De ceva timp, Irene Nemirovsky a intrat în vizorul meu, fără a face însă vreun pas în direcția cunoașterii operei sale, până acum. Am început cu „Clocotul sângelui”, un scurt roman din colecția Iubiri de altădată a Editurii Allfa și cred că n-aș fi putut face o alegere mai inspirată. De fapt, nici nu am bănuit vreo clipă, când am ales să citesc această carte, câte emoții va stârni în sufletul meu și nici cum unele fraze mă vor răvăși de-a dreptul prin adevărul lor necruțător. Poate că numele colecției vă sugerează ceva nițel siropos, dar și ceva clasic - ei bine, în ce privește elementele clasice, ele sunt oarecum prezente, nu însă și cele siropoase, pe care le-am putea asocia poveștilor de dragoste. Într-adevăr, avem de-a face cu dragostea, din plin, în diferite forme, bântuind parcă ținuturile provinciale ce constituie fundalul poveștii căreia ne face părtași Irene Nemirovsky. O poveste care antrenează de fapt mai multe povești și în toate dragostea este cea care face și desface. Iar în aer plutește o nostalgie dureroasă plămădită din acel sânge care cândva colocotea și, poate, într-un fel, continuă să clocotească, mai domol, atunci când tinerețea a devenit amintire.

Iubiri de altădată, iubiri de azi și de mâine își dispută supremația în decorul idilic al unui sat francez, cu domenii despărțite de păduri întunecoase, în care multe s-ar putea întâmpla - săruturi păcătoase, pe malul apei, ascunse de trunchiurile bătrâne ale copacilor. Fiori ce renasc ca din neant, invocând trecutul pentru a contracara un prezent cu nimic mai prihănit. Ce e azi a mai fost cândva și, fără îndoială, va mai fi și mâine, și peste ani și ani. Legile nescrise ale iubirii. Legile nescrise ale vieții. Implacabile, inevitabile, perpetuându-și cu nonșalanță puterea, îngenunchind oameni fără să țină seama nici de morală, nici de principii.

Sensibilă fără a fi dulceagă, scriitura lui Irene Nemirovsky pătrunde ca un pumnal bine ascuțit în sufletul cititorului, oferind surprize generoase, emoționante, aruncând stropi acizi peste destinele pe care le pune pe tapet. Silvio, un bărbat în vârstă retras în ținuturile natale după o viață aventuroasă, pare că-și folosește solitudinea pentru a retrăi în minte tumultul tinereții pe care nu și-a putut-o scoate din suflet. Spectator discret al altor vieți ce se deschid în preajma sa, evocă într-o notă relativ distantă ceea ce vede, fără a oferi, cel puțin în aparență, indicii despre sine. Perspectiva narativă masculină folosită de o scriitoare implică o bună cunoaștere a sexului opus sub aspect psihic și moral. Demersul îi reușește de minune lui Nemirovsky, aproape uiți că ai în față un roman scris de o femeie, roman care, deși este scurt, dacă ai în vedere numărul paginilor, este totodată unul dens, plin de intensitate. Îl poți citi pe îndelete, digerând în tihnă frazele, căutând dedesubturile, meditând la cele transmise. Dar îl poți citi și alert, pentru că întâmplările evocate au potențial să țină cititorul aproape, zgândărindu-i curiozitatea.

Abia aștept să citesc și alte romane ale acestei scriitoare, mai cu seamă că pe acesta nu l-am putut lăsa deoparte până ce nu l-am terminat, a exercitat asupra mea o forță irezistibilă.

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.