. Am încercat sã-mi amintesc cuvintele copilului, dar n-am reuşit sã bolborosesc decât atât: Aşteaptã! Omul ãsta este aici! Celui ce îi este sete îi va da sã bea fãrã platã. Cel care va birui va moşteni aceste lucruri. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, desfrânaţi şi toţi mincinoşii, partea lor este în iadul care arde cu foc şi cu pucioasã.