Acum 100 de ani… 25 octombrie 1924.

Mitropolitul Moldovei era Pimen Georgescu. Guvernul era liberal, George Mârzescu era ministrul Justiției, iar Gheorghe Tătărescu, secretar de stat la Interne. Constantin Manciu era prefectul de poliție din Iași. «… înmormântarea va avea loc în comuna Tamașa din județul Bacău, satul unde s-a născut victima și unde mai trăiește bătrâna sa mamă». Noul prefect a devenit deputatul liberal Octav Racoviță, eliberând un loc în Cameră care a fost ocupat de liberalul Jipa.
Odată cu Manciu au mai fost împușcați inspectorul de poliție Eugen Clos și subcomisarul Gheorghe Hușanu; ambii au supraviețuit.
«Corneliu Zelea Codreanu a declarat din capul locului că nu regretă fapta, ci a susținut că vina pentru acest asasinat o are justiția care s-a știut să-i puie pe Manciu la adăpost».

La înmormântarea lui Manciu, Mârzescu (autorul legii Mârzescu din 1924 în baza căreia Partidul Comunist din România a fost trecut în ilegalitate) a declarat, în numele guvernului: «Crima n-are nici o vârstă, nici naționalitate, nici confesiune, ci numai starea psihică din care-și primește impulsiunea.
De aceea două mâini, în aparență vrăjmașe, dar unite, în două atentate, prin unul și același suflet – sufletul crimei – îndoliază Iașul și ne străpung azi inimile cu durerea pierderii lui Constantin Manciu, după cum ni l-au străpuns mai deunăzi cu durerea pierderii lui Dimitrie A. Greceanu». (E vorba de atentatul cu bomba de la Senat din 1920!).
«Trecători de o viață în nesfârșitul lumii, pulbere de o clipă, suntem încredințați că durerea noastră nu va rămâne îmbrăcată în forma pieritoare a plânsului nostru. Pe deasupra noastră și a faptelor noastre stă ceva trainic, nepieritor ca și neamul căruia aparținem: pânda și judecata istoriei cu tot trecutul plin în învățăminte și cu tot viitorul plin de speranțele îndreptării.
Din trecutul acestei istorii, ca un izvor de deșteptare a conștiințelor, pe frontispiciul acestui catafalc, între făcliile care aruncă palidul liniștit al veșniciei deasupra corpului însângerat de crimă, pare că se desprind în litere luminoase de îndrumare cuvintele cu care arhiereul Filaret Scriban a sfințit menirea Universității ieșene, cea dintâi născută între toate Universitățile țării:
”Fă pe acest așezământ ca un soare care să lumineze toată România cu lumina adevărului tău celui veșnic, ca să cunoască toți că începutul înțelepciunii este frica Domnului”.
Aceasta o voiește în toate faptele creștinului sfânta învățătură a Bisericii noastre strămoșești pe care poporul nostru a ascultat-o, cu cucernicie, în decursul veacurilor, în toate acțiunile sale din fața tuturor primejdiilor.
Această învățătură va face cândva, după noi, ca durerea zilei de azi să fie simțită de un neam întreg, când într-o pagină cernită de istorie va sta scris: că s-au putut sfărma odată – și încă de cei tineri – tradițiile neamului și profana prin vărsare de sânge frățesc dumnezeieștile daruri ale sufletului românesc. (…)».

Gheorghe Tătărescu, în numele președinției Consiliului: «Este pare-se o poruncă dureroasă a timpurilor noastre ca să ne înclinăm tot mai des peste sicriele slujitorul statului, doborâți sub loviturile celor ce sporesc tot mai mult armata crimei și a dezordinii.
Se înmulțesc în cimitire gropile victimelor căzute bărbătește la postul datoriei.
La Nistru mor loviți de gloanțe ce nu se pot ocoli grănicerii – și la cotiturile drumurilor de lângă hotarul acela amenințat, granate, aruncate de mâini pregătite pentru meșteșugul omorului curma viețile jandarmilor noștri, în locuri tăinuite, ce scapă ochilor celor mai veghetori, se adună arme și muniții destinate omorului și distrugerii, – și în centre prielnice, mâini vrăjmașe pregătesc suprimarea brutală a celor ce sunt străjerii ordinii și siguranței statului nostru». Cu o lună înainte avusese loc Tatarbunar…
«Și acum iată că și pe pământul blajin al Moldovei, în Iașul cel blând, în Iașul, cetatea culturii și idealismului neamului nostru, a trecut adierea năprasnică a dezordinii sângeroase – și prefectul de poliție Manciu cade lovit mișelește de glonțul ucigașului.
(…)
O mână de agitatori sau de inconștienți exploatează buna credință și entuziasmul firesc al tinereții și sub influența acestora elemente destinate culturii și consolidării Statului se prefac în unelte de dezordine și dezagregare și astfel o mână de tineri s-au transformat din purtători de lumină în soli ai urii și ai crimei.
Asasinatul acesta e un semn îngrijorător al vremii. Lupta pentru triumful culturii naționale, care nu ar trebui să fie decât izvor de stimulație și de idealism întăritor, se dă acum cu focuri de armă, iar lupta pentru apărarea principiului național, în loc să ducă la încordarea sforțărilor și a muncii tuturor, duce azi la vărsarea sângelui atenților Statului. Se golesc tot mai mult sălile de cursuri și bibliotecile și în schimb de populează sălile de prevenție și casele de arest.
Opera ticăloasă de suprimare a păzitorilor ordinii, dorită de vrăjmașii neamului, este continuată și ajutată, în numele patriotismului: semănătorii de dezordine din afară găsesc astfel complici în semănătorii de dezordine dinăuntru. Un val de întuneric și de brutalitate sângeroasă amenință să se reverse peste întreaga țară.
Iată nebunia ignobilă a vremii!
De aceea, de lângă acest sicriu, în fața căruia țara întreagă stă mută de oroare, de lângă trupul însângerat al lui Manciu se ridică un singur strigăt: ajunge!
Fie ca sângele nevinovat să trezească și conștiințele adormite și răspunderile uitate: fie ca cel din urmă țipăt de durere al lui Manciu să constituie semnalul de raliere al tuturor rătăciților și semnalul de dezarmare al tuturor patimilor».

Foto: ”După asasinatul din Iași”, „Adevărul”, nr. 12.516, 28 octombrie 1924, p. 6; ”Înmormântarea fostului prefect Maniu”, „Adevărul”, nr. 12.517, 29 octombrie 1924, p. 4.