DODO - La Marinarul cu Pipă Ea vine de dincolo Ea vine de dincolo mai are doi paşi de făcut şi va trece splendidă de marea deschidere translucidă de ecluză de uriaşa absorbţie atlantică ce-i palpită sub bluză ca un tropăit de corridă diafanul avort lasă în urmă oraşul ca pe o colivie din care deodată dispare îngerul peşte (îngerul krill) evadând poate cu un imaterial décauville încornorat şi subtil aneantizat şi albastru aşa că oraşul rămâne atât de puţin din dragostea mea o peltea întinsă peste asfalt cu sculele unui inginer de cadastru şi dac-o priveşti cu ochelari de eclipsă îţi apare un abur un nor care desparte buzele ei roşii spumoase ca sângele unui taur bătrân de mîinile albe scufundate spre inima mea adormită la ţară în fân spaime andaluze soarele spart al pustiului ca un gong printre harfe ursuze în ţinutul cel mort în deşertul Kharaci despre care ştiu doar că pe seară se umple de năluci şi de draci. Alexandru zâmbeşte şi spune hai să mai luăm două halbe de toartă în cârciuma unde când ne amintim de copilărie ochii lui devin dintr-odată milisecunde. Iată o altă poveste, continuă el, care s-a petrecut pe un munte alcătuit din fosile de glorii şi cronopi dar nu Sinai nici Fuji şi nici Rhodopi nici Eiffel nici Empire State Building şi mai înşiră nenumărate vocabule interjecţii şi nume care put a politică şi religie şi a soul singing a război şi a frică şi a femei unicesingureşideviaţănesatisfăcute a poezie liturgică din anul una mie cinci sute ci undeva unde locuia înconjurată de plopi o categorie obscură dar numeroasă într-o singură casă o populaţie de metaciclopi. Ţi se miră limba cât de dulce-i varul din peretele cu poze de familie moara cum îşi macină morarul şi îl schimbă-n cimbru şi vanilie zice Alexandru decis să devină plictisitor căci vorbele sale nu au nici tragism nici umor aşa cum metaciclopii din basmele lui nu fac pui nu au braţe ci doar nişte raze de heliu nu au sex ci doar pahare berzelius în care clipocesc purulente gălbui dorinţele lui nu au cap dar îşi poartă semeţi coiful înalt cu acvila când se ţipă la marinarul cu pipă oferind asistenţei portocale amare din îndepărtata Sevilla. Ea vine de dincolo şi trece peste linia galbenă fredonând un refren de André Breton dar dacă o întâmpini îmbrăcat în pijamaua ta de nylon cu braţele încărcate de plăci de patefon numai bune de răsucit în rană te sărută pe umăr sau pe aripă sau pe migrenă şi în proxima clipă clavecinul mecanic cade răpus de gangrenă.