Dacă admitem (instalându-ne fotoliul biologului)
că proza literară pentru copii a cunoscut o evoluţie de la
rigiditatea ideologică a începutului anilor 1950 la forma (aproape)
liberă de constrângeri de după 1965, romanul Tineri sondori
de Aurel Lecca (Editura Tineretului, 1962) arată ca o specie de
trecere. E, ca să mă menţin în temă, un fel de Latimeria chalumnae
sau Archaeopteryx care asigură tranziţia de la cărţile cu sabotori,
stahanoviști şi chiaburi şi cele în care reverenţa faţă de putere
se manifestă mai mult accidental şi în forme exterioare. Cunoscut
publicului tânăr de la noi din perioada 1950-1980 mai ales ca autor
de lucrări de popularizare pe teme de geografie, călătorii,
explorări, Aurel Lecca îşi încearcă cu acest roman puterile de
creator de ficţiune. Cadrul, destul de obişnuit în epocă, este
oferit de o exploatare petrolieră (Sălcioara), unde un grup de
cinci absolvenţi de şcoală tehnică petrec o lună de practică
înaintea lansării în meseria de sondor.
Cei cinci sunt patru băieţi (Sorin, Panait,
Alexandru, Bucur) şi, detaliu de culoare, o fată (Irina) şi sunt
cei mai buni absolvenţi ai şcolii, căci numai unei asemenea elite i
se acordă onoarea de a lucra la o unitate precum cea de la
Sălcioara, unde sonda se află în stadiu de explorare. Nu s-a găsit
încă ţiţei, se tot forează, iar in aerul livresc se simte tensiunea
incertitudinii. La mijloc nu sunt doar onoarea profesională a
geologului care a pronosticat existenţa zăcământului, ci şi
responsabilitatea angajaţilor (comunişti şi utemişti) de a nu irosi
banii pe care statul îi investeşte în operaţiunile de
foraj.
Romancierul trebuie de la bun început creditat
pentru efortul de a crea eroilor săi personalităţi cu ceva
profunzime, deşi strădania nu dă întotdeauna rezultate (de pildă,
Bucur are îndoieli, ezitări, trăiri interioare mai bine reliefate
decât la ceilalţi). Irina, băieţoasă şi în aparenţă dură, îşi are
micile ei slăbiciuni femeieşti, care nu trec însă mai departe de
folosirea (discretă) a unui parfum sau de existenţa în garderobă a
unei rochii mai elegante. Relaţiile dintre sexe sunt perfect caste,
importante sunt producţia, meseria, învăţătura, deşi nu lipsesc
aluzii la slăbiciunile câte unuia din băieţi faţă de colega
lui.
Scheletul epic al cărţii se construiește pe două
axe. Mai întâi (în ordine narativă, dar şi axiologică) este plasată
acţiunea de prospectare a zăcământului, creatoare de tensiune şi
aşteptare, punctată de câteva incidente de producţie care îl
angrenează şi pe tinerii practicanţi. Pe un loc imediat următor se
plasează un alt fir narativ, unul de-a dreptul detectivistic. La
exploatare sunt doi maiştri, un fel de good cop/bad
cop(Crişan şi, respectiv, Negoiţă). Primul e pâinea lui
Dumnezeu, desigur secretar de partid, dar cel de-al doilea e egoist
şi zgârcit cu împărtăşirea tainelor meseriei, un adevărat
reacţionar. Mai rău încă, Negoiţă pare angajat într-o acţiune de
sabotaj, alături de un presupus biolog care bate munţii învecinaţi
şi de administratorul întreprinderii (un anume Bengea - nume parcă
făcut pentru un personaj negativ).
Urmând această diviziune binară a acţiunii,
romanul are un punct culminant „despicat”: erupţia sondei
(întâmplare mult amplificată, cu proporţii de eveniment geologic,
în urma căreia se distinge Sorin) şi cursa nebunească prin pădure,
în noaptea ploioasă, a lui Bucur, care îl urmăreşte pe profesorul
de biologie pentru a demonstra intenţiile necurate ale complicelui
său Negoiţă. Nimic neobişnuit, s-ar spune. Suntem la începutul
anilor 1960, iar tuşele sunt încă destul de groase, e perfect
plauzibil să întâlnim în carte asemenea accente. Lovitura de teatru
vine – aşa cum e şi firesc – la sfârşit. Desigur că acţiunea de
foraj se dovedeşte o mare reuşită, însă cât priveşte sabotajul,
cititorul va rămâne dezamăgit. Maistrul Negoiţă e un simplu ins
„tributar vechilor mentalități”, dar e departe de a fi
sabotor; profesorul de biologie era chiar un profesor de biologie
pasionat de drumeţii şi nu justifica, prin acţiunile sale, aventura
în care se lansase Bucur. Bietul administrator e pe post de ţap
ispăşitor pentru suspiciunile tinerilor, dar anvergura lui e mică,
e un biet găinar care ciupise câte ceva din avutul obştesc. Partea
de-a dreptul caraghioasă (asta presupunând că Aurel Lecca nu
practică subversiunea literară) e că atât Sorin, cât şi Bucur sunt
în final premiaţi, primind ca dar din partea „Ministerului” câte o
excursie în Uniunea Sovietică.
Pentru că a venit vorba de marele vecin şi model
de la Răsărit, trebuie spus că aluziile la elementul sovietic sunt
încă destul de pronunţate în acest roman de final de epocă. În text
există nu doar referiri la realizările ştiinţei sovietice, ci şi la
eroii literaturii sovietice care ar fi trebuie să servească drept
modele de urmat. Iată un fragment de stream of consciousness
sui generis (gândurile îi aparţin lui Bucur, în timpul urmăririi
eroice):
Ca să se încurajeze, se compara cu eroii de
vârsta lui pe care îi ştia din literatură şi care făcuseră fapte cu
adevărat eroice pentru patrie... „Pavel Korceaghin ar fi făcut la
fel ca mine, ar fi luptat până la ultima picătură de sânge. Şi
membrii Tinerei Gărzi ar fi procedat la fel. Sunt sigur. Trebuie să
fiu la înălţime. Sunt utemist... Un utemist nu se lasă înfrânt
niciodată”...
Demascarea (eşuată în tragicomic) a presupusului
sabotaj, prezenţa în carte a unor discrete aluzii la cultura
occidentală (modelul lui Alexandru, pasionat cântăreţ la trompetă,
este americanul Louis Armstrong), ba chiar şi existenţa unor scene
de-a dreptul insolite (priveghiul mortului la un sat din regiune)
sunt numai câteva din argumentele ce se pot aduce în sprijinul
tezei că Tineri sondori ar fi un adevărat roman de
tranziţie. Nu există desigur nicio abatere de la nervura principală
a ideologiei dominante, secretarul de partid e sacrosanct,
muncitorii au întotdeauna dreptate, „înainte” era exploatare,
„acum” e bine, personajele poartă multe dialoguri nefireşti etc.
Ceva, ceva s-a schimbat parcă. Detaliu amuzant, cu care închei o
postare care s-a lungit nepermis de mult: două personaje au acelaşi
nume (Sava) - dirigintele tinerilor sondori şi geologul de la
sondă.
Coperta volumului a fost realizată de Radu Viorel,
iar cele câteva ilustraţii, de Adriana
Mihăilescu.
Fact checking
Ar fi nedrept să nu spunem că lui Aurel Lecca nu-i
reuşesc câteva pagini de ştiinţă popularizată. E vorba de evocările
unor episoade din trecutul geologic al zonei în care se petrece
acţiunea şi pe care tinerii din epocă trebuie să le fi găsit
interesante. De asemenea, lectura cărţii ne permite (dacă avem
răbdare) să aflăm câte ceva despre tehnologia forajului. Pentru
amatorii de etimologie, două geme. O bună parte din energia
sondorilor se consumă în jurul aşa-numitului „granic”, un
dispozitiv misterios a cărui manevrare presupune, pare-se,
răspundere şi măiestrie. E vorba de pronunţia stricată a germanului
Kranich, care înseamnă macara. Mai e apoi aşa-numitul
geamblac, o componentă a sondei de foraj. Cuvântul provine
de la numele unui anume James Black, care ar fi inventat drăcovenia
cu pricina.
