"Urmatoarele exprimari coranice sunt exemple de enuntare
doctrinara prin intermediul contradictiei:
El pedepseste pe cine voieste si iarta pe cine
doreste. ( o idee care se repeta in diverse pasaje
)
Caut adapost la Domnul zorilor de zi, impotriva
raului a ceea ce El a creat. ( sura Fajr 1-2
)
Prima dintre aceste exprimari pare sa implice faptul ca
Dumnezeu este arbitrar pentru ca aparent se comporta fara motiv,
iar cea de-a doua exprimare sugereaza faptul ca El ar fi rau
deoarece cauzeaza raul. Cheia unei interpretari corecte este data
de insasi definitia lui Dumnezeu, asa cum rezulta din cele 99 de
Nume Frumoase, si indeosebi din Numele Milei care apar la inceputul
fiecarei sure din Coran. Intrebarea care reiese este, deci: cum
poate Dumnezeu sa pedepseasca precum "El face ceea ce
voieste", si cum poate El cauza sau crea raul cand El este
Milostiv ( Rahman ), Indurator (
Raheem ), Sfant ( Quddus )
si Drept ( 'Adl )? Raspunsul ar trebui sa fie:
a spune ca Dumnezeu pedepseste si iarta dupa bunul Lui plac
inseamna nu ca este arbitrar, ci ca "bunul Lui plac" reprezinta
motive care sunt deasupra puterii noastre de intelegere, iar a
spune ca Dumnezeu creeaza rau nu inseamna ca El doreste raul, ci ca
El il produce indirect, ca un fragment - sau ca o parte minora a
unui "bine mai mare", care compenseaza si absoarbe
raul.
Prin definitie, fiecare rau este o "parte" si niciodata
o "totalitate"; aceste negatii sau privatiuni fragmentare, care
sunt diverse forme ale raului, sunt inevitabile intrucat lumea,
nefiind Dumnezeu, si nefiind in stare sa fie El, este cu necesitate
situata in afara Lui. Dar relativ la functia lor cosmica, ca
elemente necesare ale unui bine total, relele sunt intr-un fel
integrate in acest bine, si astfel, metafizic, se poate spune ca
raul nu exista. Notiunea de rau presupune de fapt o viziune
fragmentara a lucrurilor, caracteristica creaturilor, care la
randul lor sunt fragmente - omul este o "totalitate
fragmentara".
Raul, dupa cum am vazut, exista in lume deoarece lumea
nu este Dumnezeu. Acum, dintr-un anumit punct de vedere - unul
caracteristic Vedantei - lumea este "nimic altceva decat Dumnezeu":
Maya este Atma, Samsara este Nirvana;
din acest punct de vedere, raul nu exista, si acesta este tocmai
punctul de vedere al totalitatii macrocosmice - lucru sugerat in
Coran prin urmatoarea antonimie: pe de o parte declara ca binele
"vine de la Dumnezeu" si raul "vine din
voi", iar pe de alta parte spune ca "toate vin de la
Dumnezeu" ( Sura an-Nisaa, 78-79 ) - prima idee a fi
inteleasa pe baza celei de-a doua, care este mai universala si,
astfel, mai reala, este diferenta intre viziunea fragmentara si
adevarul total. Faptul ca cele doua versete aproape se succed - cel
mai universal situandu-se inainte - demonstreaza, de asemenea, si
lipsa de preocupare asupra dialecticii sacre cu contradictii de
suprafata, si importanta pe care i-o acorda patrunderii si
sintezei.
Acestea ne aduc la un subiect mai general, si anume
chestiunea exprimarilor antinomice in Coran. Un exemplu devenit
clasic se gaseste in urmatoarele versete: "Nu este nimic care
sa I se asemene (lui Dumnezeu), El este cel care aude, care
vede" ( Sura ash-Shura, 11 )
Contradictia evidenta intre prima fraza si ceea ce
urmeaza - care stabileste cu precizie ca exista o asemanare si
astfel o analogie intre fiinte si Dumnezeu - are rolul de a arata
ca aceasta analogie, fara de care niciun alt lucru nu ar fi
posibil, in niciun caz nu implica o asemanare imaginabila si nu
abroga transcendenta absoluta a Principiului Divin. "
Frithjof Schuon - "Sufism: Veil and
Quintessence"
