Dacă te aștepți la sarcasm, ironie, ură gratuită sau ceva din seria „ce mă mai enervează azi”…să știi că nu o să urmeze așa ceva. Azi nu mai știu să fiu…eu, în versiunea clasică.
Nu am avut niște săptămâni tocmai ok. Și înclin să cred că nu s-au terminat. Cred că epuizarea psihică se tratează mai greu decât cea fizică. După o săptămâna în care dorm pe apucate îmi revin după 12 ore de somn…după una în care trag de mine să ajung la sfârșitul zilei nu știu cum mi-aș putea reveni.
Singurul lucru bun care a rezultat din furtunile ce m-au prins nepregătită..e faptul că am avut parte de susținere. Știu că zic mereu că sunt antisocială, că evit să interacționez cu oamenii, dar adevărul e că nu pot trăi într-o bulă de plastic. Și, cumva, s-au găsit niște oameni care să mă vrea în viața lor, care să îmi fie prieteni și care să mă tolereze, deși știu că sunt ușor nebună.
Parcă totul e mai suportabil atunci când ai pe cineva de partea ta. Chiar și când vrei să te plângi de toate tâmpeniile care ți se întâmplă, să fie o mână de oameni dispuși să te audă văitându-te. Ei știu când e cazul să te îmbrățișeze și când să îți propună să ieșiți să beți ceva și să te facă să îți înșiri pe masă toate frustrările. Mi-a intrat în reflex să adun în mine nemulțumiri ce stau să dea pe-afară uneori..iar atunci am nevoie doar să mă asculte cineva.
Dacă mă întrebi unde mă văd peste o luna-două..îți spun sincer că nu am habar. Pentru o persoană că mine, OCD-istă prin excelență..asta e definită haosului: să nu am un plan, să nu știu ce vreau și, mai ales, dacă o să fac față vreunei schimbări. Mie îmi ia destul de mult timp să mă adaptez, să reușesc să stabilesc niște legături și să trec de limitele alea pe care mi le-am fixat. Ăștia care mă tolerează și mă iubesc acum, clar m-au detestat la început. Știu că ar trebui să îmi depășesc zonă de confort, să fiu mai deschisă spre nou, dar în majoritatea cazurilor interacțiunile mele cu oamenii sunt foarte..seci.
Nu reușesc să mă fac plăcută din prima, nu plec de acasă veselă ca o floricică și nici nu știu să fac complimente. De câte ori încerc..iese ceva totaaaal nepotrivit (la un moment dat încercam să îi expun prietenei mele cât de mult țin la ea și că apreciez legătura strânsă pe care o avem….și i-am spus că e o „plantă parazit”-nu tocmai cea mai bună comparație, I know)…
Nu știu dacă am nevoie de soluții sau de suport moral..dar îmi place să cred că soluțiile știu să le găsesc și singură. Oricât mi-ar displăcea să admit, de una singură nu mă descurc. Sunt femeie independentă, până când mă apucă plânsul și-am nevoie să mă asculte cineva. Pun atât de multă presiune pe mine însămi, încât nu știu unde să mă opresc și nu realizez când totul devine..prea mult.
