Nu, nici azi nu e cu hatereală și nici cu venin. De la un timp..nu mai triăesc atât de intens ura aia față de oameni și nici nu mai răspund din reflex cu un comentariu sarcastic la absolut orice întrebare tâmpită. Mă rog..excepțiile sunt rare, dar măcar am învățat să mă controlez (aproape).

Dacă treci de bariera aia de scorpie egoistă/nesimțită/ușor arogantă și destul de antisocială..descoperi că sunt un om absolut banal și plin de complexe. Și cu un self-esteem mai scăzut decât ai putea crede. Nu glumesc..am niște complexe atâââât de mărunte și atât de cretine, de mă ia groaza până și pe mine. Eu îi previn pe ăștia care tocmai m-au cunoscut că sunt ușor nebună..dar nimeni nu pare să mă creadă. Până la proba contrarie..

Cred că aș ilustra asta cel mai bine cu niște exemple, nu? Oh, well..sunt femeie și cântarul e dușmanul meu tăcut. Mă chinuie gândul că nu am suficient de multă voință pentru a slăbi vreo 3-4 kilograme. Sunt atât de complexată de greutate, încât cu greu mă convingi să port pantaloni scurți sau o bluză fără mâneci. Dacă adăugăm și faptul că am 1,60..obținem rețeta dezastrului.

Dacă vorbim de aspectul fizic..mereu m-am considerat mai mult deșteaptă, decât frumoasă. Și asta cu indulgență. Sunt ce vrei tu, mai puțin tiparul ăla de femeie care arată conform standardelor societății ( aici a ieșit feminista din mine). Port tocuri aproape zilnic, în ideea de a mai câștiga vreo zece centimetri, dar când mă vezi mergând sigură pe mine, te gândești oare că mi-e teamă să nu mă împiedic? Sunt terorizată de ideea de a mă împiedica și de a cădea grațios, în fața a zeci de oameni. Mai ales dacă aducem în discuție și niște trepte..

Am fața rotundă și plinuță că o lună și niște fălcuțe, de zici că sunt copilul ăla bucălat de prin reclame. Da..chiar și la 25 de ani. (Nu, mama..faptul că mă iei de obrăjori cam de când mă știu..nu ajută deloc). Din cauza asta nu concep să fac vreo poză atunci când am părul strâns, în mintea mea mi se pare că evidențiază defectul. Dacă nu mă crezi, dă un search pe Facebook.

Nu sunt tocmai cea mai coordonată persoană și am în permanență vânătăi/răni pentru că sunt incapabilă să aproximez distanțe sau să separ stânga de dreapta într-o secundă. Nici cu vederea nu stau prea bine. Adică..nu văd nici la distanță și nici aproape. Reflexul e să întrebi: de ce nu porți ochelari? E simplu, am traume de prin liceu, de când eram tocilara clasei, care avea și nelipsiții ochelari. Nici acum nu excelez în tentativa de a mă face plăcută de oameni..dar spun cu mâna pe inimă, pe vremea aia era de zece ori mai greu. Naiba știe cum am reușit să îmi depășesc anxietatea și să înlocuiesc timiditatea cu sarcasmul..

Că tot vorbim de traume din copilărie..mă jenează grav faptul că sunt ușor rr-ită și unele cuvinte..nu ies tocmai corect. Te apucă râsul dacă mă auzi pronunțând „burgler alarm”, de exemplu. Știți copilul ăla pe care îl puneați să spună poezia cu Rica? Eh..aia eram eu.

Să încep și chestiile ce țin de personalitate? Era o vreme când mă durea sufletul și boceam că în telenovele atunci când îmi dădeam seama că unii oameni nu mă plac și aveau grijă să îmi și spună asta. Acum am dus-o în extrema cealaltă, cred că mi-am mai vărsat frustrările pe aici. Acum nu mai încasez respingerile atât de greu..am acceptat faptul că e imposibil să îi mulțumești pe toți.

Nu sunt cea mai slabă, cea mai frumoasă, cea mai amabilă sau cea mai deșteaptă persoană pe care o vei întâlni. Am acceptat asta demult. N-o să întorci capul după mine pe stradă și nici nu o să discutăm neapărat despre piesele lui Sartre. Dacă reușești să accepți toate nebuniile pe care le-am înșirat mai sus..ajungi și la partea mea umană. To be continued.