Povestea asta începe cu zborul fãrã noimã al albatroşilor. Senzaţia de mişcare este extraordinar de puternicã, valurile se izbesc de ţãrm, se aude grohãitul remorcherelor. Încremenit în galbenul hârtiei fotografice, chipul nu are contur, pare (dintr-o greşealã de focalizare sau din cauza degradãrii substratului fotografiei) absorbit în planul secund al cadrului, în timp ce în prim-plan se detaşeazã cu violenţã mâna în care bãtrânul ţine o inimã de turtã dulce, cu inscripţia URTÃ DULCE, deoarece litera T a fost deja mâncatã. Ochii bãtrânului, clari, rupţi de restul imaginii, orbi, par a exprima o recunoştinţã fãrã margini. Iar alãturi, pe aceeaşi paginã a albumului, acelaşi, cu sãlbãticia unei alte însingurãri, mai pregnante, îşi iţeşte de sub caschetã capul rotund ca un mãr a cãrui dulceaţã zâmbitoare o rod viermii ochilor mici şi negri, de data asta insuportabil de vii. Între cele douã portrete, omul cãlãreşte o mârţoagã strãvezie şi apaticã şi rosteşte grav, marţial, în clipa când animalul tresare, brutalizat de lumina flãcãrii de magneziu, nu te speria calule. Printre buzele întredeschise, sclipesc carnivori, independenţi, dinţii unei cruzimi abia reţinute, fãcând astfel sã strãluceascã, în adâncurile fundalului sepia, galoanele paradei militare. NU TE SPERIA CALULE. Dar de ce sã se sperie, de propriii sãi paşi înfundaţi în cenuşa, în nisipul, în pulberea fãrã ecou şi fãrã amintiri, selenarã şi blondã? Sã se sperie de vocea ofiţerului, seacã şi copilãreascã deopotrivã, de calcarul şi sângele din vocea lui? Fulgerul, falsh-ul care mãturã, care egalizeazã detaliile acestui tablou, înecându-le într-un albastru insuportabil, aproape alb, într-un albastru neverosimil, dureros de alb, imperfect, nu poate atinge retina, nervii optici îngropaţi în spatele globilor oculari imobili şi opaci, cu ajutorul cãrora calul pipãie aerul rece. El îşi întinde capul descãrnat, tigva de sticlã, şi atinge obrazul ofiţerului, îi atinge umerii, apoi gâtul. Buzele lui fierbinţi, cu peri rari, suflã peste el un descântec de ierburi, îmbãtãtor, mincinos şi fantastic. (Dimineaţa, plutonul se va scufunda în bocancii îngheţaţi, pãrãsind în vis neveste şi ibovnice iluzorii, abandonându-le ca pe nişte indicibile umbre în cenuşiul aşternuturilor; va urina şi va tuşi în spatele barãcii, va epola din ţevile solzoase ale unor irosite bãrbãţii, aliniat în singurãtate, în febrã, ca înaintea unui atac decisiv. Aţele lungi şi slinoase ale lenjeriilor, nervi eliberaţi de orice durere, vor plezni în gol, departe de cãrnurile vinete. Dedesubt - zgârietura vestoanelor, gheara realitãţii de ieri, de mâine, de totdeauna, în strânsoarea scrâşnitã a centiroanelor. De jur-împrejur, ţara asta fãrã provincii dar nu şi fãrã armatã îşi va undui întinderile sfãrâmicioase, arse de o colosalã şi veşnicã sete, însângerându- le privirile plate şi dârze, identice, priviri de caporali şi de sergenţi, în timp ce el, ofiţerul, va zâmbi neliniştitor, va glumi cu grosolãnie, totul continuând sã fie în puterea lui reţinutã: o covârşitoare primejdie). O amãgire: în bidonul de tablã de la şold, un clipocit afund şi tainic, iar în deşãnţatele adâncuri, în hulpavele, lacomele abisuri ale identitãţii cazone, în neruşinatele burţi ale buzunarelor mantãii, unde încolţesc palide câteva grãunţe, pleava lor meschinã şi otrãvitã rãvãşeşte aerul steril cu o inutilã uimire, la capãtul cãreia calul îngenuncheazã fãrã umilinţã: sfânta libertate a dobitoacelor de a rãmâne veşnic pure. Între cele douã portrete, neabãtut, ofiţerul îşi cãlãreşte mârţoaga şi doar rareori cei doi ies din timpul greţos, mâzgã şi fiere, ronţãind. Nu te speria calule, spune ofiţerul, dupã care adunã cu palma de pe buzele animalului tãrâţa şi spuma gãlbuie, acceptarea blajinã, trãdarea (sarea pãmântului). Deasupra, la capãtul drumului, ca întotdeauna, albe, plictisite, sãtule, pãsãrile necuviinciosului Baudelaire sugereazã mişcarea neîntreruptã, în timp ce, pe nesimţite, ofiţerul se scufundã în agonia delirantã a nopţilor, fãrã sã-i pese nici cât negru sub unghie cã încalcã el însuşi toate ordinele pe care le-a transmis la baracã încã de când hotãrâse, într-o dupã-amiazã sau în fiecare dupã-amiazã, parada militarã. (Cu toarte astea, sergenţii şi caporalii lui îmbãtrâniţi prematur se vor preface mai departe cã nu îl vãd, cãutând zãpada puţinã spulberatã de vânt, jucându-se, râgâind fericiţi, lovindu-se în piepturile descãrnate cu bulgãri mici, noroioşi, şi deodatã atenţiune, sã trãiţi, sã trãim, cã dacã ninge o sã trãim cu toţii. Drepţi! De ce, mã? De ce, adicã, are nevoie armata sã ningã, dobitocule?) Hector și târfa Turtă dulce Şi, când animalul tresare, brutalizat de lumina flãcãrii de magneziu, NU TE SPERIA CALULE. În urma lor, drepte, corecte, uniformele plutonului, soldaţii de plumb, fantoşe, disciplina idealã a trupurilor rigide defilând prin faţa tribunei pustii în pas de marş, cu sãbiile trase din teacã, lipite de feţele albe de încordare, de frunţile albe, încã, de somn, nedumerite de realitatea incontestabilã a nebuniei şi brutalitãţii acestui ciudat ofiţer şi de straniul trap al diafanei sale mârţoage, o datã şi încã o datã, la nesfârşit, pânã când totul se va împotmoli. De sus, mari, uşori, vor coborî primii fulgi, apoi, din ce în ce mai deşi, vor îngropa plutonul într-o luminã confuzã, albã, de magneziu, pierzându-l. Nu te speria calule, spune bãrbatul din fotografie, rãspunzând fornãitului neliniştit al animalului, iar calul, aplecându-şi gâtul, atingându-i cu buzele faţa înfierbântatã, îl cerceteazã stãruitor, îl pipãie cu rãsuflarea lui cu miros de ierburi, trage cu dinţii lui galbeni şi mari de clapele buzunarelor mantãii, în timp ce scurte şi violente frisoane îi zguduie trupul incredibil de slab. Inert, întunecat, întuneric suspendat sub foşnetul unei zãpezi îndepãrtate, omul pãstreazã pentru sine, ascunsã, scânteia de magneziu care uniformizeazã detaliile, pânã când, în cele din urmã, pentru o-nor la stân-ga, pentru o-nor la dreap-ta, animalul se va lãsa în genunchi, se va culca pe o parte şi se va stinge de o mutã şi tandrã disperare. (Şi, pânã sã se dumireascã ei, de fapt continuând sã pluteascã în starea lor prelungitã, de falsã euforie, în care ofiţerul le va pãrea un ce nelãmurit, proiecţie deformatã din visele lor de ţãrani amânaţi, sergenţii şi caporalii se vor trezi aruncaţi de ordinele lui scurte în cenuşa, în nisipul, în pulberea fãrã ecou, ca într-o eternitate moartã şi densã, înjurând benign, de cer şi de luminã şi de sfinţi inexistenţi, într-o joacã de oameni mari şi liberi, ignorând parcã dinadins scrâşnetul orgoliului sfãrâmat, semnele dinţilor pe buza însângeratã de încordare, bucurându-se, tãvãlindu-se fericiţi, înfundându-se tot mai mult, tot mai adânc, izbindu-şi cu afişatã neglijenţã ţevile subţiri ale armelor, fragile ca nişte lujeri de crini, pierzându-şi chipiele şi centurile, zdrenţuindu-şi uniformele cafenii, şoptind mãscãri, ameninţãri vesele şi tulburi, ca nişte porci ordinari şi nesimţitori). Şi, deodatã, povestea asta se terminã undeva pe ţãrmul marii, într-un punct, de altfel, previzibil. Bãtrânul ronţãie o inimã de turtã dulce, pe care scrie URTÃ DULCE, deoarece litera T a fost deja mâncatã, în timp ce în ochii sãi orbi se poate citi o recunoştinţã fãrã margini. Acest sentiment bizar, nejustificat prin nimic dar manifest şi inconfundabil, face ca omul însuşi sã parã un cal, poate acelaşi, tropãind aiurea cãtre o nouã proiecţie, cãtre o nouã imagine deocamdatã nelãmuritã, mânat de voinţa unei creaturi blânde dar ferme, cãreia, desigur, nu i se poate decât supune. Senzaţia este de viu, de mişcare, şi asta pentru cã obiectivul aparatului de fotografiat a surprins, pe cerul plumburiu, rotindu-se albe, plictisite, sãtule, pãsãrile necuviinciosului Baudelaire.