Hector și târfa Samovarul Valul a izbit, cu mirosul, cu forţa lui jilavã indescriptibilã, zidul bãtrânei catedrale. Acolo unde a ajuns, mai sus decât statura oricãrui luptãtor dar mai jos decât chipurile adormite în vitralii, a tras o linie mohorâtã, gãlbuie, de pucioasã. A fost un val adevãrat, un puhoi urlând nestãvilit, o apã învolburatã clocotind de minuscule fiinţe fãrã nume; un flux compact a cãrui greutate s-a întipãrit pe pietre într-o secundã şi ale cãrui resturi lipicioase, informe, au rãmas mãrturie diluviului dupã ce, stânjenitã de vigoarea masivei construcţii, furia lui fluidã s-a aşezat, bãltind, pe întreaga întindere. Linişte nedumeritã şi, deodatã, mişcare mãruntã şi zumzet surd, de furnicar, de parcã dintotdeauna ritualurile acestea bizare sau poate chiar absurde care însoţesc ambigua existenţã a mulţimilor ar fi, ele însele, starea esenţialã a aflãrii în luptã: un paradox construit pe echilibrul social...