Am vizionat acest mini-serial recent produs de Netflix care pune în valoare personaje din diverse straturi sociale istanbuleze, de la oamenii cei mai simpli care trăiesc la periferie, sub îndrumarea imamului, la cei complicați din inima orașului, care merg la psiholog, fac yoga, sală și trăiesc după reguli distincte. Surprinzător, cele două categorii sociale se cunosc foarte puțin între ele: psiholoaga Peri are un blocaj când i se cere să consilieze o fată cu hijab (Meryem), pe când lui Meryem nu îi vine să creadă, de exemplu, că Peri nu a auzit de serialul turcesc X difuzat la televizor.
Depresia pare a fi o molimă atât în rândul modernilor,
cât și în al tradiționalilor, cu diferența că aceștia din urmă
apelează mai întâi la îndrumătorul religios. Fiica imamului ascultă
muzică străină, se împrietenește cu o fată ciudată (se pare că ar
fi fost vorba nu doar de o simplă prietenie) și este dată afară
dintr-o discotecă la care mersese pe ascuns. Povestea acestei fete
timido-rebele (cu nume simbolic: خير النساء) mi-a plăcut cel mai
mult - ea încearcă cu pași mărunți să se îndepărteze de „casa
parohială” și de tradiție, cu grijă să-i supere cât mai puțin pe
cei dragi prin decizia ei. Imamul, pe de altă parte, este un om
blând, implicat, într-adevăr înstărit peste medie și ni se
sugerează că asta ar putea fi datorită acelei „cutii a
milei”.
Nu doar oamenii normali au nevoie de psiholog, ci și
psihologii. Peri o vizitează regulat pe Gulbin, care este mai
avansată în depărtarea ei față de valorile familiei, dar nici ea nu
pare mai fericită. Conform spuselor surorii ei fără studii, cu
hijab, marele ei eșec este că nu a reușit să se mărite într-un
sfârșit, pentru că „tot timpul comentează”. Este uimitor cum sora
ei intolerantă caută cearta de fiecare dată când se întâlnesc, iar
episoadele de încăierare alternează cu cele de rostire a câte unui
„astaghfirullah” sau „tawba”.
Un serial care înaintează încet, pe alocuri drăgălaș, în
alte locuri dureros, însoțit de muzică din secolul trecut, în care
influențele moderne au fost cele mai decisive, cu simboluri
inserate din când în când care aduc aminte puțin de romanul lui
Orhan Pamuk, Muzeul inocenței.
Vizionare plăcută! :)
