Pe melomanul wagnerian îl găseşti în cele mai
neaşteptate locuri. În vastele sale memorii carcerale publicate sub
titlul Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid
evocă întâlnirea, în Penitenciarul Piteşti, cu Mihai (Mişu)
Orleanu, fiu de fost ministru liberal, deţinut politic şi „om de o
rară sensibilitate sufletească, mereu optimist şi un idealist
incorigibil”. Dincolo de aceste date personale, Mişu este (şi
rămâne, până şi închisoare) mare amator de muzică de Wagner. Se
ştie bine că adesea adepţii patriarhului de la Bayreuth nu sunt
simpli degustători ai muzicii maestrului; ei îşi asumă rolul unui
apostolat muzical sui generis şi propagă în cele mai neaşteptate
medii creaţia idolului lor. Orleanu nu face excepţie, iar Ion
Ioanid îi consacră un paragraf grăitor:
Mare meloman şi mai ales pasionat de Wagner, îi
cunoştea toate operele pe dinafară. Cât am stat cu el în celulă la
Piteşti, îmi vorbea ore întregi despre muzica wagneriană şi îmi
exemplifica pasajele mai importante din operele lui, imitând
uimitor de sugestiv sunetele instrumentelor suflătoare. Pasiunea pe
care o punea în expunerile lui era atât de captivantă, încât
reuşise să mă facă până şi pe mine să vibrez într-un domeniu pentru
care nu aveam nici o înclinaţie, lipsindu-mi şi urechea şi cultura
muzicală.
Mai mult, arta cere sacrificii, iar deţinutul le
face fără multe ezitări:
Mişu Orleanu a plătit cu multe zile de beci
pasiunea lui pentru Wagner, neputând pune o surdină la trompeta pe
care o imita suflându-și în pumni. Din beci se întorcea şi el
flămând şi îngheţat, ca oricare din noi, dar cu o bucurie în ochi,
care nouă ne lipsea după câte o săptămână sau zece zile petrecute
în izolare. „N-o fi plăcut să stai în beci, dar cel puţin poţi
cânta în voie, că nu te aude nimeni“, avea obiceiul să spună când
se înapoia. Şi-apoi, realizând că se afla din nou în celulă, unde
trebuia să aibă grijă să nu i se audă trompeta pe coridor, adăuga
indignat: „Cine a mai pomenit Wagner cântat în
surdină!“
Greu de spus dacă pasiunea lui muzicală l-a ajutat
pe Orleanu să depăşească condiţiile grele din penitenciar. Totuşi,
povestea lui are happy end, căci memorialistul încheie cu un pasaj
optimist:
După eliberarea noastră din 1964, l-am întâlnit
întâmplător pe Mişu Orleanu, pe stradă, în Bucureşti. Era acelaşi.
Tot optimist şi plin de încredere într-un viitor cu adevărat
liber!
Că Wagner nu merge cântat în surdină o arată şi
fotografia care ilustrează postarea de azi. Luată din volumul
Ring Resounding de John Culshaw, ea înfăţişează ampla
partidă de alămuri cu opt cornuri şi patru tube wagneriene care
s-au folosit la înregistrarea operei Das Rheingold în
celebra ediţie DECCA (1958).
