Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe
noi.
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se
schimbă împreună cu noi.
Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru
ceea ce crezi tu că ai înțeles
* * * * * * *
Ai observat că sunt oameni care vorbesc mult și dau sfaturi
tuturor, indiferent dacă le sunt cerute sau nu?
Dar, ai observat că sunt subiecte la care nu simți nevoia să
spui ceva, iar altele în care nu mai termini, parcă, argumentele pe
care le aduci și le prezinți celorlalți?
Cu cine vorbești, de fapt, și cui te adresezi atunci când
simți nevoia să comunici?
Cât de conștient(ă) ești că ceilalți, cei cărora le transmiți
ceva, sunt oglinzile tale și că, de fapt, îți vorbești ție, te
adresezi ție, comunici cu tine însuți, pentru a rezolva în tine și
la tine situația despre care „predici” cu atâta ardoare?
Binețe, dragă cititorule!
Te invit într-o incursiune prin sinceritate, sau cel puțin
prin ce înțeleg eu prin sinceritate. Și, ca de obicei, aceasta este
și povestea mea. A ta care o fi?
Nu uita să pornești muzica, pentru a-ți fi alături pe calea
rândurilor și drumul cuvintelor.
De cele mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le
auzim. De fapt, aceasta este cea mai frecvent aleasă modalitate de
a ne vorbi nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici
atunci nu auzim, de cele mai multe ori.
De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine.
Cu cât suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu
atât mesajul de transmis ne este adresat nouă, și se referă la o
situație rămasă nerezolvată în viața și sufletul nostru.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu
subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să
reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și
explodăm.
Când luăm apărarea unui copil sau a unei persoane neajutorate,
ce traumă emoțională a suferit copilul din noi în trecut, nu i-a
luat nimeni apărarea și ce anume ne-a făcut să ne simțim
neajutorați?
Când vorbim despre drepturile animalelor, ce durere ascunsă în
suflet nu ne dă pace, legată de ființe al căror limbaj nu este
înțeles?
Când dăm sfaturi fără să ni se ceară, cui ne adresăm, de fapt?
Când încercăm să convingem pe cineva să nu facă ceva, cine din
trecutul nostru a mai făcut acel lucru și rezultatul a fost
catastrofal?
De cele mai multe ori ne alegem calea în viață ținând cont și
inspirați fiind de oameni, experiențe, situații din copilăria și
adolescența noastră.
Un medic devine medic (de cele mai multe ori, așa cum am spus)
deoarece la un moment dat a pierdut pe cineva drag din cauza unei
boli ce nu a avut (atunci) leac. Sau a fost bolnav el însuși de o
boală gravă. Și atunci hotărăște că vrea să găsească el tratamentul
vindecător, și alege medicina.
Un viitor psihiatru sau psiholog a avut sau a asistat la multe
conflicte cu afectarea emoționalului sau chiar a personalității în
copilărie; sau a stat în apropierea unor persoane atât de
traumatizate sufletește și emoțional încât au preferat să se
închidă într-o lume a lor și să se izoleze de ceilalți.
Un viitor jurist a fost supus unor nedreptăți, sau a asistat
la niște întâmplări nedrepte și nimeni nu i-a luat apărarea, lui
sau unor persoane apropiate.
Iar exemplele ar putea continua.
De cele mai multe ori ne alegem meseria intenționând să îi
ajutăm - într-un fel sau altul - pe semenii noștri. Și cum îi
ajutăm cel mai mult? Prin vorbe. Se spune că vorba dulce mult
aduce.
Însă, adesea ne vorbim nouă înșine, de fapt.
Să luăm ca exemplu blogurile, atât de populare pe internet.
Autorii împărtășesc întâmplări și învățăminte bazate pe
experiențele și înțelegerea lor. Tot ce scriu are legătură cu ei
înșiși.
Iar acum voi lua ca exemplu chiar blogul meu.
Tot ce am scris reflectă experiențe ale mele sau ale altora cu
care vin în contact, și este redat prin prisma mea, a nivelului și
capacității mele de înțelegere și prelucrare a faptelor și
situațiilor întâlnite.
Am vrut să mă fac doctor de când mă știu. De ce? Pentru că am
fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, iar spitalele, cabinetele
medicale, medicii și asistentele au făcut parte din viața mea. Îmi
plăcea cum îmi vorbeau și cum li se vorbea. Îmi plăceau atitudinea
și prestanța cadrelor medicale, și rezultatul muncii lor.
Așa încât a face medicina a fost o hotărâre luată fără nicio
problemă, căreia i-am rămas credincioasă pe tot parcursul
școlii.
Apoi am văzut că tratarea și vindecarea sunt două lucruri
total diferite.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/tratare-versus-vindecare-iv-medic-vs.html)
Am căutat metode noi de a ajuta oamenii, dar, fără să-mi dau
seama, m-am ajutat, de fapt, pe mine.
Dacă aș fi pornit de la început de la ideea de a mă ajuta pe
mine, nu aș fi reușit nimic. Cum adică să am eu probleme? Alții au,
eu nu, îmi spuneam eu pătrunsă de acest crez izvorât - normal - din
orgoliu și din ego.
Și totuși... premisa a fost extraordinară, și mi-a îndreptat
pașii către ceea ce îmi era menit conform crezurilor mele de
atunci.
Tot ce am făcut în plus mi-a călit abilitățile de comunicare
cu oamenii: dans, coregrafie, mișcare scenică, televiziune, presa
scrisă, asigurări de viață, terapii alternative, reiki, astrologie,
cursuri de descoperire personală.
Până la a ajunge să împărtășesc experiențele și trăirile mele
sub forma unui blog a fost doar un pas. Cam mare la început, e
drept, ținând cont de comoditatea și lenea în care m-am cuibărit
pentru a nu observa părerea proastă pe care o aveam despre mine și
inconsecvența mea.
Am început încet, cu câteva materiale pe an. A trebuit să trec
peste faptul că, deși știam și mi s-a spus că scriu bine, o
profesoară de liceu mi-a spus că nu voi fi niciodată bună la așa
ceva, iar acest „program” m-a ținut blocată bine de tot, mult timp.
Deh, profesorii și „încurajările” lor!
Cele mai multe materiale îmi erau - de fapt - adresate
mie.
Apoi, cineva drag (pe atunci) m-a „încurajat”, spunându-mi că
blogul este o pierdere de vreme și că nu mă va duce nicăieri. Și,
ca de fiecare dată în viața mea când cineva îmi spunea că nu se
poate ceva sau că nu are rost, că nu voi putea, mă încăpățânam să
arăt că nu are dreptate.
Și uite așa părăseam călduța zonă de confort și luam taurul de
coarne. De fiecare dată rezultatele au fost extraordinare.
În paranteză fie spus, profesoara de biologie care mă medita
pentru admiterea la facultate, mă umilea în fața colegilor de câte
ori putea, spunându-i mamei mele că nu are nici un rost să încerc
la medicină, nu voi reuși niciodată. La admitere, cea mai mare notă
am luat-o la biologie.
Închid paranteza și revin la blog.
Când persoana în care aveam atunci încredere mi-a spus că
articolele mele sunt bune, dar sunt pierdere de timp că nimeni nu
le înțelege, acela a fost momentul în care am început să scriu mai
des. Iar rezultatele nu au încetat să apară.
Cu timpul, mi-am dat seama că, de fapt, îmi vorbesc mie
însămi, comunic cu mine. Doar că, de multe ori, scriam ceva ce
știam, dar parcă eu eram în altă parte, detașată de vorbele
scrise.
Desigur, temele abordate vin din experiențe acelor zile, și
indiferent dacă întâmplările au fost ale mele sau ale oamenilor din
viața mea, trăirile erau ale mele, în mod clar.
Am știut - în teorie la început - că ceea ce ne deranjează
este ceva ce în noi nu este încă rezolvat. Apoi am început să
înțeleg acest lucru, să-l asimilez, să-l pun în practică și să-l
integrez în viața de zi cu zi.
Acum aștept cu nerăbdare să-mi întâlnesc pacienții pentru a
vedea ce probleme au și cât de mult rezonez cu ei la nivel de
trăire, de implicare emoțională.
Cu cât empatia și identificarea cu situația dată erau mai
puternice, cu atât mai departe eram de rezolvarea acelei probleme
în mine însămi și, desigur, în aceste situații, nici ajutorul dat
nu era de un folos prea mare.
Cu cât acea problemă a omului cu care vorbeam era rezolvată la
mine, cu atât rezultatul terapiei și ajutorul dat erau mai bune,
mai spectaculoase.
Și așa, încetul cu încetul, ajutând oamenii m-am ajutat, de
fapt, și pe mine.
Am ajuns într-un moment în care nu mai opun rezistență, nu mai
vreau să controlez, în care sunt doar atentă la semnele și
semnalele vieții și ale subconștientului meu, aduse prin
intermediul oamenilor și a întâmplărilor zilnice.
Încerc să observ cât mai multe amănunte cum ar fi: dacă un
pacient este foarte agitat în interiorul său, circulația mașinilor
pe strada unde lucrez se intensifică brusc, și parcă atunci trec
cele mai zgomotoase mașini sau motociclete.
Când cineva susține sus și tare că vrea să își rezolve
problemele emoționale dar, de fapt nu vrea asta în sinea sa,
telefonul meu sună neîncetat, ca în Gara de Nord (al său nu sună
deoarece rog omul să-și acorde o pauză și să-l închidă).
Când cineva vrea să își rezolve problema dar are frici legate
de rezultatul final al „reparațiilor” sale, am observat că în jurul
cabinetului încep reparații la propriu, indiferent dacă este vorba
despre vecini sau despre lucrări stradale.
Iar când persoana este deschisă din start, are încredere în ea
însăși, în mine și în rezultate, orice zgomot încetează brusc,
muncitorii se opresc, iar circulația stradală se diminuează
simțitor.
Cu alte cuvinte, interiorul omului este reflectat în, la, și
de exterior.
Desigur, nu trebuie să mă crezi. Acestea sunt observațiile
făcute de mine, iar a le comenta și combate pe baza unor teorii
lipsite de suportul practic poate oricine.
„Nu cred că...”, „...s-ar putea să...” sau râsul plin de
compasiune reflectă lumea și adevărul tău.
Știu asta pentru că și eu am făcut la fel. Pentru că, de cele
mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le auzim. De
fapt, aceasta este cea mai frecvent aleasă modalitate de a ne vorbi
nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici atunci nu
auzim, de cele mai multe ori.
De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine. Cu cât
suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu atât mesajul
de transmis ne este adresat nouă înșine.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu
subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să
reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și
explodăm.
Ce te deranjează la alții?
Care sunt sfaturile pe care le oferi, cel mai frecvent
neîntrebat(ă), celorlalți?
Vorbești mult? Vorbești puțin? Ce spui atunci când vorbești?
Te auzi, măcar?
Nu poți ajuta un om dincolo de propriile tale limite, reale
sau imaginare.
Nu poți da sfaturi unui om cum să înoate dacă ție ți-e frică
de apă și habar n-ai să înoți.
Nu-i poți hrăni pe cei din jur, iar tu să mori de foame; nu-i
poți îmbrăca pe ceilalți în timp ce tu ești plin(ă) de
zdrențe.
Nu poți da sfaturi pe care tu nu le urmezi.
Sau poți toate astea, dar te minți pe tine, iar minciuna aduce
minciună și fals, nu adevăr.
Fii atent(ă) la ce spui. Fii tot timpul conștient(ă) de ce
faci.
Ești cea mai apropiată persoană ție, cea care ține la tine și
te iubește cel mai mult.
Nu te ignora.
Când vorbești cu alții, comunici cu tine însuți, de
fapt.
Așa că, spune vorbe frumoase.
Meriți asta!
Binețe, dragă cititorule!
dr. Edith Kadar
Arad, 01 august 2016
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest
blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze
aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/08/cand-vorbim-cu-altii-comunicam-cu-noi.html)
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se
poate face fără aprobarea autoarei.
.jpg)
