M-am gândit vreo jumătate de oră cum să încep..am scris și am șters de atâtea ori, încât am pierdut numărul.
Niciodată nu îmi găsesc cuvintele atunci când e vorba să scriu ceva despre mine. E rușinos să admit că am o pasă proastă și că nu excelez în a o depăși. Nu am să mă apuc acum să citesc despre “the five stages of grief” și nici să mă redescopăr pe mine însămi. Știu deja ce e acolo, înăuntru..și nu mă încântă gândul de a trece prin haos.

Replicile mele sarcastice? Nu ajută. Nici impulsul ăla de a pleca departe. Am învățat demult că problemele nu dispar dacă fugi și le lași acolo. Te așteaptă cuminți și răbdătoare, își fac și o cafea între timp. Și când sosești, cumva mai vesel și mai refăcut, te îmbrățișează cu drag și dor. Iar tu o iei de la capăt.

Nu am nevoie de ajutor, nici de vreun umăr pe care să plâng. Doar de timp să mă adun și de ceva spațiu. Don’t get me wrong..apreciez grija, mesajele, cafeaua oferită pentru că toată lumea știe că e băutura magică ce mă “îmblânzește”. Sunt bipolară, știu. Azi răstorn munții și debordez de energie, mâine cad și rămân acolo mult și bine.

Nu vreau nici compătimire, o să trec peste tot, îmi e cunoscută noțiunea de “dezastru”. Nu mai pot fi ipocrită să pretind acum că e totul cum trebuie. Nu e. Nici eu nu sunt cum trebuie. Tu, care citești chestia asta..poate mă vezi zilnic, o data pe luna sau naiba știe. Dar eu trebuie să trăiesc constant cu mine însămi. Și ghici ce? Nu sunt o companie plăcută.

În ceea ce îi privește pe oameni..principiul e simplu. Cine te dezamăgește, o poate face și după șase ani. Sau doar am ajuns eu în punctul în care efectiv gândesc pe termen lung și nu mai am timp de pierdut. Who knows? Știu doar că nu mai pot. Nu așa. Nu așteptând următoarea furtună. E alegerea mea și mi-o asum.

Nu cred în tutoriale, în “how to..” și nici în sfaturile pe care le dau altora. Pentru că oricât de mult te ajută pe ține, la mine nu funcționează nimic. Oamenii nu se schimbă. O să treacă și furtuna asta. Știu sigur, am trecut prin câteva.