Să fii părinte este o binecuvântare. Sau cel puțin așa se zice. Primești un cadou de la Unives - copilul - și înțelegi că viața ta de până atunci s-a schimbat, și că de acum încolo va trebui să îți împarți timpul, atenția și energia cu un nou omuleț. Pentru următorii 18 ani, cel puțin, nu te vei mai ocupa de tine în primul rând, ci de noul membru al familiei. Și e normal, doar nu se știe descurca singur, e neajutorat.

De cele mai multe ori ceea ce familia și-a imaginat că va fi când mama era gravidă și ce urmează după naștere sunt două lucruri diferite, de parcă fiecare e din alt film. Copilul este așteptat cu nerăbdare pentru că el vine să umple un gol. Fiecare om știe că trebuie să se căsătorească și să facă copii; așa e moda. De aceea, când mama rămâne însărcinată, lumea se bucură; doar că bucuria are legătură mai mult cu îndeplinirea unei datorii, și nu e întotdeauna semn că părinții sunt pregătiți pentru ce urmează. Nu trebuie să fii de acord cu asta, tu spune ce vrei și ce e corect în fața celorlalți.

Când am rămas însărcinată cu fiul meu, am fost în culmea fericirii. Dar reacția mea era, în primul rând, una de ușurare: în sfârșit am făcut și eu ceva semnificativ în viață, că până atunci am cam fost o dezamăgire pentru familie, sau cel puțin asta am perceput eu din spusele lor. Perioada sarcinii a fost extraordinară, m-am simțit foarte bine, răsfățată, respectată. Nașterea a fost relativ ușoară. Problema a apărut după ce am ajuns acasă, când omulețul a rămas acolo și îmi solicita atenția 24 de ore din 24. Am început să mă simt copleșită, mai ales că puiuțul nu prea dormea. M-am simțit epuizată. Ideea este că eu și nevoile mele am trecut pe locul ț-șpe, și mi-am luat în serios rolul de mamă. Atât de în serios încât am început să fiu cloșcă cu toată lumea - familie, colegi, apoi pacienți. Am divorțat, iar atunci s-a activat și leoaica din mine: să nu îndrăznească vreun bărbat să ridice sprânceana la fiul meu, că jar mănâncă! Am uitat să mai trăiesc și pentru mine, deși puteam să jur că a trăi prin și pentru copil și alții era viața perfectă. Nu, nu a fost! În ultimii ani, fiul meu a povestit în ateliere și tabere ce mamă tristă a avut în copilărie, că nu m-a văzut niciodată zâmbind și că eram în permanență obosită și nervoasă când veneam acasă, de el, dragul de el, renunța la nevoia lui de a fi luat în brațe și se retrăgea din calea mea.

Desigur, unii dintre cei care citesc s-ar putea să se arate revoltați, dar îi invit să se uite în ograda lor, să arunce cu piatra cel care e fără prihană, iar cei care nu au copii să nu își închipuie că știu cum ar trebui să-și crească alții copiii, că nu știu.

Ideea este că nimeni nu ne învață ce înseamnă să fii părinte, cum să ai grijă de copil fără să renunți la tine, cum să te comporți ca să nu fii sau să faci ca părinții tăi; nu există niciun manual cu instrucțiuni pentru a fi părinte ideal. Nu ne învață nimeni asta, ci aplicăm ceea ce am văzut în familie. Problema e că în materialul genetic primit de copil se află stocate toate informațiile și programele de la părinți, bunici, străbunici, etc. Nu numai că nu mai trăim pentru noi după ce devenim părinți, dar nu prea suntem noi înșine nici până atunci, ci suma tuturor programelor moștenite, cu bune sau cu rele, cu talente sau cu secrete. Tot ceea ce credem că noi facem, sunt, de fapt, programe primite. E greu de acceptat, mai ales că mintea, cea care creează viziunea asupra realității, ne minte că noi am pus coada la prună și gaura la macaroane.

Despre condiționări, identitate de sine, programe moștenite, secrete nedecodificate și condiționări din familie voi vorbi în cadrul unei emisiuni transmisă în direct vineri, 20.09.2024 de la ora 20.30, pe canalul meu YouTube (https://youtube.com/live/Ibt21mEptEE) și pe pagina mea Facebook (https://www.facebook.com/events/1187505919203774). Te aștept cu drag.

Binețe, Om deschis la minte!

Edith Elisabeta Kadar

Arad, 19.09.2024