În Istoria lacunelor. Despre manuscrise
pierdute (Polirom, 2017) Bogdan Suceavă are ideea, pe cât de
ingenioasă, pe atât de ambiţioasă, de a scrie despre cărţile
care... lipsesc. Lipsesc, fie pentru că au fost scrise, dar s-au
pierdut (în jurul acestora se învârt majoritatea eseurilor din
volum) sau pentru că nu sunt terminate sau, pur şi simplu, n-au
apucat să fie scrise. Bogat reprezentată, prima categorie e
ilustrată de cazuri arhicunoscute, precum cartea a doua a
PoeticiiStagiritului (caz popularizat intens prin Numele
trandafirului de Eco), cea de a doua, de texte care nu au fost
scrise, deşi spiritul vremurilor sau personalitatea autorilor le
anunţau. Vitregia istoriei – până şi şcolarii ştiu că incendierea
Bibliotecii din Alexandria a provocat daune ireparabile corpusului
de texte al omenirii – a făcut ca lista lacunelor tip
Poetica să fie foarte lungă.
Există, dacă e să-l credem pe Suceavă, un adevărat
continuum al autorilor de lucrări pierdute. La un capăt al scalei
s-ar situa scriitori precum grecul Diphilus („cel mai nenorocos
autor născut vreodată”), autor a circa o sută de comedii, toate
pierdute. La capătul opus se situează Platon, a cărui operă ar fi
ajuns până la noi fără pierderi. Între aceşti doi poli avem o lungă
listă de autori semi-norocoşi. Caz prototipic, Aristotel figurează
cu sus-amintita Poetică sau cu o serie de dialoguri,
probabil pierdute. Partea leului şi-o adjudecă, din motive lesne de
înţeles, antichitatea greco-romană, bine ilustrată la capitolul
„lacunelor”. Suetoniu, Cicero, Pliniu cel Bătrân, Tacit sau
împăratul Claudius (cu a sa Istorie a Cartaginei) sunt doar
câţiva din autorii vechi a căror operă e lacunară din cauza
vitregiei vremurilor.
Să nu se creadă însă că s-au pierdut numai opere
din trecutul îndepărtat. Eseistul ilustrează tema pierderilor mai
recente cu cazuri precum cel al piesei Ur-Hamlet de Thomas
Kyd, al marchizului de Sade (ale cărui manuscrise au fost arse din
pudoare de urmaşi) sau al lui Byron, cu Memoriile distruse
de executorii testamentari. Nici Shakespeare însuşi nu e scutit de
umbra bănuielii că o serie de creţii ale sau s-au rătăcit
iremediabil.
Om de ştiinţă el însuşi (Bogdan Suceavă a
matematician), autorul alocă un spaţiu considerabil lucrărilor
ştiinţifice pierdute. El inventariază, cu regret, posibile cărţi
ale lui Thales sau Euclid (Despre conice, Porisme)
care s-au pierdut. Mai sunt destui alţii, ca mai obscurul, pentru
nespecialişti, Speusippus (Asupra numerelor pitagoreice), ca
să mai iau un exemplu din antichitate. Există şi cazuri de dată
recentă, precum teza de doctorat pierdută a matematicianului
japonez Kentaro Yano.
Pe lângă inventarul lung al creaţiilor artistice
sau literare pierdute, Bogdan Suceavă pomeneşte şi lacunele
datorate mai degrabă nerealizării în practică a ideilor. Sophie
Germain, geniu matematic nativ, nu şi-a putut formaliza intuiţiile
revoluţionare din cauza lipsei unei educaţii matematice formale.
Caragiale al nostru nu a încheiat piesa mult-anunţată, continuare a
comediilor de succes din perioada de maximă fertilitate creatoare.
Se pare că inspiraţia dramaturgului secase pur şi simplu, dar asta
e deja o temă pentru o altă carte.
Materialul eseurilor nu e recoltat în întregime
din biblioteci. Uneori autorul iese din sala de lectură şi vorbeşte
de propriile sale experienţe legate de lacunele livreşti. Câteva
pagini sunt consacrate incendierii Bibliotecii Centrale
Universitare din Bucureşti în vâltoarea evenimentelor din decembrie
1989. Nu sunt neapărat cele mai memorabile pagini ale volumului,
însă nu fac rău la autenticitate. La fel, paginile dedicate
volumelor de matematică şi raportului de intimă comunicare cu
acestea.
Istoria lacunelor nu-şi
propune (nici n-avea cum) tratarea exhaustivă a temei. Pentru aşa
ceva ar fi fost nevoie de mult mai mult spaţiu, iar cantitatea nu
ar fi sporit calitatea. Bogdan Suceavă nu are nici măcar multă
sistemă. Uneori ai senzaţia că sare de la una la alta, iar
exprimarea lasă câteodată de dorit (agasantă construcţia „trebuie
că”, repetată cam des). Cu toate astea, dinamismul relatării,
patima cu care autorul se angajează în jocul ideilor şi, nu în
ultimul rând, integrarea inteligentă a experienţei personale
contribuie toate la succesul cărţii despre...
lipsuri.
Fact checking
Spuneam că o tratare exhaustivă a temei ar fi fost
imposibilă. E demn de menţionat, totuşi, un caz foarte relevant, pe
care Bogdan Suceavă nu îl cunoaşte sau pe care îl omite, din motive
de economie a expunerii. E vorba de încercarea geometrului italian
Vincenzo Viviani, elev al lui Galilei, de a rescrie cartea,
pierdută, a lui Apollonius despre secţiunile conice. Cu cartea sa,
intitulată De locis solidis divinatio
geometrica, Viviani se dorea deschizător de
drumuri în ale divinaţiei (adică ghicirii) textului unei lucrări
pierdute.
