M-am gândit vreo jumătate de oră cum să încep..am scris și am șters de atâtea ori, încât am pierdut numărul. Niciodată nu îmi găsesc cuvintele atunci când e vorba să scriu ceva despre mine. E rușinos să admit că am o pasă proastă și că nu excelez în a o depăși. Nu am să mă apuc acum să citesc despre “the five stages of grief” și nici să mă redescopăr pe mine însămi. Știu deja ce e acolo, înăuntru..și nu mă încântă gândul de a trece prin haos.

Replicile mele sarcastice? Nu ajută. Nici impulsul ăla de a pleca departe. Am învățat demult că problemele nu dispar dacă fugi și le lași acolo. Te așteaptă cuminți și răbdătoare, își fac și o cafea între timp. Și când sosești, cumva mai vesel și mai refăcut, te îmbrățișează cu drag și dor. Iar tu o iei de la capăt.

Nu am nevoie de ajutor, nici de vreun umăr pe care să plâng. Doar de timp să mă adun și de ceva spațiu. Don’t get me wrong..aprec...