Expresia semnifică, în primul rând, faptul că nicio învățătură exoterică nu e în măsură să ofere cunoașterea reală, pe care omul trebuie să o găsească în sine însuși, pentru că, de fapt, orice cunoaștere nu poate fi dobândită decât printr-o înțelegere personală.

Fără această înțelegere, nicio învățătură nu poate duce la un rezultat eficace, iar învățătura care nu trezește în cel ce o primește o rezonanță personală, nu poate procura niciun fel de cunoaștere. Iată de ce Platon spunea că: „tot ceea ce omul cunoaște este deja în el”. Toate experiențele, toate lucrurile exterioare care-l înconjoară, nu sunt decât prilejuri pentru a-l ajuta să ia cunoștință de ceea ce are în el însuși. Platon numea această trezire anamnesis, adică „reminiscență”. (...)

Când omul înaintează spre această cunoaștere, mijloacele exterioare și sensibile devin treptat insuficiente, până la a-și pierde, în cele din urmă, orice utilitate. Dacă ele pot facilita, într-un grad oarecare, apropierea de înțelepciune, nu ajută în schimb la nimic pentru dobândirea ei efectivă. (...)

Pentru a ajunge la înțelepciune, trebuie realizate anumite stări ce duc tot mai în profunzimea ființei, spre centrul simbolizat prin inimă și în care omul, pentru a deveni capabil să acceadă la cunoașterea reală, trebuie să-și transfere conștiința. (...)

Similitudinea ce există între macrocosmos și microcosmos face ca unul să fie imaginea celuilalt, iar corespondența elementelor lor componente arată că omul trebuie să se cunoască pe sine pentru a putea cunoaște apoi toate lucrurile, deoarece, într-adevăr, el poate găsi toate lucrurile în sine însuși. Acesta este motivul pentru care anumite științe posedă un dublu sens. Prin conținutul lor aparent, aceste științe se raportează la macrocosmos și pot fi examinate, pe drept cuvânt, din acest punct de vedere. Dar, în același timp, ele au și un sens mai profund, ce se raportează la om și la calea interioară prin care acesta poate realiza cunoașterea în sine însuși, realizare ce nu este alta decât aceea a propriei ființe. (...)

Această cunoaștere nu are drept cale rațiunea, ci spiritul și ființa totală, căci ea nu e altceva decât realizarea acestei ființe în toate stările ei, lucru ce presupune desăvârșirea cunoașterii și dobândirea înțelepciunii supreme. De fapt, cele ce aparțin sufletului, și chiar spiritului, reprezintă doar treptele căii spre esența intimă, adică spre adevăratul Sine, care poate fi găsit numai atunci când ființa își atinge propriul centru (toate puterile sale fiind unite și concentrate ca într-un singur punct), putând cunoaște astfel că toate lucrurile există în ea și provin din ea însăși, ca totalitate a existenței în unitatea propriei esențe. (...)

E important să remarcăm că semnificația cuvântului nafs nu trebuie restrânsă în acest caz la suflet, deși acest cuvânt se regăsește în traducerea arabă a maximei examinate aici, în timp ce echivalentul său grecesc, psyche, nu apare în original. Nu trebuie deci să-i atribuim acestui cuvânt sensul curent, deoarece el posedă, în mod cert, o altă semnificație, mult mai înaltă, asemănătoare celei a cuvântului „esență”, ce se referă la Sine sau la ființa reală. (...)

Când omul se cunoaște pe sine însuși în esența sa profundă, adică în centrul ființei sale, Îl cunoaște, așadar, pe Domnul său. Și cunoscându-L pe Domnul său, el cunoaște în același timp toate lucrurile, care vin de la El și se întorc la El. Omul cunoaște atunci toate lucrurile în suprema unitate a Principiului divin, în afara căruia, conform cuvântului lui Mohyiddin ibn Arabi, „nu există absolut nimic”, pentru că nimic nu poate fi în afara Infinitului.

sursa: Rene Guenon, Lumea modernă