CAPUL FACE, CAPUL TRAGE

Adică deciziile pe care le luăm cu capul nostru vor avea consecințe pozitive sau negative, iar meritul este tot al capului care a hotărât.

Intrăm în relații fără să știm de ce. Facem lucruri în viață fără să ne gândim de ce ajungem să le facem. Acționăm din impuls, de cele mai multe ori, și ne mirăm că nu ne iese așa cum am vrut, că nu suntem mai fericiți, mai împliniți, ci, din contră, parcă mai nefericiți, mai epuizați.

Nu ne-a învățat nimeni să nu facem ceva doar ca reacție impulsivă la ceva sau cineva; nu ne-a învățat nimeni să lăsăm să treacă un timp de când simțim impulsul și până ce acționăm. Cine să ne învețe ca, dacă ne simțim mânați din spate să ne cumpărăm ceva, să stăm să ne observăm și să ne dăm seama dacă într-adevăr avem nevoie de acel lucru sau e doar un impuls pentru a umple un gol emoțional. Într-adevăr avem nevoie de haina aia sau de pantofi, sau încercăm să ne acoperim frustrarea? Într-adevăr vrem să mergem în acea excursie, sau la acea petrecere, sau am luat decizia dirijați de frica de a rămâne acasă singuri? Am intrat într-o relație pentru că într-adevăr ne place omul acela, ne place de noi în prezența lui, sau pentru că e cea mai la îndemână variantă să fim și noi în rând cu lumea?

Facem lucrurile din impuls de moment, și nu din înțelepciune. Nu stăm să ne gândim la ce va urma, ci credem că ne vom adapta pe parcurs; vom mai ajusta pe ici pe colo, vom mai finisa pe parcurs, vom mai tăia ce nu ne mai trebuie și vom adăuga acolo unde trebuie. Ne aruncăm cu capul înainte fără să ne gândim la consecințe, dar apoi ne plângem când ele, consecințele, apar și nu sunt deloc plăcute.

Ne comportăm ca niște tirani autiști înainte de a lua decizia, dar devenim victime hiperactive când apar repercusiunile.

Dacă îndrăznește cineva să ne atragă atenția înainte de a ne arunca în cap, ferească-l unul Dumnezeu ce-o să-i audă urechile! Dar când apar rezultatele neplăcute, altele decât ne-am așteptat, tulai ce rapid căutăm țapi ispășitori!

Avem pretenția ca ceilalți să ne trateze ca pe niște adulți responsabili în timp ce ne comportăm ca niște copii răzgâiați.

Nu ne-a învățat nimeni să gândim și cum să o facem. Am aplicat ceea ce am văzut și noi la cei mari și de încredere: părinți, bunici, profesori, etc. Ne-a spus cineva în copilărie când urlam „vreau, vreau, vreau!” ceva la genul: „uite cum facem: dormim în noaptea asta, îl rugăm pe Doamne-Doamne să ne spună în vis ce avem de făcut, iar mâine facem ce ne spune El, doar știe mai bine”? Nu. Am primit rapid fie ce am vrut, ca să tăcem odată și să își recapete liniștea, fie două peste ochi, ca să avem de ce să urlăm. Desigur, varianta a doua a fost aplicată la generațiile mai vechi. La generațiile actuale se aplică prima variantă, ca să nu se considere că traumatizăm copiii; de parcă a le da totul nu este traumă și nu îi handicapăm că nu vor ști să se descurce singuri.

Nu știm să stăm să judecăm. Avem senzația că viața este o cursă contra-cronometru, și că dacă facem lucrurile mai repede și mai multe, vom trăi mai mult și mai bine. E ca și cum veșnic apăsăm pe accelerație să ajungem cât mai repede, să facem cât mai multe, și nu ne dăm seama că nu am văzut nimic din drum, niciun peisaj, că nu am văzut și vedem viața.

Nu ne-a învățat nimeni să avem răbdare, să ne educăm gândirea, să observăm ce se întâmplă și să alegem cea mai bună variantă. Am fost învățați să ne grăbim, să fim mai buni ca alții pentru a-i face mândri tot pe alții. Am fost învățați că părerea noastră nu contează decât dacă exprimă ceea ce acceptă ceilalți; și nici măcar nu ne dăm seama că nu e părerea noastră, ci am luat-o pe cea mai des spusă de alții.

Am fost învățați că noi nu contăm, doar ceilalți contează. Dar vin și eu cu o întrebare: dacă părerea mea nu contează ci doar a ta și a celorlalți, dacă părerea ta nu contează decât a mea și a celorlalți, când ne dăm seama în ce capcană am ales să cădem? Păi dacă eu nu contez pentru mine, cum aș putea conta pentru tine? Dacă tu nu contezi pentru tine, cum ai putea conta pentru mine? Dacă ceilalți nu contează pentru ei, cum ar putea conta pentru mine și pentru tine? Păi dacă ne anulăm (că așa am fost învățați), deci devenim zero, cum să conteze alții pentru un zero? Înțelegi?

Dacă stăm și ne uităm puțin la noi, și nu superficial, ci așa cum am observa ceva foarte important, ne-am da seama că tot ce am fost învățați ne ajută doar dacă adaptăm la ce avem noi nevoie, nu dacă aplicăm fără gândire.

Dacă aplicăm ce știm și ni s-a spus că sunt relațiile, vom avea mari probleme. Dar dacă luăm din sfaturi ceea ce ne ajută și punem în aplicare la noi, particularizat, vom vedea cu totul alte rezultate, cu mult mai bune.

„Trebuie să te căsătorești!”. Nu, nu trebuie dacă nu simțim.

„Trebuie să faci copii!”. Nu, nu trebuie; facem dacă așa simțim, nu pentru că cineva pune presiune.

„Trebuie să te duci la școala aia, că e bună!”. Nu, nu trebuie să mergem acolo dacă nu vrem.

„Trebuie să faci așa ca să nu supărăm pe alții și să nu facem opinie separată!”. Nu, nu trebuie să facem nimic din ce nu ne place, iar dacă cineva se supără e alegerea lor.

Trăim vremuri în care adaptarea presupune să uităm ce am fost învățați, ce am fost „dresați”, ce am fost programați să credem, și să rescriem programele de viață pentru noi. Pentru că ne-am condus după programe vechi, corupte ca informație, care se vede clar unde ne duc. Vrem ceva nou? Rescriem viața noastră.

Doar pentru că alții nu ne-au învățat, nu înseamnă că noi trebuie să facem aceleași lucruri care i-a nefericit și pe ei.

2024 este anul reconfigurării noastre sau nu vom mai fi deloc în viitor. Vor merge mai departe doar cei care se vor adapta, nu se vor plânge și își vor crea singuri viața.

Dacă capul face și capul trage, hai să ne facem un cap deștept și înțelept. Asta e munca noastră.

Binețe, OM înțelept!

Edith Elisabeta Kadar