Articolele germanofilului Constantin Stere publicate în ziarul Lumina, sub ocupația germană, au indignat populația antantofilă rămasă în capitală. Pia Alimăneștianu, sora lui Ion I.C. Brătianu, i-a trimis, în septembrie 1917, o scrisoare pe care o reproduce în jurnal, Stere răspunzându-i într-un articol de fond.

Scrie Pia Alimăneștianu într-o semnare din 8/21 septembrie 1917 (Însemnări din timpul ocupației germane, reunite în ediția Opera Omnia la Editura Spandugino):

«De teama percheziţiilor nu mai pot scrie regulat. Sunt silită să-mi ţin caietul ascuns. Monotonia vieţii urmează. Nimic nu mă mai atinge din cele ce scriu gazetele, nici chiar Lumina. Mă dezgustă numai minciunile şi intrigile. Citindu-le uneori mă opresc şi mă întreb: E Stere mişelul acela care scrie?

Într-o zi, într-o clipă de răzvrătire, am luat condeiul şi am scris sub numele unei femei din mulţime următoarea scrisoare.

Stimate Domnule Stere,

În cele câteva numere apărute în Gazeta D-tale, sexul nostru este bogat reprezentat. Se văd încă în D-ta urmele unui fost şi generos socialist. În două săptămâni au şi defilat 3 tipuri deosebite unul de altul.

Primul mi-a dat şi mie impresia, judecând după critica impetuoasă a activităţii bărbăteşti şi după impetuozitatea apărării femeii, că trebuie să fie nu numai frumoasă, dar şi foarte tânără simpatică.

Asupra celui de-al doilea nu mă opresc. Fiind supusă puterilor centrale, lumea întreagă ştie azi ce rol joacă în ţările vrăjmaşe chiar de au copilărit în ele – „supusele puterilor centrale”. Prin urmare nu „are voce la capitol”.

Pe cel de-al treilea, l-aş judeca cu asprime, mai ales când îşi exprimă pierderea încrederii în trecutul şi viitorul României, dacă nu mi s-ar părea că vorbeşte sub înrâurirea vreunui bărbat… germanofil, fără culoare proprie. E insipid.

Eu aş fi cel de-al patrulea. Ţi-o spun dinainte – îl vei găsi antipatic – căci tipul meu este tipul vulgar al mulţimii, fără sex, fără vârstă călăuzită de un singur gând: acela de a nu incrimina, de a nu mânji – sub ochii îndemnători ai vrăjmaşului. Sunt tipul mulţimii ce aşteaptă credincioasă şi încrezătoare. El nu poate apărea în independentul d-tale ziar, chiar de te-ar interesa, ceea ce nu cred – deoarece stăpânul la care te-ai supus de bunăvoie – te-ar împiedica să-l pomeneşti. (Cât de mic pari, d-nu S. sub scutul cenzurii!)

Vin aşadar spre D-ta, fără speranţă de publicitate sau apanajul frumuseţii şi tinereţii din îndemnul de a-mi face datoria de română, de a te înştiinţa, fiindcă deziluziile sunt foarte amare – că într-adevăr glasul D-tale, dac-ar avea un răsunet – nu l-ar putea avea decât în pustiu, căci simţământul ce-l deşteaptă articolele D-tale în sufletele mulţimii nu este altul decât durerea de a vedea pe unul din ai noştri, din acei în care puseseră mari nădejdi, mâna dreaptă, unealta aceluia cu care se luptă armata de peste Milcov. Pentru el, dacă eşti deştept cum o spun cei ce te cunosc, nu ai aşteptat pacea ca să dai la iveală Lumina şi ai făcut din foaia care prin nume era menită să fie făclia unui neam – sora geamănă a Gazetei Bucureştilor, supranumită Gazeta minciunilor?

Pentru ce nu ai ştiut să aştepţi pacea în tăcerea şi resemnarea obştească din jurul D-tale, spre a-ţi începe, dacă o credeai folositoare ţării, în condiţiuni normale, pe cale leală, faţă în faţă cu acuzaţii, campania de propagandă pentru robia noastră teritorială şi economică în confederaţia habsburgică, pentru disculparea administraţiilor militare în dauna intereselor şi a drepturilor de existenţă ale populaţiei – campania de învinuiri împotriva foştilor D-tale tovarăşi politici, atât din Rusia cât şi din Moldova?

Dacă ai fi fost mai puţin nerăbdător, nu te-ai fi arătat, D-le S., în ochii tuturor – chiar în ai tinerelor şi frumoaselor cititoare, sub o înfăţişare odioasă şi glasul D-tale nu ar fi răsunat în pustiu.

O femeie… din mulţime

Dacă iscăleam, erau în stare să-mi dea scrisoarea comandaturii! Mi-a răspuns printr-un articol de fond, chemându-mă „damă voalată”[1]. Pe urmă i-am scris lui Pătrăşcanu, fără anonimat, şi i-am spus că asigurarea ce mi-o dăduse de a nu face personalităţi în Lumina nu s-a menţinut, deoarece oamenii politici din Moldova sunt acuzaţi de cele mai mari infamii, fără să se poată apăra. Acum însă am luat hotărârea să nu mai polemizez cu ei. Să-i lăsăm să-şi rupă gâtul, cum spunea cu drept cuvânt D-l Crăsnaru.

(…)»

[1] C. Stere, „Pentru o «damă voalată»…”, Lumina, nr. 22/23 septembrie 1917, p. 1. Scrisoarea este datată 21 septembrie. Unele referiri ale autoarei din această notă sunt ulterioare datei de 8/21 septembrie.

PENTRU O „DAMĂ VOALATĂ”…

București, 21 sept.

Încă o scrisoare feminină.

De astă dată sub masca „unei femei din mulțime” îmi scrie, vădit, o doamnă din high-life.

O trădează nu numai fiecare întorsătură de frază, care parcă respiră parfumul saloanelor și deprinderea de a gândi în limba franceză („nu are voce la capitol”, n’a pas de voix au chapitre), dar și toată mentalitatea, atât de caracteristică pentru înalta noastră societate, și care are o parte de răspundere atât de mare în nenorocirea țării.

Nobila doamnă, care, de altfel, mânuiește cu multă eleganță condeiul, își pune masca, pentru a-și da satisfacția de a-mi spune că:

Sentimentul ce-l deşteaptă articolele D-tale în sufletele mulţimii nu este altul decât durerea de a vedea pe unul din ai noştri (sublinierea e a autoarei), din acei în care puseseră mari nădejdi, mâna dreaptă, unealta(aici sublinierea e a mea, ca să gustați la pointe) aceluia care… și pentru a mă asigura că m-aș fi arătat în ochii tuturor, chiar în al tinerelor și frumoaselor cititoare sub o înfățișare „odioasă”…

Regret foarte mult că mă prezint sub așa înfățișare tinerelor și frumoaselor cititoare, dar… la vârsta mea lucrul acesta e cam indiferent…

Nu întreb, de asemeni, pentru ce zânele saloanelor noastre se cred în drept să vorbească în numele mulțimii Toate, bine înțeles, se simt «bune românce». Țara doar a fost dusă la măcel în numele «idealului național», în parte și pentru că marile noastre elegante nu-și putea stăpânii simpatiile pentru magazinele din rue de la Paris…

Unealtă, cum spuneți atât de elegant, nobilă Doamnă – da, unealtă am fost! Și, să mă credeți că am primit acest rol modest cu desăvârșire conștient: privind cu indiferență vertiginoasele ascensiuni în putere și avere din jaru-mi am căutat numai să fiu util, în măsura puterilor mele.

De aceea, onorată Doamnă, pe când atâtea ilustrații «de ai noștri», plecând de jos – și câteodată foarte de jos – au ajuns la situații de miliardari americani, eu – fiu al unei familii bogate -, după o viață de prigoniri și suferințe, n-am fost ispitit să ies din situația de mic profesor al unei mici Universități de provincie și de publicist neascultat – nici măcar în cei doi ani ce veșnic ne vor arde amintirea «la pregătire»…. Și am întrupat, cum spuneți, «mari nădejdi», am fost «din ai noștri», «mâna dreaptă» și, mai cu seamă, «unealta aceluia care»… deși o mișcare de deget îmi putea deschide toate perspectivele epocii de «pregătire».

Am prețuit, mai presus de toate, libertatea mea de gândire. Căci, prea stimată mască, un om poate fi liber, sufletește liber, în orice condiții, chiar în închisoare, chiar sub regimul de ocupație. Pentru aceasta se cere un singur lucru, să nu se lase nici ademenit, nici intimidat, pentru a-și spune cugetul.

Forța brutală îi poate închide gura – și vă aduceți desigur aminte că nu era ușor să-ți spui cuvântul în ultimii ani în „România liberă”…

Totuși, mi l-am spus, chiar în fața «aceluia care», și am primit cu resemnare degradarea din rangul de «nădejde», de «mână dreaptă» și chiar de «unealtă»… Nu spun un cuvânt acum care să nu fist spus la vreme – și cruțate nu mi-au fost loviturile și înjosirile…

Grește dar tonul nobila „doamnă voalată”, când, cu o nuanță de amenințare, îmi scrie că să aștept până ce voi sta «față în față cu acuzații».

Îmi aduc aminte ultima conversație cu «acela care», când am încercat pentru cea din urmă oară să-i deschid ochii asupra primejdiilor ce ne amenință. Cu mânie m-a întrerupt: «Multe le-ai proorocit – ai prorocit și revoluție în Rusia».

Cred că, în ziua de 10 martie, când a citit telegrama fatală din Petersburg, numele meu i-a venit cel dintâi în gând…

Și, pentru el, nădăjduiesc că amară i-a fost amintirea și grozavă remușcarea…

Pentru ce, dar, «să aștept»?

Nu! Voi bate la poarta conștiinței obștești din toate puterile mele. Nu știu dacă și acum nu e prea târziu, dar desigur ar fi prea târziu «după pace».

În clipele acestea de durere nu pot tăcea – și nu ascult decât cugetul meu. Și nu prin lingușirea slăbiciunilor obștești, nu prin închinarea înaintea tuturor rătăcirilor și vanităților pot să-mi îndeplinesc chemarea. Adevărul cel mai crud, oricât ne-ar durea astăzi, ne poate singur aduce mântuirea pentru mâine.

Dar… «duc o campanie de propagandă pentru robia teritorială și economică în confederația habsburgică”!…

A!… În numele «idealului național» al budoarelor și al cafenelelor mi se aduce mie astfel de învinuire, în mijlocul acestei dezolații – acum când țara este călcată de la un capăt la altul de oștiri străine, acum când nu știm ce ne pregătește ziua de mâine! Din vina cui?…

Nu pot păși, onorată Doamnă, pe acest teren de discuție: cel ce înțelege monstruozitatea unei asemenea atitudini n-are nevoie de discuție – iar cel ce nu înțelege «nu are voce la capitol»…

Aici se ridică în fața noastră un mare proces al cărui termeni i-am formulat altă dată:

Amintind în ședința Camerei din 16 Dec. 1916 că Mihail Kogălniceanu și Ioan Brătianu – cel Mare – au refuzat schimbul de teritorii pentru Basarabia răpită, am pus întrebarea:

Credeți d-voastră că ar putea avea justificare gestul lui Kogălniceanu și al lui Brătianu, dacă ei mai dinainte ar fi voit să sancționeze politica d-voastră de astăzi?… Dar d-lor, ori Brătianu și Kogălniceanu, cărora națiunea recunoscătoare le-a ridicat monumente de bronz au reprezentat atunci gândirea și sentimentul românesc, ori d-voastră astăzi sunteți datori să începeți prin dărâmarea acelor monumente….

Și mai precis puneam chestia cu un an înainte în „Viața Românească”:

Dar un lucru să fie lămurit. Politica lui Ioan Brătianu și Mihai Kogălniceanu (când au refuzat schimbul) și politica predicată astăzi de urmașii lor în conducerea țării nu sunt compatibile. Și una din două: ori ei au fost inconștienți, împreună cu toți cei ce i-au urmat timp de treizeci și cinci de ani, ori noi cei de astăzi suntem inconștienți… Și dacă îndrumarea nouă, dată de conducătorii cei noi va fi sancționată…. prin chiar aceasta Mihai Kogălniceanu și Ioan Brătianu vor rămânea fără iertare în fața istoriei, precum și toți cei ce i-au urmat („V. R.”, 1914, No. 12, pag. 224).

Acest proces, prea stimată Doamnă, îl va judeca istoria: ea va decide cine a dăruit Rusului Basarabia, cine a adus o știrbire indelibilă demnității și idealului național – Mihai Kogălniceanu și Ioan Bătrianu Bătrânul sau urmașii lor?

Acest proces nu se va hotărî cu împunsături anonime, nici cu șoapte la ureche.

Voi aștepta judecata lui, făcându-mi datoria – fie ce va fi!

Dar, oricare va fi soarta mea, de un lucru sunt sigur:

Am pe amândoi fiii pe front.

Adică: i-am avut, fiindcă de mult n-am nici o veste – și n-am făcut nici o încercare pentru ca să-i pun la adăpost, ca atâția „patrioți”… deși „toți acei” ar fi fost bucuroși să „mă domesticeze” cu acest mijloc…

De trăiesc, am credința că nu vor roși de tatăl lor, pentru lupta ce duce acum, oricare parte îmi va fi dată până la sfârșit.

Fără supărare, dar, stimată mască, vă sunt chiar recunoscător, că am avut prilejul să răspund o dată pentru totdeauna tuturor damelor voalate și nevoalate, româncilor tinere sau bătrâne, frumoase sau nu.

C. STERE

Lumina, nr 22, 23 sept. 1917, p. 1