Unul dintre multele lucruri pe care le detest pe lumea asta e obiceiul ăsta care a devenit cumva obligatoriu: la fiecare început de an ne facem liste peste liste și promisiuni către noi înșine: clasicele „o să încep să merg la sală”, „o să mă las de fumat”, „o să muncesc mai mult”. Promisiuni care țin..cât? Maxim..câteva săptămâni? Dăm vina pe lipsa de timp, pe faptul că avem niște zile și-așa prea pline, iar lista scuzelor poate continua la nesfârșit.

Nu am fost niciodată adepta începuturilor de dragul calendarului. Adică ce naiba, eu amân dieta și fără să îmi fi propus să încep una fix când orologiul a bătut miezul nopții. Plus că..trag cât de mult pot eu pentru a-mi ține promisiunile față de restul, dar pe mine mă amăgesc cam de fiecare data. De-aia am ajuns să cântăresc 56 de kilograme (uraaa..), după ce reușisem să ajung la 50 acum vreo două-trei luni.

Anul asta am renunțat și la clasicul bilanț. Tare mi-e teamă că dacă aș fi început să rememorez câteva întâmplări, aș fi sfârșit bocind într-un colț. În linii mari, nu a fost un an bun. Sau o perioadă prea roz, că să ignor clișeul calendarului. Sincer? Habar n-am când se va încheia. Că nu cred în ideea că a venit o zână care a șters totul cu bagheta ei magică, inclusiv memoria oamenilor și ne-a dat tuturor șansa să o luăm de la zero. Uite un exemplu stupid: o mai știi pe tipa aia pe care o urăști de vreo 5 ani? Ghici ce, de azi nu deveniți BFFs.

Totuși..uitându-mă un pic în spate, cred că am câteva lucruri să-mi reproșez și pe care aș vrea să fac cumva să le îndrept. Nu că a început un alt an, ci pentru că nu mai pot să fiu atât de nesimțită.

Aș fi putut să merg mai des pe-acasă, dar n-am făcut-o. Treceau și câte două luni fără să îi văd pe ai mei, deși ne despărțea un drum de vreo oră. Și când mergeam..alegeam să stau în camera mea și să citesc sau să mă uit la vreun serial, chestii pe care oricum le-aș fi putut face și la București. Nu-mi amintesc când le-am spus ultima data alor mei că îi iubesc ..sau orice alt lucru care ar sugera afecțiune.

Aș fi putut avea mai multă încredere în mine. Un exemplu: găsisem un job care mi se părea că țipă după mine, însă nu am aplicat, pentru că m-am simțit prea..proastă și pentru că m-am gândit că nu ar fi interesați fix de mine. Trebuie să lucrez serios la aspectul ăsta, am ajuns să cred sincer tot ce aud rău despre mine și să pun la îndoială orice compliment. De luni bune mă chinui să îmi scot monștrii din cap și să nu mai fiu atât de dură cu mine însămi.

Mi-ar fi plăcut să fiu o persoană mai răbdătoare. Cu mine, cu oameni, cu situațiile..cu tot. Ca să înțelegeți, sunt genul ăla de om care vede roșu în față ochilor atunci când stă la coadă la KFC și are mai mult de 3 persoane în fața sa. Dacă cineva are tupeul să nu respecte rândul…dezlănțui iadul. Uneori mi-e greu să las lucrurile să curgă leeeent și domol, când eu sunt cea mai grăbită persoană pe care o știu. Nu am răbdare cu mine, darămite cu alții?

Aș fi vrut să ascult mai mult și să vorbesc mai puțin. Să îl las pe celălalt să își termine ideea, înainte să a mă grăbi să trag concluzii și să îl contrazic. Să învăț să comunic mai eficient și să o las mai ușor cu sarcasmul și replicile acide. Nu am mereu dreptate, sunt conștientă de asta. Pasul următor ar fi să și admit asta atunci când e nevoie.

Nu e vorba despre lucruri pe care le-am făcut strict în anul ce de-abia s-a încheiat. Poate că ar fi fost bine să fie așa. Nu, sunt lucruri pe care le fac de ceva mai mult timp. Mult prea mult. Iar asta, din păcate, mă împiedică să sper că aș putea deveni vreodată un om bun.

B.