Am închis cartea, nu înainte să citesc acest ultim pasaj:

„Lumea e pustie. Populată de fantome cu glasuri plângătoare, ea murmură cîntece de dragoste pe sfărîmăturile nimicniciei mele! Întoarceţi-vă, chipuri dulci!” (Gerard de Nerval- Plimbări şi amintiri)

De fiecare dată când închid o carte, ies la iveală mărturisiri spontane, pe care le notez aproape imediat, pe unde apuc. Gândurile altcuiva se interpun cu ale mele şi de-aici încolo răsar alte nelinişti ori liniştiri. Atunci îmi fuge aproape imediat gândul la cristale terapeutice.

Pe undeva, făcând asta, adică citind, falsific traiul zilei respective, nu-i aşa? În zile...