DODO - La Marinarul cu Pipă Toamna Te aştept toamna... să mă atingi
moarta ei neliniştire te cheamă buzele-n coapse pe umbra sandalei
flamingi podişuri sângerii sub zidul iubirii de pe care te stingi
Te aştept toamna... la banchetul de neon al atlanţilor să-ţi presar
în artere trifoiul d’antan Poate vor clavecine sa-mi frenetice
inima prinsă în gustul unor porturi Oran... oranj sau al unor
spirale-spitale vecine cu foşnetul neutru al tăcerii imerse dintre
sacru pe care nici Preafericitul Teoctist nu-l căra cu sacul şi
profan unde pulverizezi în taină unicul nostru sărut de marţipan Şi
mai mult decât atât am să mărturisesc chiar aici şi acum
ceasornicul meu zburător fâlfâindu-şi genunchii prin risipa asta de
glezne de pe lubricul drum poate ultimul poate cel dintâi chestii
nemaipomenite şi nemaiîntâlnite/nemaicunoscute. Poezia este o
adolescentă adormind prin tramvaie (mai bine aşa decât să strănute)
Un balaur mi-a cerut o copeică de aur Cu un singur fir de tutun am
fumat toate romanele din toate bibliotecile naţionale Am pretins în
faţa unor ruinate oficii dispunând de documente legale sânii arşi
de rugină ai misericordiei şi în tot acest timp din ochiul meu
doamnă din ochiul de lynx care măsoară vremea nu în ore ci în
convulsii letale se năştea aprins îngerul răzbunător cu petale de
myrth purtând chipul neamintirii mele în oglinzi din care m-am
desprins Şi apoi m-am întins sub un plop şi-am căzut printre nori
cataclop dar fără tine cerul poate fi confundat cu o cireaşă iar
sângele meu cu minuscula pată de pe cămaşă... căci în duminica
mâinilor tale doarme un fiord şi e frig plouă din Bach şi plânge
din Grieg... Te aştept toamna... mă întreb câte vieţi au să treacă
Cine eşti Ce corabie pleacă...
