Eu sunt de treabă. Eh, nu mereu şi nu cu oricine..dar dacă nu ne ştim şi nu m-ai deranjat cu nimic..ma port ca zâna din poveşti. Sau ca Wednesday Addams, depinde de tine.

Daaaaar..mai sunt şi zile în care sunt ca o grenadă ce stă să explodeze sau pur şi simplu..mă simt de parcă ar fi trecut un camion peste mine (şi apoi a dat şi în marşarier). Cazul nr.2 se aplică zilei de azi. După câteva zile în care am absentat de la birou..venise momentul ăla în care a trebuit să mă târăsc spre job. Am norocul să am un program destul de flexibil, in ideea ca pot incepe chiar la 11 AM (când majoritatea corporatiştilor au terminat deja a doua pauză de țigară).

Oh, well..am zis că azi merit să stau pe un scaun..mai ales că nesimțitele de picioare nu păreau să ma asculte. Şi mă simțeam aşa paşnică şi sfârşită..n-aş fi rănit o muscă.

Prietenii care îmi ştiu faimoasele frustrări cu babele pe care le „expun” pe Facebook ...